Când vreau să fiu un ignorant fericit

Tocmai citeam Pure Pleasure. Why do Christians feel so bad about feeling good? de Gary Thomas și am fost atras dintru început de coperta cărții. Este vorba despre peisajul naiv Peaceful road in the woods al pictorului croat Ivan Rabuzin (1921-2008).

Nu știu cum sunt alții, dar câteodată eu simt nevoia să devin un ignorant fericit.

Știu că e la modă plăcuta zgâriere a nervilor cu tot felul de droguri vizuale, sonore, hormonale (aici e de observat o ciudată circularitate: sevrajul/trezirea din mahmureală/promiscuitate are întotdeauna un cost care, atunci când trebuie plătit, se transformă într-un pretext numai bun de a crea opere dramatice sau compoziții vizuale nervoase, decadente, pline de neîncredere și revoltă împotriva unei naturi umane slabe, prilejuri la rândul lor de alte băi senzoriale care duc la aceleași treziri din mahmureală/promiscuitate/sevraje, etc.). Well, nu pot numi asta fericire! Mai știu apoi că dramaturgia socială postmodernă îți oferă un statut respectat atunci când îmbrățișezi aroganța fricii de cunoaștere, a unei ignoranțe sceptice (că oricum nu putem cunoaște ce e bine și rău, că nu putem cunoaște ce e iubirea – dacă există așa ceva, că nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu – dacă există Dumnezeu, etc.). Știu că e la modă exuberanța irosită  în mimetismul gratuit al unor simpli soldăței trendy, soldăței clonați ”original” și care papă din biberonul a tot felul de formații de muzică sau comedianți care ne transformă viața tragică într-un perpetuu party extatic.

Ei bine, nu despre o astfel de ignoranță fericită vorbesc. Mă refer la odihna din cursa continuă a unei cunoașteri ce se fragmentează mereu sub ochii tăi într-o multitudine de cunoștințe. Cunoștințe pe care apoi trebuie să le legi într-un buchet refuzat de cele mai multe ori de o realitate care se joacă cu puterea minții.  Vreau să fiu sătul de cursa continuă în a deschide porți într-un labirint nesfârșit. Să mă bucur de ceea ce am, nu să mă plâng de ceea ce îmi lipsește. Să împac mintea cu inima, cunoașterea cu bucuria și devoțiunea față de viață – oameni, natură, Dumnezeu.

Mă refer la acea ignoranță încrezătoare, cea care îl consideră pe semen un veritabil partener, onest, pur, deschis și jovial, nicidecum un zâmbăreț perfid, o lichea profitoare și o hienă flămândă.

Vreau să mă vindec de miopia la care am ajuns  prin dependența de utilizarea tehnologiei. Vreau să mă bucur de senzorii degetelor mele, de papilele gustative, de nuanțele cromatice pe care le receptează ochii și totuși să fiu deschis către altceva, către un dincolo necuprins, misterios, tăcut, dar prezent…

PS. Are cineva o propunere pentru o piesă muzicală care să fie în armonie cu pictura naivă de mai sus?