“Noah” și pop-cornul apocalipsei

       Who are you?

CHRISTOF

       I’m the creator.

Truman looks up to the “heavens.”

TRUMAN

       The creator of what?

CHRISTOF

       A show — that gives hope and joy

       and inspiration to millions.

TRUMAN (incredulous)

       A show.  Then who am I?

CHRISTOF

       You’re the star.

Amvonul celor fără de amvon

După o istovitoare zi de muncă, târât în fuga după câştigul capitalist etichetat cu sloganele stângiste ale echității sociale, individul hipermodern se aşează seara în faţa noului amvon. Își ia punguța de pop-corn, pune picioarele cât mai confortabil pe masă și “prizează” binevoitor o nouă seară de consum al dublei creaţii după chipul şi asemănarea spectatorului/producătorului media. Oglinda fermecată nu pare a fi prea obosită în a spune mai departe minciunile confortabile iar urechile și ochii suportă azi aproape tot ce inima cere!

Dacă realitatea e circulară, banală, filmul trebuie să-i insufle spectatorului dramatismul eroului și al excepționalismului. Dacă în labirintul cotidian mușchii sau mintea îi sunt blocate în automatisme seci atunci filmul trebuie să îi nască fiorii unui realism fantastic cool…

Dar mai mult decât fabrica de vise ce compensează dramatismele metafizice sfărâmate de ”ciocanul” lui Nietzsche, Freud și Marx, retorica noilor predicatori se pliază nevoilor de show şi libertianism entropic ale plătitorilor de abonamente. Fidelii consumatori devin, cu timpul, fidelii captivi ai unui paradis de promisiuni. Filmul nu e doar entertainment, e chiar cușca sloganurilor morale pe care ne-o permitem după ce religia a fost exmatriculată pe motiv de inconfort psihic.

Apocalipsa convenabilă

Un astfel de paradis de promisiuni este consumul de apocalipse made in Hollywood. Că avem un om păianjen/liliac/mutant care vine să salveze omenirea de răul produs de insipizi frustrați, respinși de societate, totul nu e decât o variație a supraviețuirii omenirii pusă în fața unui rău nemeritat. Interesant e faptul că fiorul unei tragedii planetare, al unei judecăți finale, transcende granițele religiei și impregnează imaginarul postmodern sub forma cataclismelor sau a pericolelor pe care le înfruntă omenirea. Și inevitabil, profilul mesianic vine la pachet cu aceste amenințări. Filmele hollywoodiene cu Batman/Spiderman/Superman ne oferă sejururi la psihiatru pentru a descoperi că noi suntem ăia buni (sau cel puțin bunișori) iar ăia răi sunt răi (și nici ei nu-s chiar atât de vinovați pentru că întotdeauna avem părinții/medicația/experimente științifice eșuate pe care să dăm vina).

Dar oare se păstrează acest scenariu și în cazul unui film ca ”Noe”? Well, libertatea artistică e doar un nume pentru a insera comandamentele morale ale epocii. Chiar dacă vizualitatea oferită de ”Noah” este impresionantă, ortodoxia vremurilor de azi trebuie respectată întocmai. Iată câteva elemente pe care filmul, cu toată libertatea de creație asumată, ar fi trebuit să nu le modeleze conform chipului veacului nostru (sunt suficiente alte goluri ale textului biblic care ar fi putut fi umplute de imaginația artistică):

1. Noe nu e un neprihănit, cu temere de Dumnezeu, ci e un extremist environmentalist, unul care prețuiește infinit mai mult viața animalelor, pentru care face o arcă și sacrifică tot ce are, față de viața copiilor nou-născuți pe care vrea să-i omoare ca să nu contamineze pământul cu răutatea umană. Animalele merită un nou început însă cu privire la oameni Noe crede tocmai opusul. Noe, bun venit în sensibilitatea postmodernă!

2. Filmul obturează cu bună știință o parte foarte importantă a textului biblic: ”Noe umbla cu Dumnezeu” ceea ce înseamnă că avea ceva habar de ce vroia Dumnezeu. Dar nu, revelația nu e posibilă pentru că Dumnezeu nu e capabil să vorbească pre limba muritorilor și de aceea bietul Noe orbecăie, presupune. Apocalipsa lui Noe nu este subordonată sensibilității divine cu privire la importanța vieții umane (da, vorbim și de sacrificiile umane, mai ales ale copiilor, în culturile arhaice) și cu privire la planul mântuirii. Scrupulosul Noe din film ține minte genealogiile de la Adam și Eva dar pare a fi total ignorant cu privire la promisiunea edenică făcută Evei că din ea se va naște un mântuitor. Agățându-se de această promisiune, Noe ar fi privit cu mare bucurie nașterea copiilor fiului său Sem. A-l transforma însă pe Noe într-un aborționist în numele justiției lui Dumnezeu e nu doar anapoda ci pur și simplu plesneală de prostie.

3. La urma urmei de ce vine acest potop peste pământ? De ce Dumnezeu își asumă acest risc de a fi acuzat de masacru al inocenților laolaltă cu cei vinovați? ”Orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:12, idee ce se repetă de 5 ori în textul din Geneza) pare a fi fără niciun echivoc. Dar această supărătoare generalizare trebuie ruptă în excepții, în inocențe care întorc vina spre Dumnezeul nemilos ce îi pune pe toți în aceeași oală. Aici cred că este de fapt marele eșec al filmului. Noe e o metaforă a crizei umanității și a individului deopotrivă. Nu trebuiesc menajate culpabilitățile fiecăruia prin difuzarea lor doar asupra unor anumite categorii de vinovați. Excludem vinovăția individuală pentru a găsi alți țapi ispășitori care să acopere ”descompunerea cetății omului” (R. Girard) autonom față de Dumnezeu, ajuns într-o serie de crize interminabile:

We must realize that the apocalyptic violence predicted by the Gospels is not divine in origin. In the Gospels, this violence is always brought home to men, and not to God. What makes the reader think that this is still the Old Testament wrath of God is the fact that most features of the Apocalypse, the great images in the picture, are drawn from Old Testament texts.

These imagines remain relevant because they describe the mimetic and sacrificial crisis. We find precisely the same structure of crisis in the Gospels, but by this time there is no longer a god to cut short the violence, or indeed to inflict it in the first place. So we have a lengthy decomposition of the city of man, in which a disorientated humanity meets in chaotic confrontation. (Rene Girard, Things Hidden since the Foundation of the World, Stanford University Press, 1987, p. 196)

Potopul a fost doar un moment când norii pământului s-au transformat în oglinda umanității. Interesantă este strategia non-violentă a lui Isus de a vorbi umanității și răspunsul acesteia care, prin violența exercitată, va reclama violența justiției:

Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ,Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.’ Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? (Matei 21:40)

Apocalipsa tăcută a fiecăruia

Desigur, apărați de orice manifestare violentă a justiției divine, asigurată prin legământul pe care l-a făcut Dumnezeu lui Noe și urmașilor lui, ne vedem mai departe de violențele mari și mici, gălăgioase sau surde, anonime sau celebre. Violențe împotriva noastră înșine, a celorlalți, a lumii naturale și a lui Dumnezeu.

După cele două ore de apocalipsă fancy la TV sau în cinema, cu stomacul plin de pop-corn și mintea stoarsă de îndoieli și imaginație, ne vedem mai departe de realitatea circulară, monotonă, lipsită de orice supranatural, eroic, moralitate și nonșalanță. Ne jucăm mai departe rolul de staruri cu care ne flatează regizorii show-urilor pe care le consumăm. Uităm însă că există o apocalipsă tăcută pe care fiecare o trăiește la un moment dat în viață. O pierdere semnificativă, o boală incurabilă, o bătrânețe ce se rostogolește implacabil toate acestea sunt forme prin care Dumnezeu ne trage atenția că epiderma noastră nu e granița realității noastre.

Iată mica apocalipsă cântată de Freddie Mercury, un artist pe care l-am iubit și mai mult după ce am aflat că e homosexual tocmai pentru că mi-aș fi dorit să nu-și risipească talentul în fundături mizerabile. Cu doar cîteva săptămâni înainte de sfârșitul său, Freddie cântă despre cum ar vrea să se ducă înapoi în trecut. Dar când se uită cu atenție vede că este ceva care nu se schimbă: dragostea. Păcat însă că viața nu e un joc, că oricât am vrea ca ”the rest of my lifes been just a show”, iată  că există și un sfârșit. Iar Creatorul nostru nu e regizorul show-urilor făcute a ne minți frumos…

Pentru Noe a fost un sfârșit ca să aibă parte de un nou început. Pentru Noe…