Crăciunul ratat

“You only live twice: once when you are born and once when you look death in the face” (Ian Fleming)

Mintea umană este foarte creativă în a-și rata propriile declaratii de intenții. Iar cum vremurile ne învață să fim foarte guralivi…

Moartea lui George Michael în ziua de Crăciun este parcă o lecție adresată umanității noastre bolnăvicioase, atât “puritanilor insensibili” cât și “libertinilor empatici și umani” ce joacă laolaltă cartea viciilor și a virtuților. Moartea pare a fi discriminatorie doar în ce privește ordinea, nu și “onoarea” de a ne complimenta cu prezența ei. De aceea este inutilă orice discuție referitoare la momentul în care ea înșfacă pe unul sau altul dintre cei (încă) vii. Niciodată moartea nu-și prezintă scuze și e indecent să o facem noi în locul ei. Tăcerea și o judicioasă judecată de sine sunt antidotul atât la frica paralizantă de moarte cât și la limbuția ușoară în jurul ei.

Dubla măsură a vieții si morții

Problema apare atunci când ne aflăm în poziția proprii ipocrizii, situație în care tot gura noastră mare ne bagă. De exemplu, “umaniștii” noștri “nonjudgementali” sunt primii care judecă puritan moartea altora: ne dăm ochii peste cap și ne umflăm de mânie proletară atunci când vreun părinte penticostal își vede copilul mort pentru că nu l-a dus la doctor ci a fost “tratat” cu ședințe de stăruință rugatorii. Nu e drept să se facă astfel de abuzuri prin neutilizarea rațiunii științifice atunci când se poate opri procese biologice degenerative! Rămânem însă uimitor de îngăduitori atunci când vedem și stimulăm – prin mimarea și consumul lor –  viciile vedetelor pop care își află un sfârșit timpuriu curmat tocmai de abuzuri ale trupurilor lor.

Ipocrizia panteonului idolilor recenți

E uimitoare structura religioasă a omului recent, declarat anti-religios, capabil de sterilizarea viciilor la pachet cu iconografierea conformistă a vedetelor pop-culture – eroificați și mumificati post-mortem. Iar aici apare o a doua mare ipocrizie a recentilor, ipocrizie care dă seama tot de caracterul religios/mesianic al consumului cultural.

Coborâtă la nivelul maselor, cultura este consumată tocmai ca pretext de devorare a unor dorinţe continuu stimulate. Am fost mai întâi obişnuiţi cu atât de atent construita imagine a celebrităţilor, cele care au luat locul sfinţilor din icoane şi calendare. Fiecare gest, vorbă, acţiune, chiar şi tic al vreunei vedete era minuţios reprodusă de fanii săi evlavioşi. S-ar părea că mecanismul insuflării seriale a dorinţei funcţionează cât se poate de convenabil. Copiii, adolescenţii şi tinerii din diferite colţuri ale lumii au cam aceleaşi vise şi dorinţe: vreau să cânt ca …, să fiu frumoasă ca…, să am succesul lui…, să fiu rebel ca …, etc. Odată “epuizată” vedeta, industria viselor şi a mimetismului mai mult sau mai puţin nătâng avea grijă să “producă” o nouă celebritate, care să ocupe locul rămas liber în vitrina religiozităţii seculare. Nimeni nu doreşte să fie asemenea unei vedete “deşeu”!(Anatomia dorinței – arhimodelele dorinței)

O domnișoară ce a ieșit să comemoreze moartea lui George Michael în fața casei sale din Londra spunea că e nedrept că artistul a murit la o vârstă așa de tânără. Mă întreb însă cine a ieșit în stradă să comemoreze moartea nedreaptă a copiilor din Siria, cei care nu au avut niciun fel de experiență pleziristă, plină de infuzii senzoriale lascive, faimă și confortul milioanelor de dolari din cont. Lucrurile nu ar trebui amestecate, am zice, dar tocmai lipsa decenței le aduce laolaltă. Situația de disonanță cognitivă este dată de preferențialitatea convertirii etice a suferinței și a culpei. Oricât de egalitari, non-consumeristi și rebeli ar posta în fața oglinzii, recenții sunt captivi tocmai unor regimuri de judecată elitistă, capitalistă și care instanțiază protestul în noul status quo.

 

Nu găsesc niciun progres uman în a declara egalitatea tuturor și a lupta pentru eradicarea sărăciei, discriminărilor și injustițiilor lumii atunci când îți ocupi timpul și emoțiile cu moartea unui Irod (aka Fidel Castro) și ești nepăsător de cel/Cel născut laolaltă cu animalele. Mintea recentă duce mai departe virusul zeificării unui Irod plin de putere socială, faimă, potență financiară și politică, aducând însă acum noutatea etichetării lui Irod ca fiind non-convențional, minoritar discriminat, non-violent, etc.

Irosirea morții

Nașterea Domnului în contextul unui ucigaș maniacal ca Irod vorbește de la sine că până și Dumnezeu începe cu lucrurile vulnerabile, plăpânde, instabile și de sub amenințarea “binelui” gândit și făcut de mintea umană.

Cuvântul care poruncește a devenit Cuvântul care ascultă, suferă și moare – lecția Crăciunului ratată cu brio de prea multe ori!

O moarte de crăciun ne aduce aminte tocmai de cât de ușor ratăm crăciunul. Moartea fiecaruia trebuie pusă în locul în care nașterea și moartea Altuia a oferit șansa de a nu vorbi ușuratic despre moarte. O singură moarte face ca morțile noastre să nu fie irosite…

Singurul meu sfat pe care l-aș oferi recenților ar fi să își umple declarațiile de intenții cu realități și nu cu etichete ipocrite. Iar un început ar fi lectura unei rugăciuni unei femei sărace, discriminată și amenințată de cei care vroiau să o împiedice în a zămisli și crește un copil:

Şi Maria a zis: „Sufletul meu măreşte pe Domnul şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că, de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El. El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale. (Luca 1:46-53)