Fragilitatea corporalității

Grădina

Omul și-a trăit tinerețea într-o grădină, o grădină care trebuia  întreținută, atinsă și lucrată de mâinile lui. Încă de la începuturile istoriei umane tehnologia era implicată ca o formă de cultivare, de aranjare/ordonare a naturii. Ca o formă primară a tehnologiei folosită în istoria umană, limbajul e unul dintre instrumentele care fac posibilă ordonarea lucrurilor, stăpânirea lor (antropologia are suficiente exemple din cultura comunităților aboriginale despre importanța spațialității în definirea și descrierea mecanismelor vieții naturale și sociale).  Limbajul adamic este unul care creează, programează, face lucruri, este de fapt o imagine a puterii creatoare a Verbului divin. Dar grădina trebuia păzită, ceea ce înseamnă că ea trebuia păstrată în forma ei originală, fără alterații. Echilibrul dintre creativitatea culturală/tehnologică și prezervarea naturii sau materialitatea semnificației (E. Brunner) reflecta de fapt echilibrul/ordinea divină în utilizarea neabuzivă, armonioasă, a minții, a corpului și a relației dintre sine și exterior. Adam atingea cu propriile mâini plantele și animalele în timp ce le numea și le punea în categorii/specii. Cartograful realității avea un contact implicit, direct, cu obiectul studiului său și o putea prețui atunci când o atingea, o mângâia, o ajuta să nască, să înflorească, să rodească. Medierea tehnologică nu împiedica cu nimic contactul direct, ea era o expresie a imaginației omului și nu constituia nici un risc în alterarea condiției naturii.

Ruptura

Păcatul, introdus mai întâi prin dimensiunea relațional-morală (având ca punct de plecare îndoiala și apoi necredința în bunele intenții ale lui Dumnezeu), a avut consecințe și în planul rațional, în cel al corporalității și în cel al stăpânirii lucrurilor ce se relaționează cu corporalitatea umană. Abuzul relațional se traduce acum în abuz și dezechilibru al gândirii și al nevoii de control, pervertire a mandatului de a administra, de a proteja grădina.

Istoria post-adamică este o cronică a fracturilor, a rediminensionărilor abuzive, a călcării limitelor, a transformării scopurilor în mijloace și a mijloacelor în scopuri, o dezordine cvasi-globală ce afectează deopotrivă omul și natura. În condițiile noii lumi, omul începe să abuzeze de sine, de alții și de natură. Obsesia controlului păstrează ceva reminescențe din mandatul stăpânirii ca ordonare și protecție a naturii. Dar odată primul fraticid comis, Cain simte nevoia să se refugieze în ceea ce el va construi și numi oraș/cetate. Ruptura dintre Creator și om e urmată de ruptura dintre om și semen și ruptura dintre om și natură.

Instrumentalismul tehnologic se transformă ușor în determinism tehnologic. Așa cum spunea Marshal McLuhan (Understanding Media: The Extensions of Man, 1967, Sphere Books, p. 11), tehnologia (1) maximizează ceva ce vrem să facem, (2) amputează alte lucruri pe care în mod natural le-am face, (3) recuperă și păstrează valori din trecut dar și (4) crează riscul unor probleme noi prin hiperutilizare și re-dimensionare. În pofida speranței utopice a lui Marx, totuși tehnologia nu egalizează umanitatea, chiar dacă o poate nivela, condiționa. Instrumentele (hardware-ul tehnologiei) schimbă lumea pe care o imaginăm dar ne schimbă și pe noi (imaginația și comandamentele practice determină o metodologie, o optimizare a producției și a instrumentelor dar și a utilizării sociale).  Interesant cum tehnologia este folosită atât ca element de mântuire a lui Dumnezeu (arca lui Noe) cât și ca element esențial al răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu (cultura urmașilor lui Cain, turnul Babel). Tehnologia are astfel valențele unei deschideri către Dumnezeu, a salvării animalelor de potop dar poate fi și o forță extraordinară în cultivarea narcisismului și a distrugerii naturii de către oameni.

Valențele pozitive de prezervare a naturii, de îmbunătățire a condițiilor vieții sunt acum însoțite de tirania mașinilor, a leviatanilor corporațiilor, a mecanizării,  a instrumentalizării valorii umane (industria publicitară ca exemplul cel mai la îndemână), a instaurării ”device paradigm” (Albert Borgmann). Odată cu promisiunile unei vieți independente, nemuritoare (a se vedea promisiunile transumanismului) vine la pachet refugiul în virtual, al acelui regim ontologic al ”aproape (perfect, vizibil, actual) dar nu chiar”. Imaginația e otrăvită acum de rădăcinile amare ale unui narcisism și egoism aproape endemice. Digitalizarea senzațiilor, morfogeneza propriului sine la cerere prin manipularea  programelor și a tehnologiilor de ultimă oră, toate acestea sunt semne ale unei refugieri/imersii în virtual, încercări de recuperare a grădinii pierdute și a statutului unui Adam și Evă de dinainte de păcat.

Terapia fragilității

Determinismul tehnologic actual spune destul de multe despre captivitatea paradisului pierdut. Dar interesant este faptul că Dumnezeu are un simț al realității care ar trebui să ne trezească din melancoliile noastre pervetite: istoria începe cu o grădină dar se va termina cu o cetate (care are o grădină cu copacul vieții și un izvor în centrul ei). Corporalitatea umană va fi restaurată în intenția sa proiectată de Creator (acolo nu va mai fi moarte), limitele rupte și dezechilibrele aduse de păcat vor fi refăcute, echilibrul restabilit, creația repusă în starea și valoarea sa inițială.

În așteptarea acestui deznodământ al istoriei avem suficiente alternative ce se vor surogate ce acoperă o plajă de atitudini total diferite – de la iconoclasm tehnologic până la idolatrizare fanatică.  O măsură de precauție ne poate feri de aceste extreme și boli ale lumii post-adamice. Un lucru trebuie însă luat în considerare: fragilitatea corporalității a fost dată tocmai ca plasă de siguranță că mântuirea/restaurarea echilibrului ințial este posibil! Posibilității de deveni luciferi ai unei cunoașteri inutile și insensibile, pur deluzionale, Dumnezeu a contrapus partitura fragilității, a conștientizării limitelor, a simțirii umane învăluită în bucurie, durere, visare, trezire, atingere și dorință.

Pentru că păcatul care a adus dezordine în universul nostru a pornit de la relație, tot de acolo pleacă și restabilirea, restaurarea ordinii/răscumpărarea. Apostolul Ioan este conștient de valențele instrumentale (neutre) ale tehnologiei (scrisului) dar dorește să valorifice aspectul personal, relațional, al proximității și fragilității corporale care poate oferi bucurii genuine:

Aş avea să vă spun multe lucruri; dar nu voiesc să vi le scriu pe hârtie şi cu cerneală; ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vă vorbesc gură către gură, pentru ca bucuria noastră să fie deplină. (2 Ioan 12)

O provocare imensă pentru generațiile tinere o constituie tocmai abordarea echilibrată a valențelor tehnologiei. Scepticismul social și abundența utopiilor private ca expresie paradoxală a dezechilibrelor, patologiilor lumii noastre, îi transformă pe tineri în cartografi prețioși ai unor lumi imaginare, devenind însă insensibli la proximitatea trăirilor ne-estetizate, a suferințelor unui corp care transpiră, se îmbolnăvește, moare. Destinul trancendențelor este totuși hotărât în imenența trăirilor cotidiene! Poate că tocmai de aceea Dumnezeu s-a întrupat, a pășit printre oameni, a trăit cu ei, a fost iubit și trădat de ei, a murit …

O discuție rezonabilă asupra rolului tehnologiei poate fi citită în cartea lui John Dyer, From the Garden to the City: The Redeeming and Corrupting Power of Technology (Kregel Publications, 2011).

PS.

Un “sequel” la Spiderman/Batman/Superman: