Category: Movies

De ce diavolul e (aproape) întotdeauna simpatic (1. Partenerul)

 The devil’s voice is sweet to hear. (Stephen King, Needful Things)

Partenerul

Poveștile sunt cronici ale unei lumi care ar exista dacă nu am fi noi. Ele sunt istorisiri ale unui alter ego nemulțumit cu capriciile propriei naturi, pe care nu are curajul a le mărturisi decât unor personaje și în contexte virtuale. Citind poveștile ne citim destinele așa cum ar fi dacă ne-am recunoaște caracterul, slăbiciunile și virtuțile. Desigur, ne cam îngrămădim cu toții să fim în pielea caracterelor bune, ale eroilor pozitivi, lăsând vacante partiturile neconvenabile, urâte, malefice. Iar în îmbulzeala generală de a ne proiecta în rolurile pozitive ale poveștilor descoperim cu surprindere că la această coadă suntem parteneri cu … diavolul!

Ne zâmbește amabil, ne face cu ochiul, e dispus chiar să ne dea un autograf în avans ca promisiune sfântă că e un ”băiat de treabă” și că rolul de erou i se potrivește de minune! Dacă avem curiozitatea și îndrăzneala să vorbim cu el, ne va spune că reputația sa proastă nu i se poate imputa lui ci unor inamici necruțători, posesori ai unui PR nimicitor. Ne va ademeni cu gândul că el nu înșeală pe nimeni ci doar deschide ochi, porți, orizonturi noi.

Asemenea lui Dumnezeu, diavolul e imaginea mereu nevăzută, prezența care nu-și reclamă nicio evidență dar pe care nu o poți evita. E vecinul nevăzut, nepalpabil și totuși mereu acolo.

Spre deosebire însă de Dumnezeu, ”străinul de departe”,  diavolul e ”străinul aproape”, el își insinuează voința prin șoapte mereu ademenitoare, corecte nu cu principiile mereu împovărătoare ci cu propriile interese care, coincidență, sunt perfect identice cu cele ale omului. E invitatul gazdă, îngrijitorul dorințelor, managerul viselor.  El întotdeauna a fost un fan al ”deschiderii minții”, al ”savurării” plăcerilor și al ”înfruntării” oricărei autorități. El e de fapt un adevărat maestru al ghilimelelor, al negării deghizate în vitalitate, virtuos al unui meta-limbaj ce distorsionează și nefericește ontologicul. El este trainerul personal al omului, sfătuitorul nelipsit pe calea devenirii de sine. În tot ceea ce face diavolul își trădează frustrarea că nu a avut primul cuvântul, ținând însă neapărat să-l aibă pe ultimul!

1378_the_devils_advocate_color_movie_still

El ne face sugestia că  e greșit a-l descrie ca fiind un rău necesar tocmai pentru că el jonglează atât de bine cu sloganurile/etichetele moralității. Până la el nici nu știam câte rele putem face în numele binelui! De fapt el e mai necesar decât binele cu care este pus în contrast, aducându-ne aminte că oamenii au tendința de a-l crede pe el mai mult decît pe Dumnezeu. Credibilitate ”căștigată” prin deschidere față de viciile devenite suportabile, transformate în virtuți chiar, maleabilitate și o constantă disponibilitate de a şopti/sugera/oferi.  El este un fan al omului, primul și ultimul umanist!

Da, ”povestea diavolului trebuie re-spusă” e imperativul unei lumi ipocrite în a auzi varianta proscrisului convenabil! Și, ”slavă Domnnului” (limbajul, cu ironiile lui deloc inocente!), povestea lui începe să fie  tot mai auzită în cultura noastră. La urma urmei, de ce să ne fie frică de cineva care e atât de simpatic? Disney ne oferă o schemă de terapie pentru această ”frică dogmatică” de diavol. Așa că, copii și adulți, stați pe aproape: e vremea re-povestirilor!

“Noah” și pop-cornul apocalipsei

TRUMAN

       Who are you?

CHRISTOF

       I’m the creator.

Truman looks up to the “heavens.”

TRUMAN

       The creator of what?

CHRISTOF

       A show — that gives hope and joy

       and inspiration to millions.

TRUMAN (incredulous)

       A show.  Then who am I?

CHRISTOF

       You’re the star.

Amvonul celor fără de amvon

După o istovitoare zi de muncă, târât în fuga după câştigul capitalist etichetat cu sloganele stângiste ale echității sociale, individul hipermodern se aşează seara în faţa noului amvon. Își ia punguța de pop-corn, pune picioarele cât mai confortabil pe masă și “prizează” binevoitor o nouă seară de consum al dublei creaţii după chipul şi asemănarea spectatorului/producătorului media. Oglinda fermecată nu pare a fi prea obosită în a spune mai departe minciunile confortabile iar urechile și ochii suportă azi aproape tot ce inima cere!

Dacă realitatea e circulară, banală, filmul trebuie să-i insufle spectatorului dramatismul eroului și al excepționalismului. Dacă în labirintul cotidian mușchii sau mintea îi sunt blocate în automatisme seci atunci filmul trebuie să îi nască fiorii unui realism fantastic cool…

Dar mai mult decât fabrica de vise ce compensează dramatismele metafizice sfărâmate de ”ciocanul” lui Nietzsche, Freud și Marx, retorica noilor predicatori se pliază nevoilor de show şi libertianism entropic ale plătitorilor de abonamente. Fidelii consumatori devin, cu timpul, fidelii captivi ai unui paradis de promisiuni. Filmul nu e doar entertainment, e chiar cușca sloganurilor morale pe care ne-o permitem după ce religia a fost exmatriculată pe motiv de inconfort psihic.

Apocalipsa convenabilă

Un astfel de paradis de promisiuni este consumul de apocalipse made in Hollywood. Că avem un om păianjen/liliac/mutant care vine să salveze omenirea de răul produs de insipizi frustrați, respinși de societate, totul nu e decât o variație a supraviețuirii omenirii pusă în fața unui rău nemeritat. Interesant e faptul că fiorul unei tragedii planetare, al unei judecăți finale, transcende granițele religiei și impregnează imaginarul postmodern sub forma cataclismelor sau a pericolelor pe care le înfruntă omenirea. Și inevitabil, profilul mesianic vine la pachet cu aceste amenințări. Filmele hollywoodiene cu Batman/Spiderman/Superman ne oferă sejururi la psihiatru pentru a descoperi că noi suntem ăia buni (sau cel puțin bunișori) iar ăia răi sunt răi (și nici ei nu-s chiar atât de vinovați pentru că întotdeauna avem părinții/medicația/experimente științifice eșuate pe care să dăm vina).

Dar oare se păstrează acest scenariu și în cazul unui film ca ”Noe”? Well, libertatea artistică e doar un nume pentru a insera comandamentele morale ale epocii. Chiar dacă vizualitatea oferită de ”Noah” este impresionantă, ortodoxia vremurilor de azi trebuie respectată întocmai. Iată câteva elemente pe care filmul, cu toată libertatea de creație asumată, ar fi trebuit să nu le modeleze conform chipului veacului nostru (sunt suficiente alte goluri ale textului biblic care ar fi putut fi umplute de imaginația artistică):

1. Noe nu e un neprihănit, cu temere de Dumnezeu, ci e un extremist environmentalist, unul care prețuiește infinit mai mult viața animalelor, pentru care face o arcă și sacrifică tot ce are, față de viața copiilor nou-născuți pe care vrea să-i omoare ca să nu contamineze pământul cu răutatea umană. Animalele merită un nou început însă cu privire la oameni Noe crede tocmai opusul. Noe, bun venit în sensibilitatea postmodernă!

2. Filmul obturează cu bună știință o parte foarte importantă a textului biblic: ”Noe umbla cu Dumnezeu” ceea ce înseamnă că avea ceva habar de ce vroia Dumnezeu. Dar nu, revelația nu e posibilă pentru că Dumnezeu nu e capabil să vorbească pre limba muritorilor și de aceea bietul Noe orbecăie, presupune. Apocalipsa lui Noe nu este subordonată sensibilității divine cu privire la importanța vieții umane (da, vorbim și de sacrificiile umane, mai ales ale copiilor, în culturile arhaice) și cu privire la planul mântuirii. Scrupulosul Noe din film ține minte genealogiile de la Adam și Eva dar pare a fi total ignorant cu privire la promisiunea edenică făcută Evei că din ea se va naște un mântuitor. Agățându-se de această promisiune, Noe ar fi privit cu mare bucurie nașterea copiilor fiului său Sem. A-l transforma însă pe Noe într-un aborționist în numele justiției lui Dumnezeu e nu doar anapoda ci pur și simplu plesneală de prostie.

3. La urma urmei de ce vine acest potop peste pământ? De ce Dumnezeu își asumă acest risc de a fi acuzat de masacru al inocenților laolaltă cu cei vinovați? ”Orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:12, idee ce se repetă de 5 ori în textul din Geneza) pare a fi fără niciun echivoc. Dar această supărătoare generalizare trebuie ruptă în excepții, în inocențe care întorc vina spre Dumnezeul nemilos ce îi pune pe toți în aceeași oală. Aici cred că este de fapt marele eșec al filmului. Noe e o metaforă a crizei umanității și a individului deopotrivă. Nu trebuiesc menajate culpabilitățile fiecăruia prin difuzarea lor doar asupra unor anumite categorii de vinovați. Excludem vinovăția individuală pentru a găsi alți țapi ispășitori care să acopere ”descompunerea cetății omului” (R. Girard) autonom față de Dumnezeu, ajuns într-o serie de crize interminabile:

We must realize that the apocalyptic violence predicted by the Gospels is not divine in origin. In the Gospels, this violence is always brought home to men, and not to God. What makes the reader think that this is still the Old Testament wrath of God is the fact that most features of the Apocalypse, the great images in the picture, are drawn from Old Testament texts.

These imagines remain relevant because they describe the mimetic and sacrificial crisis. We find precisely the same structure of crisis in the Gospels, but by this time there is no longer a god to cut short the violence, or indeed to inflict it in the first place. So we have a lengthy decomposition of the city of man, in which a disorientated humanity meets in chaotic confrontation. (Rene Girard, Things Hidden since the Foundation of the World, Stanford University Press, 1987, p. 196)

Potopul a fost doar un moment când norii pământului s-au transformat în oglinda umanității. Interesantă este strategia non-violentă a lui Isus de a vorbi umanității și răspunsul acesteia care, prin violența exercitată, va reclama violența justiției:

Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ,Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.’ Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? (Matei 21:40)

Noah

Apocalipsa tăcută a fiecăruia

Desigur, apărați de orice manifestare violentă a justiției divine, asigurată prin legământul pe care l-a făcut Dumnezeu lui Noe și urmașilor lui, ne vedem mai departe de violențele mari și mici, gălăgioase sau surde, anonime sau celebre. Violențe împotriva noastră înșine, a celorlalți, a lumii naturale și a lui Dumnezeu.

După cele două ore de apocalipsă fancy la TV sau în cinema, cu stomacul plin de pop-corn și mintea stoarsă de îndoieli și imaginație, ne vedem mai departe de realitatea circulară, monotonă, lipsită de orice supranatural, eroic, moralitate și nonșalanță. Ne jucăm mai departe rolul de staruri cu care ne flatează regizorii show-urilor pe care le consumăm. Uităm însă că există o apocalipsă tăcută pe care fiecare o trăiește la un moment dat în viață. O pierdere semnificativă, o boală incurabilă, o bătrânețe ce se rostogolește implacabil toate acestea sunt forme prin care Dumnezeu ne trage atenția că epiderma noastră nu e granița realității noastre.

Iată mica apocalipsă cântată de Freddie Mercury, un artist pe care l-am iubit și mai mult după ce am aflat că e homosexual tocmai pentru că mi-aș fi dorit să nu-și risipească talentul în fundături mizerabile. Cu doar cîteva săptămâni înainte de sfârșitul său, Freddie cântă despre cum ar vrea să se ducă înapoi în trecut. Dar când se uită cu atenție vede că este ceva care nu se schimbă: dragostea. Păcat însă că viața nu e un joc, că oricât am vrea ca ”the rest of my lifes been just a show”, iată  că există și un sfârșit. Iar Creatorul nostru nu e regizorul show-urilor făcute a ne minți frumos…

Pentru Noe a fost un sfârșit ca să aibă parte de un nou început. Pentru Noe…

Recomandare de film – Sunshine

“If there is no God and never was a God, why do we miss him so much?” (Adam Sors)

Vizionarea fimului Sunshine (1999) e o experiență unică, traumatizantă pentru un nord-american care trăiește în același regim pașnic și democratic de mult timp. Avem aici drama unei familii de evrei unguri pe o perioadă de vreo 70 de ani, trecând prin trei generații, înfruntând prejudecățile imperiului Austro-Ungar, furtuna fascistă și apoi răzbunarea comunistă. În creuzetul unei astfel de istorii tumultoase, destinele personale sunt deformate de imperative străine, călcate în picioare și strivite în cele din urmă.

Dragostea este înmuiată în sânge, teroare și moarte. Moartea însăși devine eliberatoare față de o viață plină de interdicții, nedreptăți și orori. Libertatea individuală e strivită sub papucul conformismului social, al totalitarismului cu chipuri diferite (naționalist și cel socialist – rasist sau comunist). Pe lângă poveștile de dragoste, relațiile familiale și dramele care se ivesc din conflictul lor, filmul ne povestește și conversiile impuse de naționalismul ungur (schimbarea numelui Sonnenschein în Sors, în cazul lui Ignatz), de rasismul fascist (trecerea lui Adam Sors de la iudaism la creștinism) și de corectitudinea politică comunistă (Ivan Sors ajuns ofițer, evreul deghizat care trebuie să vâneze evrei).

Sunshine - 1999

Pentru fiecare dintre cele trei generații, care se înfruntă cu câte un monstru istoric, există câte o remarcă sugestivă:

  • imperialismul austro-ungar:

“People don’t need freedom, they only need security.” (Ignatz Sors)

  • totalitarismul fascist:

Never give up your religion. Not for God. God is present in all religions. But if your life becomes a struggle for acceptance, you’ll always be unhappy. Religion may not be perfect, but it is a well-built boat that can stay balanced and carry you to the other shore. Our life is nothing but a boat adrift on water balanced by permanent uncertainty. About the people whom you will judge, know this; all they do is struggle to find a kind of security. They’re just people, like us. Therefore you mustn’t judge them on the basis of appearance or hearsay. Trust no one. Examine all things yourself. Do not join with power. Despise all rank. Do not be ostentatious with what is yours. Owning possessions and property ultimately comes to nothing. Possessions and property can be consumed by fire, swept away by flood, taken away by politics. Do not undertake what you do not know. This causes anxiety which makes you ill. Exercise discipline. (Adam Sors)

  •  corectitudinea politică comunistă:

“We are afraid to see clearly and of being seen clearly.” (Ivan Sors)

În fața unor astfel de uragane care au spulberat viețile acestor trei generații avem un martor care stă și îndură cu credincioșie totul – bunica Valerie (soția lui Ignatz, mama lui Adam, bunica lui Ivan, aceste trei personaje masculine fiind interpretate de același Ralph Finnes). În cele din urmă ea trage o concluzie care exemplifică ceea ce vroia să spună Dostoievski prin ”frumosul va mântui lumea”:

Politics has made a mess of our lives. Still, life was beautiful. I’ve enjoyed waking every morning. I’ve always tried to photograph what’s beautiful in life, but it hasn’t always been easy.

Rămâne de văzut în ce măsură viețile noastre de azi își trăiesc nu doar dramatismul credinței în valori, dragoste, familie și Dumnezeu, torturate de cleștele ingineriilor social-politice, ci și bucuria de a gusta frumosul, cel care dă o forță și vitalitate ce transcende regimurile politice, vremurile potrivnice și chiar moartea.

Un ”acolo” cu fragilitățile ”de aici”

Gravity

Acolo sus, la peste 500 km deasupra pământului, nu mai e loc de vanități, politețuri inutile, artă pentru artă și pretenții sofisticate. Viața este redusă la o frumusețe cât se poate de naturală, ucigătoare și fermecătoare în egală măsură. Cuvintele au greutatea unei vieți încă plină de vigoare, temeri și speranțe. De fapt acolo tipologiile savante ale psihologiei se topesc în acte de viață nepredictibile, speranțele agățându-se de calculele reci și de poezia fierbinte a happening-ului deopotrivă! Fiecare gram de sânge, sudoare sau lacrimă sunt trăite și simțite la o intensitate teribilă.

Memoriile sunt purificate cu gânduri cu adevărat altruiste, altruism dat de vecinatatea cu o infinitate de întuneric și tăcere. Acolo imaginația umană colorează universul și-i dă muzicalitate. Lumină și întuneric, respirație caldă într-o răceală de mormânt, ghemotoc de memorii plutind într-o imensitate insensibilă, zgomotul aparatelor ce se lovește de indiferența unui ocean de liniște…

Dar când panica biologicului cucerește mintea, magia infinitului se risipește în lupta surdă a fiecărui strop de viață. Cu toata tehnologia cu care se înfășoară, iată că acolo omul e descoperit în fața aleatorului și forței nimicitoare a universului. Civilizația butoanelor și a ecranelor își trăiește acolo termenul de garanție în regim de urgență!

Pierdut în tăcerea maiestoasă, rece și infinită a cosmosului, omul trăiește mai real ca niciunde dorul de dincolo (nu doar de a întinde mâna ci și de a atinge) și de Altul/altul (de ar avea cui să spună ce simte/vede/crede!). Acolo doar Dumnezeu iți este martor la înmormântare, la fel cum doar El te și poate smulge din clepsidra unei morți anunțate de secunde asimetrice.

În cosmos omul poate fi topit într-o clipă în timp ce amintirea lui poate supraviețui milenii. Dar la ce folos o fotografie sau un semnal ce emite în spațiul cosmic dacă nu e nimeni care să-l recepteze, să-l citească, să îl trăiască prin amintire? Acolo orice povestire face sens, are morală, pentru că acolo omul s-a vindecat de indiferență! Păcat însă că aici, pe pământ, numărăm ușuratic șirul poveștilor pe care le citim/vedem/auzim, uitând însă strigătele celor care și-au eliberat memoriile, suferințele, temerile și speranțele în propriile povești/amintiri.

Moartea este la fel ca și experiența unui om pierdut în spațiul cosmic: aduce fizicul la granița cu misticul și restaurează printr-un haos aparent incontrolabil o eleganță primordială, neafectată de vanitățile umane. Iată dar că fiecăruia ni se oferă o șansă de a descoperi frumusețea ce trancende erorile tehnicii noastre, fragilitățile noastre umane, angoasele universului nostru emoțional și relațional.

Nefarious –negustorii de suflete

Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare (…) nici robii, nici sufletele oamenilor. (Apocalipsa 18:11, 13)

screen-capture-29

Mult glamour, reviste care te țin la curent cu moda vremii, filme și desene animate cu eroii și eroinele preferate, rețetele Dr.-lui Oz, curele de slabire de la Oprah, etc., toate acestea contribuie la construirea unei imagini despre feminitatea și masculinitatea cu care defilăm prin relațiile noastre sociale și, apoi, prin cele familiale sau de concubinaj. Dar dincolo de lumea circuitelor ”sigure”, a întâlnirilor de cafenea, a bărfulițelor mondene care ne fac viața mai interesantă și a filmelor de seară care dau sens unei zile epuizată în malaxorul automatismelor, iată că dincolo de realitatea noastră căptușită cu tot felul de airbag-uri sunt cel puțin 27 milioane de oameni, dintre care 2 milioane de copii, a căror poveste nu e auzită de mai nimeni. Este fața întoarsă a tejghelei/iarmarocului în care ne place să ne auzim doar propria voce și durere. Este vorba de fața mai puțin glamuroasă a Babilonului. Este o poveste murdară a unei societăți moderne, libere, erogene și incredibil de nestăvilită când e vorba de propriile plăceri!

Toate se leagă într-un infernal lanț cauzal: capitalism al vulnerabilităților, trafic de persoane, captivitate fizică și emoțională a femeilor, captivitatea psihică a bărbaților, complicitate parentală, glamourul lui “Pretty Woman” și deziluzia din spatele cortinelor de lumini, corpul ca marfă, sexualitate abuzată, feminism și masculinitate deformată, disperarea săracului, plesneala bogatului… pe toate acestea și multe altele le puteți vedea corelate în documentarul Nefarious: Merchant of Souls.

Într-o astfel de lume să nu ai nevoie de un Mântuitor?

%d bloggers like this: