And what rough beast, its hour come round at last,
Slouches towards Bethlehem to be born?
(The Second Coming by William Butler Yeats)
Zbaterile ochiului electric
Capriciile consumiste de sezon dintr-o parte a lume sunt condimentate cu momente de mahmureală emoțională a retinei obosite de ororile din cealaltă parte a lumii. Coșul de supermarket lăsat de izbeliște într-o parcare americană rezonează arogant cu fiarele unor mașini răblăgite ce participă la fuga celor fără de speranță printre ruinile Alepului. De altfel monstruozitatea umană consumată virtual în jocurile tinerilor occidentali se întipărește ”live” în nervii, pielea și plânsul muribunzilor din Siria și de aiurea.
Alepul este nu doar semnătura de eșec al lui Obama pe certificatul primirii premiului Nobel pentru Pace ci și rana sângerândă a umanității care l-ar face pe Fukuiama să revină asupra tezei sale cu privire la sfârșitul istoriei. Istoria se termină atunci când subiectul ei capitulează în fața fântânei sale genetice nocive, pe care nici o utopie educațională sau trans-umanistă nu o poate schimba. Oriunde și oricând virusul Cain-ului din noi ne pândește în a-i potența violența fratricidă. Și asta pentru că mai întâi am fost contaminați de virusul violenței deicide.
Atunci când oroarea de acolo devine cea de aici, pleoapele groaie de muncă și distracție occidentală se deschid spre uimire și frică. Anul 2016 a fost o prelingere mai alertă a ororilor din 2015. Învălmășeala de ”breaking- news” ce înroșesc nu doar ecranele ci și străzile lumii a concurat cu blitzurile mondenităților din care se hrănesc visele terapeutice ale consumatorilor care rezistă tentației tot mai răspândite de a evada în realitatea psihotropilor. Peste 700 de morți din supra-doze în primele 11 luni ale 2016 în BC – Canada (cu o populație ceva mai mare decât cea a Bucureștiului) s-au transformat într-un cor macabru ce însoțește vocea altor milioane de suflete rupte de casa trupurilor lor – avorturi, crime, boli, războaie. Lumea devine tot mai irespirabilă iar ca părinte care se uită cu amândoi ochii la ce-i în jur, parcă te apucă o durere în piept văzând ce valuri de orori îi așteaptă pe prunci în anii ce vin.
Re-nașterea mutantă
Anul 2016 ne-a adus o cantitate sporită de valuri migratorii ce au spulberat fragilități ale bunăvoinței și speranței în umanitate, serenități abrutizate, minciuni arogante, istericale și pași forțați de înregimentare în garnizoanele fricii. Omul recent tot încearcă să refuze evidența, să proiecteze vinovății convenabile, să modifice limbajul ororilor în speranța că ele își vor pierde referentul ontologic. Se auto-încapsulează în false penitențe la fel de mult cum își pune mâinile asupra țapilor ispășitori ritualici, sperând că totul nu e decât un accident al combinațiilor chimice din creierul unora, un efect al încălzirii globale sau al inegalității socio-economice, de gen, mărime la papuc sau culoare la lenjerie, un capriciu al divinității ce nu are nicio șansă să existe, etc. Mirarea este că toată această capacitate uimitoare de auto-decepție este neputincioasă în fața unei realități ce rupe hulpav cu dinți de fier din corpul plăpând a ceea ce a mai rămas din optimism și naivitate.
Omul secular, trăind la umbra unui ciudat mix de consumerism benevol și utopii marxiste activiste, s-a trezit vorbind tot mai mult despre apocalipsă, teamă și spaimă metafizică.
O ilustrare a acestei temeri apocaliptice este și persistența cu care a fost menționat în social-media anului 2016 un poem scris de William Butler Yeats în promixitatea temporală a primului război mondial.
Turning and turning in the widening gyre
The falcon cannot hear the falconer;
Things fall apart; the center cannot hold;
Mere anarchy is loosed upon the world,
The blood-dimmed tide is loosed, and everywhere
The ceremony of innocence is drowned;
The best lack all conviction, while the worst
Are full of passionate intensity.Surely some revelation is at hand;
Surely the Second Coming is at hand.
The Second Coming! Hardly are those words out
When a vast image out of Spiritus Mundi
Troubles my sight: somewhere in sands of the desert
A shape with lion body and the head of a man,
A gaze blank and pitiless as the sun,
Is moving its slow thighs, while all about it
Reel shadows of the indignant desert birds.
The darkness drops again; but now I know
That twenty centuries of stony sleep
Were vexed to nightmare by a rocking cradle,
And what rough beast, its hour come round at last,
Slouches towards Bethlehem to be born?(William Butler Yeats, The Second Coming, Ianuarie 1919)
Vortexul istoriei ne aduce la un punct în care lumea a plecat acum 2000 de ani (primul vers este despre spirala/vortexul – gyre – care ne duce la ultimele 2 verse, cele ale unei re-nașteri mutante la Betleem – a unui Mesia mutant, răsturnat – Anticristul: And what rough beast, its hour come round at last, Slouches towards Bethlehem to be born?). Pentru că creația nu mai aude pe Creator (The falcon cannot hear the falconer) lumea și-a pierdut centrul (the center cannot hold) și anarhia se așterne peste fața zbârcită a lumii (mere anarchy is loosed upon the world). Lipsa convingerilor face posibilă tocmai violența celor mai rele convingeri (The best lack all conviction, while the worst/ Are full of passionate intensity.), premoniție a vortexului valoric al relativismului și nihilismului postmodern, glorificat în universități, media și cultură, care împinge astfel tinerii în brațele a tot felul de extremisme militante. Peste liniștea de mormânt de 20 de secole se ridică umbra unei bestii care caută să se nască, ca imitare mesianica, la Betleem (The darkness drops again; but now I know/That twenty centuries of stony sleep/Were vexed to nightmare by a rocking cradle,/And what rough beast, its hour come round at last,/Slouches towards Bethlehem to be born?).
Nașterea Domnului la Betleem în contextul unui ucigaș maniacal ca Irod vorbește de la sine că până și Dumnezeu începe cu lucrurile vulnerabile, plăpânde, instabile și de sub amenintarea “binelui” gândit și făcut de mintea umană. Nu putem fi deloc invidioși pe timpurile în care Fiul lui Dumnezeu s-a născut, vânat fiind de o bestie diabolică și fără scrupule ca Irod, cel care jongla pe degete o societate întreagă, care și-a omorât familia din teamă și paranoia în timp ce simula benevolența și caritatea, etc. Însă vremurile noastre par a semăna tot mai mult cu cele de la răscrucea veșniciilor. Marea noastră problemă azi este că ne-am amputat simțul transcendentului, ne-am anesteziat organul convertirii suferințelor în devenire de sine, ne-am blocat în ospiciul ideilor utopice, inodore și incolore. Extazul fericirilor autiste este acum topit într-o întunecată și intoxicantă spasmă a unei re-nașteri mutante. Un Isus marțian, un Moș Crăciun, Mefistotel replicat și prezent mai peste tot, suflete pierdute, adn-uri ratate, toate sunt prinse într-un cânt al creației unei noi lumi, umanități, destin/ creație care nu se poate desfășura decât prin distrugere, violență, viață degenerativă și moarte agonizantă.
The Widening Gyre by Emily Tellez
Problema cea mai mare cu apetența descrierii unei astfel de realități este tocmai blocajul, încremenirea, dead-end-ul fatalist care este specific celor care nu au nicio credință și speranță în Cel ce este dincolo de sfârșit. Cădeți peste noi munți! este cântul celor ce fug de judecata Mielului, în timp ce alții se lasă cuprinși de liniile melodice ale cântării Mielului…
Dincolo de Apocalipsă
În martie 1996 Umberto Eco scria o scrisoare amicului său Carlo Maria Martini intitulată ”Obsesia laică a noii apocalipse” (cuprinsă în volumul lor de dialoguri ”În ce cred cei ce nu cred”, Polirom, 2011). Eco observă pe bună dreptate că
Trăim astăzi (fie şi în maniera distrată, absentă cu care ne-au obişnuit mijloacele de comunicare în masă) propriile noastre terori ale sfârşitului; am putea spune chiar că le trăim în spiritul lui bibamus, edamus, cras moriemur, celebrînd sfârşitul ideologiilor şi al solidarităţii în vârtejul unui „consumism” iresponsabil. Astfel, fiecare dintre noi se joacă cu fantasma Apocalipsei şi în acelaşi timp o exorcizează; cu cît o exorcizăm, cu atît se amplifică teama noastră inconştientă faţă de această fantasmă, pe care o proiectăm sub forma unui spectacol sîngeros în speranţa că astfel va deveni ireală. Forţa fantasmelor stă însă tocmai în irealitatea lor.
Îndrăznesc să afirm că preocuparea pentru sfîrşitul vremurilor este astăzi specifică lumii laice mai degrabă decît celei creştine. Cu alte cuvinte, lumea creştină face din aceasta un subiect de meditaţie, dar se comportă ca şi cum proiectarea sa într-o dimensiune atemporală ar fi îndreptăţită; lumea laică se preface că îl ignoră, dar este realmente obsedată de el. Nu este vorba de o situaţie paradoxală, fiindcă ea nu face decît să repete tot ceea ce s-a întîmplat în primul mileniu. (În ce cred cei ce nu cred, p. 13-14)
Eco termină meditația sa asupra obsesiei laice a apocalipsei cu intuirea cheii de lectură creștină a Apocalipsei:
Creştinismul a inventat istoria, iar Antihristul modern o denunţă ca maladie. Poate că istoricismul laic a înţeles această istorie ca fiind perfectibilă la infinit, astfel încît mâine să îl desăvârşească pe azi, mereu şi fără excepţii, iar în cursul aceleiaşi istorii Dumnezeu însuşi să se transforme şi, ca să spunem aşa, să se educe şi să se îmbogăţească. Această ideologie nu este însă proprie întregii lumi laice, care a putut observa declinurile şi nebunia prezente de-a lungul istoriei; există totuşi o viziune specific creştină asupra istoriei ori de cîte ori acest drum este parcurs sub semnul Speranţei. Astfel, numai ştiind să judecăm istoria şi ororile ei, sîntem în mod fundamental creştini cînd vorbim de optimism tragic, împreună cu Mounier, sau cînd vorbim de pesimismul raţiunii şi de optimismul voinţei, împreună cu Gramsci. (op. citată, p. 15-16)
Alonewithothers's Blog 