Category: Utopica

Mediatic Messianism, Utopica

Macronarațiuni postmoderne (Dialectica icoanelor)

by  •  • 5 Comments

Isteria este nu doar zgomotul din amurgul sângeriu al unor zei ci și preludiul din acea noapte purificatoare care reclamă un nou ev, o nouă lumină, un nou dumnezeu. Judecând după infuzia de isterie din lumea noastră, oare la ce zori să ne așteptăm?

(poate părea paradoxal pentru unii dar, chiar dacă vorbește mult despre vremurile sfârșitului, Apocalipsa oferă încredere, speranță și nu are nicio formă de isterie narativă, chiar dacă s-au găsit mulți doritori de senzaționalisme demente. Dar nu e acum momentul să vorbim despre cum se citește Apocalipsa.)

Generațiile alfabetizate cu criticismul postmodern sunt condamnate să dezvolte un realism isteric, expresie creată de James Wood, fost profesor de critică literară la Harvard. Iată o foarte scurtă definiție a realismului isteric:

The big contemporary novel is a perpetual motion machine that appears to have been embarrassed into velocity. It seems to want to abolish stillness, as if ashamed of silence. Stories and sub-stories sprout on every page, and these novels continually flourish their glamorous congestion. Inseparable from this culture of permanent storytelling is the pursuit of vitality at all costs (James Wood, The Irresponsible Self: On Laughter and the Novel, Pimlico, London, 2004, p. 167).

Este vorba de o infuzie de deficit de atenție în variantă filosofică pentru că convențiile trecutului, chiar dacă sunt respinse, denigrate, subevaluate (paricidul/complexul lui Oedip pare a fi ceva mai mult decât o invenție literaro-psihanalitică), de fapt ele nu sunt abolite ci doar reluate în alte forme și masificate, aduse la alte viteze, intensificate în numele arbitrariului tocmai dincolo de limitele arbitrariului (iată cum mistica postmodernă își are propriile întâlniri cu mistica religioasă). Acum se caută degajarea de orice pasivitate și liniște, deloc virile; reclamarea zgomotoasă este virtute și, mai presus de orice, se încearcă redesenarea patologiilor vechi în nuanțele cât mai stridente ale căutării vitalității cu orice preț. Maniacala respingere a unei alterității diferite e însoțită de o confuză și anxioasă acceptare a altei alterități, cât mai asemănătoare. Înger și demon, întuneric și lumină, credul și sceptic, cinic perfid și pretins deschis către iubire și pace cosmică, gravitatea propriei sincerități și parodierea ipocriziei altora, etc., etc., toate contrastele par a fi îngrămădite într-o minte răvășită dar ambițioasă peste măsură.

Copiii momentului nu au cum să nu repete greșelile/erorile trecutului. Noutatea constă în modul discriminatoriu în care etichetele sunt aplicate acestor greșeli!

Oricum le-am numi – maximalism, realism isteric, realism magic, minimalism, etc. –  aceste irumperi ale ambiției de a umple golurile timpurilor noastre arată că nu ducem lipsă de tehnici de evaziune, de profeți, sfinți și idoli. Doar le-am schimbat locul, forma, ora de adorare/vizionare, contul de e-mail/Facebook. Madonna, Lady Gaga, Brad Pitt, Papa Francisc, Nelson Mandella, Obama, etc. (just name it!), sunt idolii de serviciu, cotizanții imaginației noastre, ”modelele motivaționale” (expresie nouă pentru mimetism social sau inducerea comportamentului gregar), iubirile care așteaptă să se transforme în teribile despărțiri, prilej de noi căutări ale unor noi iubiri. Universul nu trebuie să fie niciodată gol, un vacuum care să ne absoarbă într-o negare fatală. Dacă nu putem umple universul cu zei sau persoane zeificate, atunci până și animalele de companie, obiectele, procesele chiar intrumentele banale și construcții de orice fel sunt bune pentru a implini nevoile de semnificație, afecțiune, apartenență.

Într-un anumit sens fiecare dintre noi

  • suntem protestanți/iconoclaști pentru că ne perfecționăm arta de a critica ceea ce ne displace și ne raportăm față de alții exclusiv în funcție de propriile interese ”autonome”, ”raționale”,
  • și ortodocși/iconoduli pentru că tindem să compensăm  fragilitatea ”flatus vocis” a lucrurilor de care ne-am alipit cu o imagologie în permanentă construcție.

(poate că nu ar strica căutarea unei căi de mijloc, una care să fie realistă în ceea ce privește natura umană dar să nu cadă în ușurința cinismului și a parodierii, adică a protestantismului răsturnat de care are are parte acum Occidentul laicizat, o cale care să aspire la o relaționare cu absolutul dar nu în termenii unei tehnici platonicizate și susceptibilă la autocrații misticizate, impersonalizante și vecine cu ignoranța. Cu resursele de rigoare care trebuie luate în considerare, totuși parte importantă din literatura patristică și bisericească răsăriteană are tendința de a cădea într-o formă de idolatrie și igienizare forțate. Biblia, înțeleasă nu ca obiect idolatru, autoreflectant ci ca încapsularea relevantă cultural a revelației, are doza ei de moderație, străină oricărei forme de idolatrie, prezintă natura umană și natura divină într-un joc al atracției și respingerii care nu și-a terminat reprezentația. Acolo avem multe slăbiciuni omenești amestecate cu decizii care i-au făcut pe acei păcătoși să fie cu adevărat diferiți, motivatori, modele. O astfel de abordare necesită timp, energie, dăruire, dependență, ceea ce nu e ușor de acceptat pentru realitatea instant, touch, la care am fost invitați și învățați să o manevrăm!)

Acum nu mai avem ca modele (“ideal-tipuri” ar spune Max Veber) sfântul, cavalerul, poetul ci artistul boem și rebel, politicianul revoluționar, sportivul sau artistul musculos, etc. John Lennon, Bob Marley, Nelson Mandela sunt noile icoane, noii sfinți. Venind vorba de Nelson Mandela, chiar dacă se poate vedea o transformare între cel care a intrat în închisoare, în 1962, și cel care a promovat reconcilierea națională începând cu 1992, totuși, lipsa căinței și a unei recunoașteri a violențelor din tinerețe, prietenia și gratulările unor dictatori deloc miloși si promotori ai binelui (gen Castro et. Co, care în numele ”revoluției” și a ”justiției sociale” au contabilizat o grămadă de victime) îmi oferă o imagine care nu prea seamănă cu icoana mediatizată pe mai toate canalele media. Crimele și nedreptățile albilor împotriva africanilor nativi trebuie deconspirate ca atare. Mă tem însă că atunci când e vorba de crimele și nedreptățile altora, mai ales dacă aceștia sunt puțin mai ”revoluționari”, creatorii de idoli au o cu totul altă preocupare decât cea de a deconspira părțile neplăcute ale panteonului la modă. O simplă privire la cum stă Africa de Sud la capitolul criminalitate, educație, sănătate, acceptare socială e  de natură să pună sub semnul îndoielii noțiunea de progres social. O întâlnire cu albi emigrați din Africa de Sud și ascultarea experiențelor lor recente va scoate la iveală aspecte mai puțin igienice despre parfumata corectitudine politică la care trebuie să ne încorsetăm gândirea. (Șoimii patriei gen Ernu, Rogozanu et. Co. au păreri și atitudini contradictorii în perimetre foarte apropiate, chiar identice. Idolatria și cinismul lor se amestecă într-o manieră ”tovărășească” atunci când consideră că statul e rău, supus ocultei capitaliste internaționale si atunci revoluția e necesară, chiar dacă se manifestă prin violență – cazul Roșia Montană, Pungești – precum și în cazul mișcărilor de protest din Ucraina, unde statul e obligat să își apere instituțiile de violența revoluționarilor ”răi”. Koneț filma!)

Atunci când voi vedea un stângist care să deconspire și să respingă ca crime de neiertat ororile propriei ideologii politice, transformată în pasiune religioasă, atunci mă voi convinge că există și ceva real în toată spuma de discurs despre umanism și progres. Mă tem însă că mai e de așteptat !

“What is the most resilient parasite? Bacteria? A virus? An intestinal worm? An idea. Resilient… highly contagious. Once an idea has taken hold of the brain it’s almost impossible to eradicate. An idea that is fully formed – fully understood – that sticks; right in there somewhere.” (Inception)

Spiral Concrete - Riccardo Attanasio

Spiral Concrete (Riccardo Attanasio)

Realizând constanța dialecticii icoanelor în pas cu moda, urmează să descriu cum după delegitimarea mitului iluminist al progresului avem parte de relegitimarea ecologică ca parte a re-scrierii macronarațiunilor postmoderne. Voi continua apoi cu descrierea câtorva semne clinice ale ecopatologiei vieții cotidiene, vizibile în spațiul public de cam pretutindeni din lumea asta și care este alternativa la această boală ce se prezintă drept remediu pentru o lume muribundă.

Utopica

Sacul cu cadouri

by  •  • 0 Comments

Interesantă mutație în istoria gândirii politice: de la paternalismul regelui și al lui Dumnezeu am ajuns azi la paternalismul guvernamental, birocratic. În plină eră seculară și a mantrei ”be yourself/not normal/rebellious” am ajuns să îmbrățișăm  mesianismul politic și obediența față de guverne, curți de justiție și trenduri. (apropo, oare de ce nu se aplică minimalismul și în politică?) ”The more corrupt the state, the more numerous the laws”(Cornelius Tacitus)!

rights

Art, Utopica

Noul ca ”pharmakon”

by  •  • 2 Comments

Noul/inovația este vitaminizant(ă) dacă se ia în cantități rezonabile, potrivit constituției fiecăruia. Substanța noului dă forța care face un corp să fie viu și nu un cadavru. Noul poate fi fugă (pentru cei răniți de trecut) și odihnă (pentru cei obosiți de prezent).

Noul e culoarea care topește cenușiul unui banal sufocant dar tocmai aici e și paradoxul: nu societățile ”arhaice”, integrate în  natură, ”învechite” într-o ciclicitate armonioasă, ci cele moderne, urbanizate, tehnologizate, dominate de tentația puterii ce venea din mirajul noului, sunt cele care au adus cenușiul banalității, al serialității, automatismului delirant, nevrotic. Odată intrat în spirala consumării noului ca drog (pharmakon), devii tot mai dependent de noul care să te scape de ”vechiul” nou ce te împovărează, e bun de aruncat la gunoi, un alt nou va trebui să fie consumat ca doză de imunizare la noul obosit deja, dar care își clamează sufocant gelozia față de orice alt nou…

haxBHL8

Când fuga după nou e patologică, lipsită astfel de capacitățile de evaluare/cenzurare, atunci s-ar prea putea să asistăm la efecte răsturnate/perverse.

Trăim într-o cultură ce exhibă dorința de nou. Dar e tot mai mult vorba de un nou paricid, nevrotic, patologic, nervos pe trecut și obraznic cu viitorul. Noul ca modă este sufocant în pretențiile sale conformiste, pretins eliberatoare. Industria noului este ucigașul noului ca originalitate și expresie a umanității, este în ultimă instanță o formă de control social.

Să fie prea ”primitivă”/inactuală scriitura care relatează strategia lui faraon din Exod 5:9 ”Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru şi să nu mai umble după năluci.”?

Marshall McLuhan vorbea de ”electric speed” ca o formă de control a/prin mass-media (prin asumare, ”love machine”):

Our new electric technology now extends instant processing of knowledge by interrelation that has long occurred within our central nervous system. It is that same speed that constitutes “organic unity” and ends the mechanical age that had gone into high gear with Gutenberg. Automation brings in real “mass production,” not in terms of size, but of instant inclusive embrace. (Marshall McLuhan, Understanding media: The extensions of man, McGraw-Hill, New York, 1964, p. 303)

Paul Virilio constata o caractistică definitorie a vremurilor noastre – ”inevitable technological vitalism” asumat azi prin ”dromologie” (știinta vitezei). Bombardamentul informațional la care suntem martori, logistica percepției prin abundența mașinilor și rapiditatea utilizării lor sunt forme de control menite ”to carve and guide masses”. (Paul Virilio, Speed and Politics, Semiotext(e), 2nd edition,  Los Angeles, 2006, p. 68)

Poate că accelerarea (în accesarea și consumarea bunurilor de orice fel) e o formă ”democratică” de control bazată pe un principiu psihic simplu, remarcat de istoricul american James Truslow Adams încă de prin 1931:

“[A]s the number of sensations increase, the time we have for reacting to and digesting them becomes less.” (James Truslow Adams, The Tempo of Modern Lift, Albert and Charles Boni, Boston, 1931, p. 85)

Prea mult ”nou” de pe canalele de comunicare se conjugă azi, de obicei, cu instanțierea aparentului ca absolut, estetizarea patologicului, accelerarea gregarității, lipsa vieții private, o falsă proximinate relațională/umană, ruperea/condensarea timpului pentru familie în favoarea relațiilor instant/accidentale, transformarea comunicării în mediatizare, adică serializarea aparentului, etc.

Când nu ai control ajungi să fii controlat! Iată dar că dincolo de aparențele mai mult sau puțin colorate, zgomotoase

ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!” de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. (Eclesiastul 1:9-10)

Movies, Utopica

Carnavalul tribal al hipermodernilor (Corpul ca vitrină)

by  •  • 0 Comments

Acum ceva timp am văzut o caricatură care sintetiza foarte bine orice studiu pretențios de antropologie culturală. Într-un spațiu acvatic oarecare, doi pești se întâlnesc. Unul dintre ei avea o “buză” străpunsă de cârligul rătăcit al unei undițe, prilej pentru amicul său să exclame: “Oau, ce piercing ți-ai tras”!

În era intervenționsmului hiper/post/modern, faptul că nu ne-am putut da naștere e un handicap ontologic care se cere musai recuperat cu proteze estetice. Mecanica și chimia ne stau la îndemână ca jucării pe care le putem manipula cum dori. Fluiditatea transcendentului metafizic și a spațiului se traduce acum în transparența și fluiditatea corpului – modificări ale pielii, părului, dinților, sexului, etc. Corpul ca mașinărie, montată și demontată după planuri nicicând definitive! “Tunarea” corpului pare a avea valența hermeneutică pe care filosofii de azi o mai caută încă în biblioteci și academii. Antropologul de azi poate studia pe viu tânărul cosmopolit, relativist, îndopat cu clișeele emancipării cu orice preț, veritabil susținător al revoltei împotriva poluării lumii, culturii, minții și chiar al corpului cu valorile metafizicii tari.

Terenul de expoziție/manifest este propriul corp, o lume în permanentă construcție, un șantier al patologiilor identitare. Sub pielea noastră colorată/străpunsă/împopoțonată se petrec dramele negăsirii de sine. Metabolismul sinelui risipit în  mii de galaxii lasă urme adânci în vitrina pe care o expunem. Suntem tot mai conștienți de concurența acerbă a talciocului gălăgios și colorat în care ne strigăm prețul cu care ne vindem atenției celorlalți. Tocmai datorită acestei concurențe licitația originalității face ca orice tabu să fie însușit cu lejeritate. Orice inocență e ucisă grațios, orice intimitate expusă! Doar astăzi a fi înseamnă a fi văzut! Dezirabilitatea într-un concurs al voturilor, adică forma de manipulare exterioară, își găsește corespondentul în formele de manipulare ale corpului, singura proprietate pe care o clamăm dar și pe care o risipim la cererea publicului.

Într-un spațiu socio-cultural care e sufocat de o intoleranță pretențioasă la “prozelitismul” creștin, exhibiționismul păgân alimentează din plin torentul de nevoi identitare ale unui occidental din ce în ce mai pierdut în mecanica actelor ritualice cotidiene. Interesant însă e faptul cum filtrul atent al secularismulului emancipat este străpuns cu nonșalanță de o tot mai familiară costumare a occidentalului cu fetișizări și practici vechi păgâne. Halal neutralitate seculară! Vorba celor de la Metallica: And Justice for All.

Documentarul Taboo: Body Modification de la National Geographic este un punct de pornire pentru analiza importurilor păgâne ce alimentează nevoia de excentritate a hipermodernului.

Cei mai tari de inimă pot viziona pe You Tube Modify , A documentary About Body Modification! (2005).

51GnhviX7CL._SX500_O abordare psihanalitică foarte recentă poate fi regăsită în cartea autoarei britanice Allesandra Lemma, Under the Skin: A Psychoanalytic Study of Body Modification (Routledge, 2010).

Analizând perturbările imaginii corpului, anxietățile legate de cum apărem celorlalți, tulburările mentale legate de modificarea corpului (BDD – body dysmorphic disorder) și funcțiile psihologice ale chirugiei estetice, ale tatuării, ale piercing-ului și ale cicatrizării, autoarea are suficiente cazuri clinice să considere că modificările corpului pot fi motivate de trei tipuri de fantezii:

  • reclaiming phantasy – modificările corpului au rolul de a “mântui” sinele de prezența sa într-un corp față de care se simte străin (vorbim de o atitudine de expulzare, negare a corpului);
  • self-made phantasy – independența corpului este de neacceptat, invidia fiind un combustibil nesecat al acestei furii;
  • perfect match phantasy – modificările corpului au rolul de crea un corp ideal, perfect, care să garanteze dragostea și dorința celuilalt (regăsim efortul de fuziune cu un obiect idealizat).

Așa cum observa Gilles Delleuze, opacitatea și nesubordonarea trupului față de minte este întotdeauna un stimul pentru gândire. Corpul este

plunges us into, or must plunge into, in order to reach the unthought, that is, life. Not that the body thinks, but obstinate and stubborn, it forces us to think and it forces us to think what is concealed from thought: life. (Gilles Deleuze, Cinema 2: The Time Image, 1989, Minneapolis, MN: University of Minnesota Press, 189)

Să nu uităm că dincolo de granițele corpului nostru, întotdeauna vom limitați de granițele gândirii noastre!

Books, Mediatic Messianism, Utopica

Pariu cu viitorul: Huxley sau Orwell?

by  •  • 0 Comments

“We were keeping our eye on 1984. When the year came and the prophecy didn’t, thoughtful Americans sang softly in praise of themselves. The roots of liberal democracy had held. Wherever else the terror had happened, we, at least, had not been visited by Orwellian nightmares.

But we had forgotten that alongside Orwell’s dark vision, there was another – slightly older, slightly less well known, equally chilling: Aldous Huxley’s Brave New World. Contrary to common belief even among the educated, Huxley and Orwell did not prophesy the same thing. Orwell warns that we will be overcome by an externally imposed oppression. But in Huxley’s vision, no Big Brother is required to deprive people of their autonomy, maturity and history. As he saw it, people will come to love their oppression, to adore the technologies that undo their capacities to think.

What Orwell feared were those who would ban books. What Huxley feared was that there would be no reason to ban a book, for there would be no one who wanted to read one. Orwell feared those who would deprive us of information. Huxley feared those who would give us so much that we would be reduced to passivity and egoism. Orwell feared that the truth would be concealed from us. Huxley feared the truth would be drowned in a sea of irrelevance. Orwell feared we would become a captive culture. Huxley feared we would become a trivial culture, preoccupied with some equivalent of the feelies, the orgy porgy, and the centrifugal bumble-puppy  As Huxley remarked in Brave New World Revisited, the civil libertarians and rationalists who are ever on the alert to oppose tyranny “failed to take into account man’s almost infinite appetite for distractions”. In 1984, Huxley added, people are controlled by inflicting pain. In Brave New World, they are controlled by inflicting pleasure. In short, Orwell feared that what we hate will ruin us. Huxley feared that what we love will ruin us.

This book is about the possibility that Huxley, not Orwell, was right.” (Neil Postman, Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business, Penguin Books; Revised edition, 2005, pp. vii-viii)

Orwell

sursa: Juxtapoz Magazine

%d bloggers like this: