Ce e drumul? În ce voiaje inexplicabile ne scurgem stropii de viață?
Zidul timpului pare a fi implacabil în fața puterilor noastre fizice, biologice, chiar și cele ale imaginației. Nici măcar zeii (sau oamenii deveniți zei după ce i-au alungat pe aceștia) nu sunt imuni la păienjenișul otrăvit al industrializării timpului.
Ne complacem într-un inexplicabil sevraj al realităților dulcegi, împletite cu ficțiuni convenabile, peste care punem mai apoi eticheta soft al conformismului social. Suntem la modă, în timp cu ceilalți, dar de multe ori pierduți/deposedați de sine, de ceea ce ar fi putut fi ceva al nostru, de posesia care nu poate fi furată ci doar cedată, vândută.
Ciudat paradox al zilelor noastre: nu ne prea mai batem capul cu originea noastră, dar nici nu luăm prea în serios sumedenia de ținte pe care industria scopurilor post/hipermoderne ni le oferă pe tarabe. Nu ne interesează de unde venim și nici nu suntem prea preocupați încotro ne îndreptăm. Ședem cuminți/conformiști în tiparul trăirii clipei, al solipsismului care ne face atotoputernici. Pur happening, estetică ce ține de ontologie și etică! Fugăriți de imperativele unei vieți minore ne risipim mișcările picioarelor fără a merge spre undeva, rătăcindu-ne chiar și față de celălalt, semenul de lângă noi. (Nici nu e de mirare că mulți vestici ajung să fie mai atașați emoțional de animalele lor de companie decât de proprii copii!)
Oare cine renunță la a fi tânăr?
De ce imperiul deschis al timpului ne trage pe toți într-un soi de călătorie de care nu putem scăpa? Nu bine spunea Eclesiastul că trebuie să te bucuri de lumina soarelui atât timp cât ferestrele (ochii) sunt încă deschise? Pașii, mai întâi împleticiți, după aceea viguroși și mândri, pentru ca apoi să ajungă din nou împleticiți, ne alungă într-un vagabondaj printr-o viață prea puțin înțeleasă. Imposibila situare în inerție ne împinge pe mulți dintre noi în brațele ereziilor de care ne vom căi la bătrânețe. Dar din alternanța imaginilor, a persoanelor și a evenimentelor se hrănește mintea, imaginația și speranțele noastre. Și totuși aici avem un alt paradox: luxurianța formelor și a culorilor de azi ne lasă tot mai puțin pregătiți în fața cenușiului morbid cu care ne vom întâlni atunci când ceasul biologic își va fi epuizat mișcarea. Poate că suntem călători spre cimitir, unii cu speranța continuării pe un drum mai bun, alții cu credința că averea de cuvinte, simțăminte și vise pe care au strâns-o se va topi într-o anonimă tăcere. În fuga noastră către o moarte cât mai cool, eventual amețită și complexată de efectele unei tehnologii aproape atotputernice, nu ne rămânem decât să jucăm regia sloganelor pe care le învățăm în continuu de la grădiniță: “believe in yourself!”, “the greatest challenge of your life is to trust and believe in your power!”, etc.
Dar oriunde pe acest drum noi, prizonierii regi, putem să ne rupem legăturile solipsismului regelui care se admiră/ascultă doar pe sine și putem cu adevărat să descoperim Celălalt, în a cărui oglindire drumul nostru nu va fi fost inutil, ci va căpăta o continuare perpetuă, dincolo de zidul timpului.
I live in this country now
I’m called by this name
I speak this language
It’s not quite the same
For no other reason
Than this it’s my home
And the places i used to be
far from are gone
You’ve travelled this long
You just have to go on
Don’t even look back to see
How far you’ve come
Though your body is bending
Under the load
There is nowhere to stop
Anywhere on this road
My heart is breaking
I cannot sleep
I love a man
Who’s afraid of me
He believes if he doesn’t
Stand guard with a knife
I’ll make him my slave
For the rest of his life
I love this hour
When the tide is just turning
There will be an end
To the longing and yearning
If i can stand up
To angels and men
I’ll never get swallowed
In darkness again
You’ve travelled this long
You just have to go on
Don’t even look back to see
How far you’ve come
Though your body is bending
Under the load
There is nowhere to stop
Anywhere on this road
Peter Milton, Hidden Cities I: The Ministry (Second State). 2006
If Italo Calvino’s book Invisible Cities had a soundtrack, this would be it.(…)
– What does the road mean to you?
– Movement. Change. Time. Adventure. Accidents of all kinds. A story. A life. A billion lives. Also back pain. Truck stops. Stiff legs. Dirty bathrooms. Overcooked carrots. (Lhasa de Sela interviewed by Montréal Magazine)
Alonewithothers's Blog 