Oricâtă vorbărie am produce/consuma în mediul virtual, cuvintele și ideile gonflabile par a se lovi de realitatea nervilor, a sângelui și cărnii care-și reclamă împărăția. Simetriile rafinate ale cunoașterii și trăirii atât de estetice ale epocii noastre sunt estompate imediat de imensa monotonie a … căderii în ispită. Parcă nicio epocă în istorie nu e mai schizofrenică și nu cunoaște un decalaj tot mai mare între pretenție și realizare așa ca epoca noastră. Acum apanajul fericii personale (și chiar sociale) este grațioasa alunecare în ispită:
- pentru un ateu este cât se poate de îmbietoare ispita supremației raționale și a aroganței asupra ”speciilor” subevoluate și superstițioase, uitând însă de perversa și productiva mașinărie a idolilor minții care-i permit/justifică ”insignifiantele” lejerități morale (a se vedea noile specii de mimoze ”intelectuale” care își concentrază întreaga inteligență pentru a-și demonstra originea ne-inteligentă, pur animalică, pretext pentru aventura ”trăirii plenare, fără constrângeri”);
- pentru unul care și-a dezvoltat la perfecție sistemul complicat de ritualuri și autoconfirmări ale propriei neprihăniri, nimic nu pare mai dulce ca răspunsul la comandă al unei divinități mereu binevoitoare (creștinul de succes e un exemplu fidel al acestei industrii religioase);
- ispita unui tânăr de a se scufunda în brațele teribile ale plăcerilor maximizate (cea mai simplă referință ”bibliografică”: căminele de studenți) pare a fi simetrică cu ispita unui matur, cea a gâdilării orgoliului și recunoașterii numelui clădit cu atâta trudă;
- trăncăneală și vanitate feminină, repezeală și orgoliu masculin, ambiții și orgolii asezonate cu fasonări de profesionist, ignoranță fudulă și fudulie poleită cu pretenții intelectuale…,
iată câteva extreme între care putințele și străduințele noastre își duc veacul. În configurația slăbiciunilor noastre umane se oglindesc încercările de a ne construi o religie/filosofie, un mod de a gândi, de a simți, de a visa…
Modernitatea târzie și-a propus să recupereze umanul, împovărat de prea multe milenii de povara absolutismelor religioase. Ceea ce a rezultat a fost o adevărată liberalizare a dorințelor, o etichetare a vechilor vicii cu marca înregistrată a noilor virtuți. Noua pedagogie răsturnată ne învață cum să ne dezbărăm de inhibițiile puritane pentru a transforma ceea ce era ispită într-o oportunitate de ”a realiza umanul din noi”. Adică răsturnăm o tradiție culturală cu o alta, care are însă pretenția de a fi mijlocul prin care să ne descoperim propria natură.
Ei bine, între răstălmăcirile postmoderne ale antropologiei creștine și propaganda fericirii și auto-împlinirii veacului nostru aș pune eu problema ispitirii, a furcii edenice, a alegerii, a genezei dorinței.
Am văzut foarte mulți oameni fascinați de retorica învinovățirii lui Dumnezeu pentru slăbiciunile și căderile umane. De altfel trăim vremurile când estetica este construită în jurul evocărilor emoțiilor cât mai negative față de Dumnezeu și ale restricțiilor sale ”tiranice” (uitând însă de evidența decadenței propriei ”autonomii” de sub ochii noștri):
Ei bine, voi încerca să discut câteva semnificații ale ceea ce înseamnă ispitire în veacul chemărilor ielelor atât de îmbietoare, trecând în revistă realități cotidiene și punându-le sub reflectorul unor fapte și cuvinte dintr-o istorie pe care o știm prea puțin a o valorifica. Să nu uităm însă că rugăciunea ”și nu ne du pe noi în ispită” trebuie întotdeauna însoțită de avertizarea ”să nu ispitești pe Domnul”! Altfel, vom juca rolul diavolului care instigă la omor și după aceea acuză pe un altul de crima comisă.
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment