Category: Utopica

Tyranny is always better organized than freedom. (Charles Péguy) 

Prin mediile intelectuale circulă o pasională interpretare a relației dintre religie și politică ca fiind cât se poate de nocivă și periculoasă, aducându-se ca exemplificare a parazitării politicii de către vanitățile religiei Cruciadele, Inchiziția, războaiele religioase și, mai nou, intruziunea “obraznică” a evanghelicilor în politica SUA. Nu se poate nega labirintul de compromisuri, crime, teroare și forță în toate aceste momente istorice. Sunt însă și gânditori ca Marcel Gauchet (The Disenchantment of the World, 1985) și George Weigel (Against the Grain: Christianity and Democracy, War and Peace, 2008) care observă că spiritul creștin are mult de a face cu noțiunea de individ autonom, cu menținerea unei zone de libertate dincolo de puterea statului, ca o anticipare a ceea ce numim societate civilă, cu noțiunea de lider ales și menținerea celor aleși ca fiind responsabili unei puteri mai mari. Până și intelectuali seculari ca Umberto Eco și Régis Debray apără creștinismul de încercările corectitudinii politice de a-i blama, minimaliza și exclude realizările istorice.

Puțini știm că prima publicație scrisă de anti-clericalul socialist Musolini a fost “Dumnezeu nu există”, fapt ce nu l-a deranjat deloc pe acesta în a dezvolta un interes special pentru utilizarea politică a religiei. Ce ar fi dacă am schimba perspectiva înțelegerii binomului religie-politică, urmărind dezvoltările istorice ale parazitării gândirii religioase de către vanitățile politice seculare? Cum ar fi dacă am lua în considerare natura duală, cu sens dublu, al acestei relații politică-religie?

Așa cum promiteam în articolul introductiv, vom avea o lectură a vremurilor noastre dinspre lentila întoarsă a istoriei folosindu-mă de cartea “Tyrants. A history of Power, Injustice & Terror” (CUP, 2016), scrisă de profesorul canadian Waller R. Newell. Având drept ghid autorul canadian voi purcede în prezentarea succintă olimpiadei tiranilor de-a lungul istoriei căutând apoi o posibilă cură homeopatică a tentațiilor tiranice din epoca noastră.

1. Cele trei fețe ale tiraniei

În Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror profesorul Waller E. Newell ne duce prin istoria ultimelor trei milenii, de la cezari, împărați pompoși, dictatori maniacali, tirani mărunți, revoluționari setoși de sânge și teroriști recenți pentru a desluși care au fost tiparele despotice care s-au repetat în istorie. Autorul observă că toți aceștia împărtășesc note comune care îi așează în trei tipuri de tirani:

1. Tiranii posesivi/hedoniști, cel mai vechi și familiar tip de tiran, care dispun de întreaga țară și societate ca și cum ar fi propria societate, exploatându-le pentru profit și pentru consolidarea propriei dinastii. Un astfel de tiran poate fi un lider puternic în războaie și câteodată chiar poate vitaliza economia acelei societăți. Dar, așa cum spune sofistul cinic Trasimach din Republica lui Platon, o astfel de posibilă prosperitate a societății este subordonată scopului ”mulgerii/masacrării” ei de către tiran și clanul lui. Exemple de astfel de tirani sunt Caligula și Nero în Roma antică, generalul Franco din Spania, Samoza din Nicaragua, o grămadă de lideri africani din Africa post-colonială, Jean Claude Duvalier din Haiti, Sadam Husein sau Mubrak al Egiptului. În genere teoriile marxiste ale terorismului și totalitarismului includ doar această perspectivă materialistă a motivației și tiparului de tiran posesiv/hedonist. Odată ce umanitatea este sătulă și fericită, incentivii pentru terorism și dictatori dispar de la sine.

…the social sciences miss the boat on this because they assume, going back to Hobbes, that political actors are motivated solely by material self-interest.”  (p. 214)

Waller E. Newell merge mai departe de această schemă reductivă și observă că sunt alte motivații care pot aduce în istorie tiranii violente.

2. Tiranii reformatori sau despoții benevolenți sunt acei despoți care chiar pot atrage admirația populației, cel puțin pentru o vreme. Ei pot beneficia de privilegiile puterii și chiar nu au nicio jenă în a utiliza forța împotriva oponenților dar scopul lor principal este acela de îmbunătăți statul, de a folosi puterea în beneficiul a ceea ce consideră a fi progresul societății lor. De obicei ei sunt văzuți de către proprii cetățeni ca și campioni ai binelui comun. Chiar pot fi ei înșiși asceți, modele de cumptare și simplitate pentru soldații lor. Și nu de puține ori ei chiar îmbunătățesc lucrurile: construiesc infrastructură, clădiri, un coloseum sau două, reduc rata criminalității, modernizează statul, lasă economia prosperă. Astfel de tirani reformatori sau depoți benevolenți sunt Nebucadnețar al Babilonului, Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, dinastia Tudorilor, despoții luminați ca Ecaterina cea Mare, Frederick cel Mare, Luis al XIV-lea și Napoleon, Mustafa Kemal Ataturk.

3. Tiranii milenariști sunt cei mai destructivi și vărsători de sânge. Acest model de tiran focalizează toate energia către transformarea întregii societăți după chipul unui proiect revoluționar utopic. Oamenii sunt un mijloc, un accesoriu de folosit la totala discreție înspre împlinirea idealului utopic:

They are not concerned with serving actual people around them, even the downtrodden whom they claim to champion. They worship the ideal of a purely virtuous collective for whose sake the endless vices and perfidy of the actual masses must be mercilessly uprooted. (Waller R. Newell, Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror, CUP, 2016, p. 135)

Acest tipar de tiran este obsedat de contopirea individualului în identitatea colectivă egalitaristă iar disidenții, privilegiile și alienarea trebuie să fie eradicate permanent. Această ligă a tiranilor milenariști înclude figuri monstruoase ca Robespierre, Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot și jihadiștii de azi (tiranii în așteptare). Idealul utopic include genocidul utopic și, ceea ce este foarte, foarte important, acesta este un fenomen exclusiv modern, fără precedente înainte de teroarea iacobină a Revoluției Franceze. Comparațiile acestor tiranii milenariste cu apocalipticismul religios al catarhilor sau anabaptiștilor sunt amatorisme care nu se susțin – tiranii religiei politice au secularizat milenarismul religios obiectificând violența și profitând la maxim de orice prilej de anihilare a dizidenței. Totalitarismul religiilor politice/seculare reclamă o antropologie vitalistă, o disciplină socială militaristă, o estetică nihilistă și o etică a violenței spre instaurarea societății milenariste, scop comun cu cel al creștinismului folosind însă mijloace diametral opuse.

2. Beatificarea violenței

Tiranul revoluționar, ca fenomen modern, este de obicei un tânăr obsedat de emancipare și festival al virtuțiilor deodată, beatifică violența și chiar vărsarea de sânge ca mijloace necesare pentru aducerea parusiei laicizate. El și-a făcut apariția pe scena istoriei la Revoluția Franceză, având drept scop ”purificarea” societății pentru a împlini scopul utopic. El a preluat de la creștinism utopianismul -sfârșitul oricărei injustiții  și instaurarea raiului pe pământ  – exluzându-l însă pe Hristos și calea Lui. Pentru iacobini egalitatea perfectă era raiul pe pământ în virtutea oricărui mijloc folosit este permis. Ori această egalitate perfectă se traduce în societatea fără clase a comunismului unui Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot, în puritatea rasială a lui Hitler și în puritatea religioasă a islamiștilor. Pentru profesorul canadian odată infectat de visul milenarist, un terorist este un tiran aspirant, în pregătire, pe când un tiran este un terorist care a acaparat deja puterea (p. 213).

Newell observă un ciudat paradox al credințelor abrahamice, ca principale furnizoare de aspirații milenariste: iudaismul și creștinismul declară că ființele umane sunt servitorii lui Dumnezeu și fără de putere în a face binele fără El, explicând însă dezordinea morală a lumii prin libertatea individuală, pe când religia islamică accentuează caracterul legalist și de supunere al credinciosului dar găzduiește proiectul revoluționar de a crea raiul pe pământ prin activitatea violentă a individului și instaurarea ”republicii nucleare a lui Dumnezeu” (Iran), de exemplu. Voluntarismul teroriștilor islamici este o provocare a autorității lui Dumnezeu în numele lui Dumnezeu, o ridicare a politicii și puterii umane deasupra puterii divine dar în numele ei -iată blasfemia apostaziei teroriștilor. Numai că autorul nostru crede că tiranii-teroriști moderni își găsesc inspirația mai puțin din Islam, cât mai ales din istoria distructivă/nihilistă europeană, aducând ca exemplu sugestiv cazul intelectualului iranian Ali Shariati (1933-1977). Acesta a studiat literatură comparată la Paris la începutul anilor ’60, fiind influențat de opera anti-occidentală și anti-iluministă a unui Sartre și de anticolonialismul revoluționar al lui Frantz Fanon.

This potent brew of violent struggle and passionate commitment to a utopian vision of a collectivist past reborn in the future deeply influenced Ali Shariati, just as it had influenced another student in Paris a few years earlier, the future Khmer Rouge leader Pol Pot. (p. 204)

Cu timpul Shariati avea să politizeze credința șiită a iranienilor cu același crez al purificării și violenței revoluționare pe care le-a găsit în Franța. Situația istorică devine de-a dreptul tragico-comică, când ne gândim la schema de interpretare a multor intelectuali occidentali care găsesc drept cauze ale terorismului islamist colonianismul occidental, uitând însă să observe colonialismul utopic cu care unii intelectuali islamiști s-au contaminat în timpul studenției lor la universitățile occidentale.

Cum arată candidatul la milenarismul utopic modern, generator de violență și tiranie?

1. este tânăr și de obicei bărbat, cu foarte mari șanse să fie și student/intelectual. De fapt mai toate tiraniile genoicidale au fost conduse de intelectuali. De exemplu leadeshipul khmerilor roșii era un “small group of middle-class Francophone intellectuals including five teachers, one professor, a civil servant and an economist.” (p. 190) Mai putem aduce aminte de cercul revoluționarilor ruși, Mao, etc.

2. are o fervoare aproape religioasă în a susține o ”cultură autentică” prin eradicarea ”impurităților” care contaminează lumea cu violență, opresiune (capitaliști, evrei, necredincioși),

3. consideră cu tărie că viitorul nu poate fi decât colectiv, un corp social omogen, pur. Toate tiraniile revoluționare idolatrizează colectivul mitic, libertățile individuale fiind parte a bolii societății de azi ce trebuie  purificate în numele binelui colectiv.

4. pasiunea lui trebuie să fie contaminatoare, are un imperialism al propriei perspective ce musai trebuie acceptată ca bine superior,

5. exită o manie în a oblitera trecutul, a re-starta istoria de la momentul zero (așa cum au făcut iacobinii în Franța, Lenin, Stalin, Hitler, Mao și Pol Pot). Poate că astfel se explică de ce tiraniile moderne sunt mai violente acolo unde există tradiții și autorități pre-moderne, necoapte în malaxorul utopiei iluministe.

6. colectivul utopic reclamă și justifică vărsarea de sânge care este acompaniată de idealul dragostei de umanitate. (Un poster al dictaturii iacobine din 1793 arată capul secerat al regelui Ludovic al XVI-lea însoțit de sloganul: ”fie ca sângele impur să ne curățească calea”.)

Villeneuve, Matière à réflection pour les jongleurs couronnees (Matter for thought for crowned twisters), 1793, engraving, Bibliothèque nationale de France, Paris

Ironia Revoluției Franceze constă în faptul că ea a început în 1789 ca o revoluție de inspirație Lock-iană,  în moda Revoluției Americane, condusă de studenți iluminiști ca Lafayette and Talleyrand, promovând drepturile omului, guvern cu puteri limitate și inițiativa economică,  și s-a terminat ca revoluție Rousseau-niană în 1793 de către iacobini, conduși de Robespierre, cu obsesia erei de aur a inocenței mitice și a egalității colective pure, fără proprietate privată și interes individual. Cuvintele lui Robespierre sunt literă de lege pentru orice tiran modern ce i-a călcat pe urme:

We must smother the internal and external enemies of the Republic or perish with them…. Terror is nothing but prompt, severe, inflexible justice; it is therefore an emanation of virtue. (Maximilien Robespierre, “On the Principles of Moral Policy that Ought to Guide the National Convention in the Internal Administration of the Republic” in The Ninth of Thermidor: The Fall of Robespierre, ed. Richard T. Bienvenu, Oxford University Press, 1968,  p. 38.

Comunismul uniform, fără clase sociale și dizidență, Reich-ul pur de 1000 de ani, califatul global – nimic nu trebuie să stea în calea aducerii lor în istorie, nici coruptibilitatea umană, rasială, religioasă și morală! Vulgaritatea, egoismul și materialismul corupt al burgheziei, evrelor, necredincioșilor trebuie extirpate  pentru binele ce stă în cale. Istoria și civilizația însele trebuie sacrificate pentru apariția acelui ”AN 1” (iacobinii), ”comunității destinului” (Schicksalsgemeinschaft – naziștii), ”Anului Zero” (khmerii roșii), ”adevăratei comunități a Islamului” (islamiștii). Benevolenței actului politic în variantă liberală clasică – J. Lock, tiranii milenariști îi opune spasmul violent al revoluției violente ce înlocuiește istoria oprimării, a nedreptăților și explotării cu armonia și egalitatea viitorului.

Mânia justificată împotriva corupției și nedreptăților din lume, dragostea de umanitate și dorința ei de propășire și nevoie de distrugere și reconstrucție a realității sunt fundamentele psihologiei revoluționare care a însoțit toate tiraniile milenariste moderne.

Există vreo cură pentru aceste patologii obsedate de vitalitate și purificare? Acesta este subiectul următorului articol. Până atunci, iată o pregustare din strategia anti-Rousseau, adică oleacă de Th. Hobbes:

Grief, from opinion of want of power, is called dejection of mind.

The vainglory which consisteth in the feigning or supposing of abilities in ourselves, which we know are not, is most incident to young men, and nourished by the histories or fictions of gallant persons; and is corrected oftentimes by age and employment. (Th. Hobbes, Leviathan, Book 6)

And what rough beast, its hour come round at last,

 Slouches towards Bethlehem to be born?

(The Second Coming by William Butler Yeats)

Zbaterile ochiului electric 

Capriciile consumiste de sezon dintr-o parte a lume sunt condimentate cu momente de mahmureală emoțională a retinei obosite de ororile din cealaltă parte a lumii. Coșul de supermarket lăsat de izbeliște într-o parcare americană rezonează arogant cu fiarele unor mașini răblăgite ce participă la fuga celor fără de speranță printre ruinile Alepului. De altfel monstruozitatea umană consumată virtual în jocurile tinerilor occidentali se întipărește ”live” în nervii, pielea și plânsul muribunzilor din Siria și de aiurea.

Alepul este nu doar semnătura de eșec al lui Obama pe certificatul primirii premiului Nobel pentru Pace ci și rana sângerândă a umanității care l-ar face pe Fukuiama să revină asupra tezei sale cu privire la sfârșitul istoriei. Istoria se termină atunci când subiectul ei capitulează în fața fântânei sale genetice nocive, pe care nici o utopie educațională sau trans-umanistă nu o poate schimba. Oriunde și oricând virusul Cain-ului din noi ne pândește în a-i potența violența fratricidă. Și asta pentru că mai întâi am fost contaminați de virusul violenței deicide.

Atunci când oroarea de acolo devine cea de aici, pleoapele groaie de muncă și distracție occidentală se deschid spre uimire și frică. Anul 2016 a fost o prelingere mai alertă a ororilor din 2015. Învălmășeala de ”breaking- news” ce înroșesc  nu doar ecranele ci și străzile lumii a concurat cu blitzurile mondenităților din care se hrănesc visele terapeutice ale consumatorilor care rezistă tentației tot mai răspândite de a evada în realitatea psihotropilor. Peste 700 de morți din supra-doze în primele 11 luni ale 2016 în BC – Canada (cu o populație ceva mai mare decât cea a Bucureștiului) s-au transformat într-un cor macabru ce însoțește vocea altor milioane de suflete rupte de casa trupurilor lor – avorturi, crime, boli, războaie. Lumea devine tot mai irespirabilă iar ca părinte care se uită cu amândoi ochii la ce-i în jur, parcă te apucă o durere în piept văzând ce valuri de orori îi așteaptă pe prunci în anii ce vin.

Re-nașterea mutantă

Anul 2016 ne-a adus o cantitate sporită de valuri migratorii ce au spulberat fragilități ale bunăvoinței și speranței în umanitate, serenități abrutizate, minciuni arogante, istericale și pași forțați de înregimentare în garnizoanele fricii. Omul recent tot încearcă să refuze evidența, să proiecteze vinovății convenabile, să modifice limbajul ororilor în speranța că ele își vor pierde referentul ontologic. Se auto-încapsulează în false penitențe la fel de mult cum își pune mâinile asupra țapilor ispășitori ritualici, sperând că totul nu e decât un accident al combinațiilor chimice din creierul unora, un efect al încălzirii globale sau al inegalității socio-economice, de gen, mărime la papuc sau culoare la lenjerie, un capriciu al divinității ce nu are nicio șansă să existe, etc.  Mirarea este că toată această capacitate uimitoare de auto-decepție este neputincioasă în fața unei realități ce rupe hulpav cu dinți de fier din corpul plăpând a ceea ce a mai rămas din optimism și naivitate.

Omul secular, trăind la umbra unui ciudat mix de consumerism benevol și utopii marxiste activiste, s-a trezit vorbind tot mai mult despre apocalipsă, teamă și spaimă metafizică.

O ilustrare a acestei temeri apocaliptice este și persistența cu care a fost menționat în social-media anului 2016 un poem scris de William Butler Yeats în promixitatea temporală a primului război mondial.

Turning and turning in the widening gyre
The falcon cannot hear the falconer;
Things fall apart; the center cannot hold;
Mere anarchy is loosed upon the world,
The blood-dimmed tide is loosed, and everywhere
The ceremony of innocence is drowned;
The best lack all conviction, while the worst
Are full of passionate intensity.

Surely some revelation is at hand;
Surely the Second Coming is at hand.
The Second Coming! Hardly are those words out
When a vast image out of Spiritus Mundi
Troubles my sight: somewhere in sands of the desert
A shape with lion body and the head of a man,
A gaze blank and pitiless as the sun,
Is moving its slow thighs, while all about it
Reel shadows of the indignant desert birds.
The darkness drops again; but now I know
That twenty centuries of stony sleep
Were vexed to nightmare by a rocking cradle,
And what rough beast, its hour come round at last,
Slouches towards Bethlehem to be born?

(William Butler Yeats, The Second Coming, Ianuarie 1919)

Vortexul istoriei ne aduce la un punct în care lumea a plecat acum 2000 de ani (primul vers este despre spirala/vortexul – gyre – care ne duce la ultimele 2 verse, cele ale unei re-nașteri mutante la Betleem – a unui Mesia mutant, răsturnat – Anticristul: And what rough beast, its hour come round at last, Slouches towards Bethlehem to be born?). Pentru că creația nu mai aude pe Creator (The falcon cannot hear the falconer) lumea și-a pierdut centrul (the center cannot hold) și anarhia se așterne peste fața zbârcită a lumii (mere anarchy is loosed upon the world). Lipsa convingerilor  face posibilă tocmai violența celor mai rele convingeri (The best lack all conviction, while the worst/ Are full of passionate intensity.), premoniție a vortexului valoric al relativismului și nihilismului postmodern, glorificat în universități, media și cultură, care împinge astfel tinerii în brațele a tot felul de extremisme militante. Peste liniștea de mormânt de 20 de secole se ridică umbra unei bestii care caută să se nască, ca imitare mesianica, la Betleem (The darkness drops again; but now I know/That twenty centuries of stony sleep/Were vexed to nightmare by a rocking cradle,/And what rough beast, its hour come round at last,/Slouches towards Bethlehem to be born?).

Nașterea Domnului la Betleem în contextul unui ucigaș maniacal ca Irod vorbește de la sine că până și Dumnezeu începe cu lucrurile vulnerabile, plăpânde, instabile și de sub amenintarea “binelui” gândit și făcut de mintea umană. Nu putem fi deloc invidioși pe timpurile în care Fiul lui Dumnezeu s-a născut, vânat fiind de o bestie diabolică și fără scrupule ca Irod, cel care jongla pe degete o societate întreagă, care și-a omorât familia din teamă și paranoia în timp ce simula benevolența și caritatea, etc. Însă vremurile noastre par a semăna tot mai mult cu cele de la răscrucea veșniciilor. Marea noastră problemă azi este că ne-am amputat simțul transcendentului, ne-am anesteziat organul convertirii suferințelor în devenire de sine, ne-am blocat în ospiciul ideilor utopice, inodore și incolore.  Extazul fericirilor autiste este acum topit într-o întunecată și intoxicantă spasmă a unei re-nașteri mutante. Un Isus marțian, un Moș Crăciun, Mefistotel replicat și prezent mai peste tot, suflete pierdute, adn-uri ratate, toate sunt prinse într-un cânt al creației unei noi lumi, umanități, destin/ creație care nu se poate desfășura decât prin distrugere, violență, viață degenerativă și moarte agonizantă.

The Widening Gyre by Emily Tellez

Problema cea mai mare cu apetența descrierii unei astfel de realități este tocmai blocajul, încremenirea, dead-end-ul  fatalist care este specific celor care nu au nicio credință și speranță în Cel ce este dincolo de sfârșit. Cădeți peste noi munți! este cântul celor ce fug de judecata Mielului, în timp ce alții se lasă cuprinși de liniile melodice ale cântării Mielului…

Dincolo de Apocalipsă

În martie 1996 Umberto Eco scria o scrisoare amicului său Carlo Maria Martini intitulată ”Obsesia laică a noii apocalipse” (cuprinsă în volumul lor de dialoguri ”În ce cred cei ce nu cred”, Polirom, 2011). Eco observă pe bună dreptate că

Trăim astăzi (fie şi în maniera distrată, absentă cu care ne-au obişnuit mijloacele de comunicare în masă) propriile noastre terori ale sfârşitului; am putea spune chiar că le trăim în spiritul lui bibamus, edamus, cras moriemur, celebrînd sfârşitul ideologiilor şi al solidarităţii în vârtejul unui „consumism” iresponsabil. Astfel, fiecare dintre noi se joacă cu fantasma Apocalipsei şi în acelaşi timp o exorcizează; cu cît o exorcizăm, cu atît se amplifică teama noastră inconştientă faţă de această fantasmă, pe care o proiectăm sub forma unui spectacol sîngeros în speranţa că astfel va deveni ireală. Forţa fantasmelor stă însă tocmai în irealitatea lor.

Îndrăznesc să afirm că preocuparea pentru sfîrşitul vremurilor este astăzi specifică lumii laice mai degrabă decît celei creştine. Cu alte cuvinte, lumea creştină face din aceasta un subiect de meditaţie, dar se comportă ca şi cum proiectarea sa într-o dimensiune atemporală ar fi îndreptăţită; lumea laică se preface că îl ignoră, dar este realmente obsedată de el. Nu este vorba de o situaţie paradoxală, fiindcă ea nu face decît să repete tot ceea ce s-a întîmplat în primul mileniu. (În ce cred cei ce nu cred, p. 13-14)

Eco termină meditația sa asupra obsesiei laice a apocalipsei cu intuirea cheii de lectură creștină a Apocalipsei:

Creştinismul a inventat istoria, iar Antihristul modern o denunţă ca maladie. Poate că istoricismul laic a înţeles această istorie ca fiind perfectibilă la infinit, astfel încît mâine să îl desăvârşească pe azi, mereu şi fără excepţii, iar în cursul aceleiaşi istorii Dumnezeu însuşi să se transforme şi, ca să spunem aşa, să se educe şi să se îmbogăţească. Această ideologie nu este însă proprie întregii lumi laice, care a putut observa declinurile şi nebunia prezente de-a lungul istoriei; există totuşi o viziune specific creştină asupra istoriei ori de cîte ori acest drum este parcurs sub semnul Speranţei. Astfel, numai ştiind să judecăm istoria şi ororile ei, sîntem în mod fundamental creştini cînd vorbim de optimism tragic, împreună cu Mounier, sau cînd vorbim de pesimismul raţiunii şi de optimismul voinţei, împreună cu Gramsci. (op. citată, p. 15-16)