Category: Books

A murit postmodernismul? Trăiască hipermodernismul! (Paul Virilio şi cultura vitezei)

Paradigma hipermodernismului este incompletă fără contribuţia lui Paul Virilio. Pentru filosoful francez, hipermodernismul nu înseamnă doar intensificarea ci şi înlocuirea formelor moderne de gândire. Paul Virilio are o viziune catastrofică asupra tehnologiei („It is necessary to be an atheist of technology”). Configurarea tehnologică a modernităţii este ceea ce îi aduce şi sfârşitul. Ori tehnologicul sfârşeşte în acident:

I believe that technical modernity, modernity taken as the outcome of technical inventions over the past two centuries, can only be stopped by an integral ecological accident, which, in a certain way, I am forecasting. Each and every invention of a technical object has also been the innovation of a particular accident. From the sum total of the technosciences does arise, and will arise a „generalized accident”.  And this will be modernism’s end. (John Armitage (Ed.), Paul Virilio:from modernism to hypermodernism and beyond, Sage, 2000, p. 26)

Ca unul dintre cei mai importanţi filosofi ai culturii din timpurile noastre, Paul Virilio surprinde logica accelerării ca miez al transformării lumii moderne. De altfel, filosoful francez, ca un veritabil critic al artei tehnologice, a inventat conceptul „dromologie”, ştiinţa vitezei. Cultura noastră este dominată de o formă sau alta de complexul industrial şi militar. Tehnologiile militare sunt adaptate cerinţelor civile şi pot determina organizarea spaţiului cultural. Cetăţile medievale fortificate, ca habitate ale inerţiei, au dispărut în zorii modernităţii, lăsând loc oraşelor dominate de circulaţia maselor , apărate de sisteme de armament transportabile şi ultra-rapide. Resursa strategică a vechilor războaie, spaţiul, este înlocuit cu momentul, viteza.

Dromology originates from the Greek word, dromos. Hence, dromology is the science of the ride, the journey, the drive, the way. To me, this means that speed and riches are totally linked concepts. And that tha history of the world is not only about the political economy od riches, that is, wealth, money, capital, but also the political economy of speed. If time is money, as thay say, then speed is power. You see it with the velocity of the predators, of the cavalry, of railways, of ships and maritime power. But it is also possible to see it with the velocity of dispaching information. So all my work has been about tempting to trace the dromocratic dimension of societies from, ancient Greek society right up to our present-day societies. This work is of course about unrelenting acceleration, but it is mostly about the fact that all societies are pyramidal in nature: the higher speeds belong to the upper reaches of society, the slower to the bottom. The wealth pyramid is the replica of the velocity pyramid. Examples are easy to find: it was trues in ancient societies, through maritime power and cavalry, nad through their ways of dispatching messages, and it holds trus in our modern societies, through the transport revolution, and through the current revolution in data transport and information processing (John Armitage (Ed.), Paul Virilio:from modernism to hypermodernism and beyond, Sage, 2000, p. 35).

Sun Tzu spunea că viteza este esenţa războiului. Motorul, maşinăriile, atât de folosite în producerea bunurilor, produc viteză. Reducerea distanţelor (vorba unui slogan al unei companii franceze de telefonie: Lumea nu a fost nicicând mai mică) permite mutarea tensiunii spaţiu-distanţă la binomul timp-distanţă. Această revoluţie a vitezei se translatează şi în dinamica comunicării. Imperativul „dromologic” se aplică şi comunicării: vehicolul este mult mai important decât mesajul pe care îl duce. Dar, cu cât viteza creşte, cu atât mai repede libertatea se micşorează!

In this precarious fiction speed would suddenly become a destiny, a force of progress, in other words a “civilization” in which each speed would be something of a “religion” in time (Virilio, Paul, Speed and Politics: An Essay on Dromology. Semiotext(e), New York, 1986, p. 141).

Pentru că trăim în epoca războilului informaţional, paradoxul ciudat pe care ni-l oferă supralicitarea inovaţiilor tehnologice este acela că pe măsură ce creşte viteza, controlul devine absolut, omniprezent. Masele nu sunt o populaţie, o societate, ci mai degrabă o multitudine de trecători, călători. Mobilitatea înseamnă emancipare iar viteza dominaţie!

Odată spartă bariera vitezei luminii, ea va oferi posibilitatea

to transfer over distance sight, sound, smell and tactile feeling. Only gustation, taste, seems to be left out of it. From that moment  onwards, it is no longer necessary to make any journey; one has already arrived. The consequence of staying at the same place is a sort of Foucauldian imprisonment, but this new type of imprisonment is the ultimate form because it means that the world has been reduced to nothing. The world is reduced, both in terms of surface and extension, to nothing and this results in a kind of incarceration, in a stasis, which means that is no longer necessary to go towards the world, to journey, to stand up, to depart, to go to things. Everything is already there. (…) This is the meaning of inertia (John Armitage (Ed.), Paul Virilio: from modernism to hypermodernism and beyond, Sage, 2000, p. 31).

Folosirea internetului şi “customizarea”, aplicaţiile tehnologice care permit controlul la distanţă, par a face din habitatul obişnuit al omului micul său regat. Avem educaţie la distanţă, serviciu la distanţă, comandăm servicii şi produse de la magazine on-line, fără să ne mai deplasăm până la hipermarket, etc. Viitorul e acum, departele e aici!

Lectura lui P. Virilio poate fi completată cu cea a unui studiu mai recent: John Tomlinson, The culture of speed: the coming of immediacy (Sage,2007).

În articolul următor voi analiza avertismentele lui P. Virilio cu privire la logistica percepţiei care acţionează asupra noastră în era noastră hipertehnologizată.

Ce urmează după “baby boomers”? (Care e cea mai inteligentă generaţie?)

My phone is an extension of me. It’s an extension of who I am. It’s a  display of your personality.

(Niki Tapscott)

Don Tapscott, autorul cărţii Grown up Digital: how the Net Generation is changing your world (McGraw-Hill,  2008), argumentează ideea că în formarea tinerilor din generaţia Y/Net, impactul noilor tehnologii este mult mai puternic şi benefic decât cel al apariţiei televizorului pentru formarea celor din generaţia baby boomers.

Technology is like the air (p. 18)

Acum se determină valori şi comportamente care au un impact mult mai puternic asupra societăţii. Copiii de astăzi sunt atât de “scăldaţi”  în biţi încât au făcut din spaţiul digital mediul lor natural. Impulsionaţi de dinamica inovaţiei contemporane, copiii de azi sunt mai comozi, mai informaţi şi mult mai citiţi decât oricare altă generaţie din istoria omenirii. Starea de “a fi la curent” cu ultimele descoperiri şi achiziţii tehnologice  precum şi sofisticata utilizare a acestora pare a oferi un ascendent pentru un tânăr faţă de cineva mai în vârstă.

Grown up Digital este scrisă ca urmare a vocilor cinice şi pesimiste din mediul intelectual american care condamnau noua generaţia la ignoranţă şi retardare culturală. Don Tapscott se laudă că a avut la dispoziţie un buget de 4 milioane de dolari şi o echipă serioasă de investigare. Să vedem dar câteva dintre concluziile la care a ajuns.

Profesorul canadian ne îndeamnă să vedem efectele pozitive ale tehnologiei asupra comportamentului uman:

  • telefonul mobil, iPod-ul, Google, etc., îţi asigură libertatea de mişcare, de alegere, de imaginare,
  • Napster/ITunes, Google Books/Video, etc., asigură deschiderea şi accesul instant la patrimoniul cultural al umanităţii (dar mai ales la fişierele audio-video ale idolilor media),
  • aspectul ludic, de joacă şi de distracţie al vieţii este împlinit de  jocurile video, iPod, etc. (74% dintre tinerii intervievaţi consideră că a te distra în timp ce foloseşti un produs este la fel de important ca şi performanţa/scopul pentru care este folosit acel produs). Până şi etica muncii se conformează nevoii de distracţie a tinerilor (de exemplu wework2play.com),
  • blogul este o bună ocazie de manifestare a originalităţii
  • dorinţa de cunoaştere şi de control este împlinită prin accesul instant la date (câţi profesori sunt corectaţi la lecţii de către proprii elevi, cei care accesează pe terminalele lor performante cele mai noi şi complete date de pe Internet!),
  • iar viteza şi rapiditatea sunt o componentă inevitabilă a vieţii contemporane, apelul la SMS/IM rezolvând convenabil urgenţele de comunicare (p. 73-96).

Autorul ne îndeamnă să nu ne temem de transformările care au loc în dinamica socială. Să privim cu optimism spre viitor. Pe lângă faptul că tinerii de astăzi sunt mai toleranţi şi mai rapizi în gândire decât predecesorii lor, ei au un potenţial imens de restructurare a instituţiilor sociale, chiar şi a familiei:

– ca şi angajaţi, tinerii au un spirit de echipă mult mai dezvoltat faţă de alte generaţii. Paradigma clasică a managementului resurselor umane (recrutează, instruieşte şi angajează noi) este înlocuită cu modelul generaţiei Y,  al capitalului relaţiilor (iniţiază, dezvoltă şi implică relaţii).

– ca şi consumatori, tinerii sunt nu pasivi ci creativi (prosumers, conceptul atât de drag al autorului). Explozia posibilităţilor de alegere şi a varietăţii produselor precum şi fuga după individualitate, originalitate, îi determină pe tineri să nu se obişnuiască doar cu calitatea de consumatori ci să dorească să-şi personalizeze produsele (a se vedea moda “tunării”,  a “customizării”, etc.).

– în educaţie, schimbarea modelului centrat pe profesor la cel centrat pe elev duce la dinamica colaborării, tinerii valorizând mai mult deschiderea în relaţionare decât exigenţa intelectuală.

– în familie, tinerii au schimbat deja relaţiile alterate pe care le-au moştenit de la generaţia precedentă şi sunt mult mai dedicaţi familiei, petrec mai mult timp cu părinţii lor (?!?!). Într-adevăr, there’s no place like the new home, mai ales când conceptul de utilizare al noilor media (home cinema, etc.) permite organizarea întregului univers de activităţi acasă!

– ca şi cetăţeni, tinerii din generaţia Net/Y sunt mult mai pragmatici, activi social (a se vedea rolul lor în alegerea lui B. Obama ca preşedinte al Statelor Unite). Mă îndoiesc însă de inteligenţa unei opţiuni politice, mai ales când această opţiune este realizată în funcţie de fotogenia unui candidat. (Am putea spune că tocmai asta e politica: pură demenţă a imaginii!)

Aş fi prudent însă cu metodologia folosirii unor chestionare completate on-line doar de către cei care se potrivesc  tiparului de argumentare a autorului, precum şi utilizarea repetată a unor afirmaţii ale fetei autorului cărţii, de parcă ea ar cam fi singura exponentă a generaţiei Y pe care a intervievat-o. La cele 4 milioane de dolari utilizate, mă aşteptam la mai multă exigenţă.

Nu aş merge atât de mult pe distincţia capitală, fundamentală, dintre generaţii. Am văzut şi oameni foarte inteligenţi, formaţi în cultura cărţii, care ştiu să folosească mijloacele cele mai noi de comunicare (ei sunt numiţi digital immigrants, spre deosebire tineri de azi, digital natives).

Nu aş merge atât de mult pe ideea că generaţia Net are o dezvoltare/evoluţie a creierului benefică comparativ cu celelalte generaţii. Este suficient doar să consultăm părerea unor specialişti neurologi ca să ne dăm seama că situaţia nu este chiar atât de roz: Torkel Klingberg, The Overflowing Brain: Information Overloaded and the Limits of Working Memory (Oxford University Press, 2008) şi Gary Small, iBrain: Surviving the Technological Alteration of the Modern Mind (William Morrow, 2008).

Totodată, aş fi destul de reticient faţă de optimismul exagerat şi perspectiva unilaterală a autorului. Recunosc că o parte din reticienţa mea vine şi din faptul că Don Tapscott are puternice filiaţii (şi poate chiar interese) corporatiste, inclusiv cu corporaţiile noilor media.

Don Tapscott îmi oferă impresia unui magician cu o bună prezenţă scenică, care ştie cum să vrăjească tinerii cu fraze şi îndemnuri soft, îmbietoare pentru un self esteem flămând, folosind din plin zaharisiri verbale de genul:

(…) instead of bolting right away, hang around for a while and fight for change. You’re worth it: your knowledge about collaboration will drive  innovation and success this century (p. 311).

Cred că trebuie să încurajăm tinerii, să le oferim căldură şi deschidere, să le stimulăm capacităţile creative. Dar asta nu înseamnă să îi minţim frumos. Chiar ei ne cer integritate şi sinceritate. Până şi hiperoptimistul Don Tapscott îşi permite să dea nişte sfaturi tinerilor:

  1. să meargă la şcoală, la facultate şi să înveţe,
  2. să fie răbdători la muncă (mai ales atunci când vede pe cine mai în vârstă, neexperimentat în folosirea tehnologiei şi cu o modalitate de lucru foarte birocratică),
  3. să fie atenţi la ceea ce cumpărăr şi consumă (Caveat Emptor),
  4. să revină în familie şi să mănânce şi să stea mai mult împreună cu părinţii,
  5. să nu respingă autoritatea şi să-i respecte pe cei mai în vârstă (“don’t discount experience. You are an authority on something important, but you’re not an authority of everything. As you enter an adult institution, you  have much to teach, but much to learn”),
  6. să se gândească mai mult la alţii decât la sine,
  7. să fie perseverenţi (p. 311).

De citit şi Six reasons to be skeptical of the Net Gen discourse.

Ce urmează după “baby boomers”? (Care e cea mai proastă generaţie?)

Poţi cunoaşte mai bine un om într-o oră de joacă decât într-un an de conversaţie.

(Richard Lindgard)


Aroganţa manipulării tehnologice poate acoperi un deficit de calităţi umane intrinseci. O pană de curent poate fi un prilej perfect nefericit pentru testarea cunoştinţelor unui copil/tânăr de astăzi. Ştim din ce în ce mai bine unde să căutăm informaţiile, depozitându-le în memoriile externe şi în lumea virtuală, uitând însă să ne însuşim aceste informaţii, să le transformăm în acte reale, într-o viaţă reală. Problema a fost dezbătută cu peste 2000 de ani în urmă, de către Platon. Noi nu facem altceva decât să mai adăugăm câteva note de subsol la ceea ce a spus el în mitul lui Theuth din Phaidros 168-171, 274b-275b. Poate că greşesc, dar mi se pare că în general, la noua generaţie, memoria trecutului pare a se fi topit în lascivitatea şi imanenţa prezentului. Aşadar, Platon cu ale lui, noi cu ale noastre!

Să începem dar schiţarea profilului generaţiei Y cu o lectură incomodă şi deloc măgulitoare. Mark Bauerlein nu prea vrea să mângâie orgoliul copiilor/tinerilor în cartea sa The Dumbest Generation. How the Digital Age Stupefies Young Americans and Jeopardizes Our Future (Tarcher/Penguin, 2008). Autorul are destule motive să ne tempereze aşteptările utopice şi condescendente de la generaţia tânără. Dar într-o eră a educaţiei centrate pe copil şi nevoile (mofturile?) lui, a idolatriei militante a stimei de sine, o astfel de carte pare a fi sortită unui  suicid sau linşaj publicistic.

Profesorul american, cu o largă experienţă de supervizare a dinamicii culturale a tinerilor din America, observă paradoxul ciudat şi periculos la adresa democraţiei că multiplicarea informaţiei şi accesul la ea nu garantează exerciţiul învăţării şi al gândirii. Tinerii de astăzi sunt agili mental dar ignoranţi cultural. Pentru că timpul de lectură zilnică a unui adolescent american a scăzut de la 18 minute pe zi la 7 minute, timpul dedicat jocurilor video şi Internetului creşte în continuu. Dinamica pare a fi clară şi spune de la sine destul de mult.

Iată dar câteva trăsături de personalitate care schiţează portretul noii generaţii:

  • deficitul de cunoaştere

The ignorance is hard to believe … It isn’t enough to say that these young people are uninterested in world realities. They are actively cut off from them. … They are encased in more immediate realities that shut out conditions beyond – friends, work, clothes, cars, pop music, sitcoms, Facebook. (p. 12, 13)

  • bibliofobie

Tinerii de astăzi nu citesc cărţi dar nici nu au de gând să le citească. Internetul, un depozit din ce în ce mai mare de cărţi digitalizate, este folosit nu atât pentru lectură ci mult mai mult pentru socializare, vizionare  şi piratare de clipuri, muzică (MySpace, Facebook, You Tube, etc.).

Dincolo de răceala unor statistici pe care le aduce ca argumente, ignoraţa viguroasă şi generalizată este evidenţiată de profesorul american prin evocarea unor dialoguri din  secţiunea Jaywalking a faimoasei emisiuni The Tonight Show a lui Jey Leno.

“Do you remember the last book you read?” Leno queries a young man.

“Do magazines count?” he wonders. Moments later, a long-haired guy replies, “Maybe a comic book”. (p. 11-12)

“It’s a new attitude, this brazen disregard of books and reading. Earlier generations resented homework assignments, of course, and only a small segment of each dove into the intellectual currents of the time, but no generation trumpeted aliteracy … as a valid behavior of their peers.” (p. 40)

  • analfabetizare

Într-o eră atât de Crazy Busy, a ADD-ului epidemic (grabă, viteză, nebunia prioritizărilor, comunicare 24/7),  a hipomaniei generalizate, cine mai stă să ne numere greşelile de ortografie, să ne supere cu diagnosticarea incapacităţii de silabisire, datorate analfabetizării prin e-alfabetizare?

Dacă scrii pe MySpace, Facebook, blog, etc., o scriitură clară, coerentă şi bine documentată, vei sfârşi prin a-ţi reduce numărul cititorilor sau prin a fi ridiculizat de către “amicii” (“bodies”) virtuali. În schimb, la modă sunt subiectele “relaxante”. Modul în care se comunică permite folosirea cuvintelor stâlcite (“akasa”, “asha” “4ever” , etc.) şi a  surogatelor de comunicare laxative, care trimit scrierea la originile comunicării primitive, nesofisticate, prin imagini/avataruri/emoticonuri, etc.

Today’s young people don’t suffer from illiteracy;  they just suffer from e-literacy. We can’t spell and we don’t know synonyms because there’s less need to know. What smart person would devote hours to learning words that can be accessed at the clisk of button? Spell/check can spell. Shift+F7 produces synonyms. (mărturia unui internaut, Andrukonis, p. 66)

  • hipervizualitate şi fascinaţia nihilistă a distrugerii

Excesul de vizualitate/idolatria ecranului pare a fi un simptom al comodităţii gândirii.

Once again, the thinking element prevails, and screens are praised for the way they shape the consciousness of users, not pass along to them ideas and values. The case for cognitive benefits begins with a fundamental feature of games: “far more than books or movies or music”, Johnson asserts, “games force you to make decisions”. True, books involve judgment, but they don’t allow readers to determine the next chapter or decide a character’s fate. Games realities, by contrast, let them steer the car, invest money, and grab weapons. The content is juvenile, yes, but “because learning how to think is ultimately about learning how to make the right decisions,” game activity evokes a collateral learning that carries over to users’ real lives. As Malcom Gladwell noted in his fawning review in The New Yorker, ” When you play a video game, the value is in how it makes you think”. The images may be flashy and jumbled, the action silly and inconsequential, but when you play the game, Johnson explains, “It’s not about tolerating or aestheticing chaos; it’s about finding order and meaning in the world, and making decisions that help create that order. (p. 88)

Cu toate că The Federation of American Scientist constată că jocurile video măresc performanţele de gândire (gândire strategică, analiză interpretativă, capacitate de rezolvare a problemelor, conceperea şi execuţia unui plan, adaptare la schimbări rapide), totuşi

U. S. employers complain relentlessly about “lower-order” thinking skills, the poor verbal and numerical competencies of incoming workers. The Federation report itself notes that only some games prove beneficial (“educational games”) and that they affect only “some aspects of learning”. “Strategic thinking” and “interpretative analysis” sound like advanced cognitive talents, but do games help students read and multiply better than traditional methods do? (p. 139)

Desigur, portretul noii generaţii poate fi continuat prin lectura cărţii, la care vă învit cu căldură.

Poate că nimic nu e mai şocant ca pandemia de ignoranţă într-o eră a comunicării şi a rapidităţii transmiterii informaţiilor. Evident, această ignoranţă poate fi camuflată şi justificată de strategiile de selecţie a informaţiilor într-un ocean imens de  date. Cred că nu tehnologia în sine este vinovată de degradarea standardelor educaţionale/intelectuale/culturale  ale tinerilor din ziua de azi, ci de vină este capacitatea sau incapacitatea de formare a discernământului şi a stăpânirii de sine.

Când atâtea paradisuri sunt oferite simţurilor noastre,  când timpul poveştilor se prelinge peste anii de adolescenţă târzie şi de tinereţe viguroasă, când sunt atâtea artefacte care să te mintă frumos că eşti în centrul atenţiei, cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai iubit şi dorit, atunci cine şi de ce să se mai abţină în umilinţa ascetică a decenţei şi a actelor gândite? În limbajul publicitarilor, demult nu se mai foloseşte cuvântul instinct. S-a găsit sinonimul perfect: atitudine! Trebuie să ai atitudine! Just do it! Oricum, a gândit altcineva pentru tine! În acest sens, parcă e inutilă comparaţia cu ignoranţa altor generaţii. Chiar dacă ne proclamăm superioritatea prin progresul cunoaşterii şi al atitudinii open minded, comparativ cu alte epoci istorice, asistăm acum la experienţe de manipulare masivă în plină eră a informaţiei. Realitatea de astăzi  îşi permite luxul unui oximoron: cu cât mai multă informaţie, cu atât mai puţină cunoaştere!

Desigur, calculul inuman al statisticilor poate fi răsturnat cu un alt calcul. Tonul profesorului american, cam aspru, la adresa noii generaţii poate fi psihanalizat imediat de către tinerii răniţi în amorul propriu. Cred însă că o parte dintre tezele acestei cărţi se susţin, tocmai datorită faptului că celui care i s-a dat mult, i se cere mult!

Vom analiza şi părerea unui alt autor nord american, care încearcă să ne convingă că generaţia Y este cea mai deşteaptă.

Dar până la următoarea lectură, trebuie să recunoaştem că o parte din vina situaţiei copiilor şi tinerilor de azi o poartă şi cei din generaţia precedentă. Dacă astăzi tinerii sunt

  • mai prost pregătiţi, cu performanţe şcolare mai slabe,
  • dependenţi de ecran, pierzând contactul cu realitatea, cu relaţiile sociale,
  • dacă astăzi tinerii sunt fără ruşine, voyerişti, dependenţi de afişarea şi consumul sexualităţii,
  • dacă astăzi nu vor să îşi asume responsabilităţi,
  • nu mai cred în căsătorie,
  • fură, piratează, mint,
  • nu cred  în Dumnezeu ci în bani, faimă şi noroc,
  • dacă ei sunt din ce în ce mai violenţi,
  • nerăbdători,
  • fără o etică a muncii şi a relaţiilor,

poate că va trebui să ne plecăm pe genunchi şi să recunoaştem iresponsabilitatea noastră, faptul că

  • i-am lăsat singuri iar ei ne-au imitat solipsismul şi avariţia
  • le-am cumpărat computer şi jocuri doar ca să nu ne mai bată la cap, să aibă şi ei o preocupare, “să stea cuminţi”,
  • poate că ar trebui să vedem unde s-a rupt legătura emoţională cu ei,
  • cum şi-au pierdut încrederea în cuvântul nostru,
  • cum am furat,
  • cum am minţit
  • cum L-am înşelat pe Dumnezeu
  • dar ne-am rugat să câştigăm la Loto, etc.

Cred că fructele amare ale generaţiei tinere sunt nu doar creaţia exclusivă a acesteia ci şi produsul unor procese care au fost iniţiate din generaţia precedentă. Poate că ar trebui să ne căutăm blândeţea, dragostea, credinţa, răbdarea. Iar apoi să le-o oferim şi lor. Poate că atunci îi vom surprinde ascultând Messiah pe iPod, ştiind şi cine a scris oratoriul. Sau poate că vor citi cărţile din patrimoniul cultural universal pe reader-ul lor şi îşi vor da seama că lumea nu a început cu ei şi cu suferinţele lor neînţelese…

Nota bene: în spaţiul virtual românesc, Scrisoarea către liceeni a lui Tudor Chirilă poate fi interpretată tocmai ca un apel adresat generaţiei Y de a fi cu adevărat originală şi creativă.

Ce urmează după “baby boomers”? (Culturi generaţionale)

Culturi generaţionale

Nu ne putem imagina o cultură fără generaţii. Dintotdeauna istoria umană a cunoscut grupuri noi de oameni care să intre în contact cu creaţiile şi acumulările culturale. Cultura este dezvoltată de către indivizi care intră în contact cu patrimoniul acumulat de secole, indivizi care valorizează această moştenire şi o îmbogăţesc cu noi produse culturale. Însă ceea ce altădată se întâmpla de a lungul a secole întregi, acum dinamica şi schimbările de paradigmă, produse de succesiunea culturilor generaţionale, se măsoară în doar câteva decade de ani. Zeitgeist-ul pare a se schimba în ritmul unor valuri din ce în ce mai furioase. Cu alte cuvinte, putem vorbi din ce în ce mai mult de conştiinţe generaţionale.

Cu privire la dinamica moştenire – creaţie culturală, sociologul german Karl Manheim prezintă câteva caracteristici ale existenţei generaţiilor în corpul social şi ale dinamicii culturale pe care o produc acestea (a se vedea Kurt H. Wilff (ed.), From Karl Mannheim, second edition, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1993, The Problem of Generations, p. 351- 398):

  • noii participanţi în procesul cultural sunt emergenţi, în timp ce
  • vechii participanţi în acest proces dispar continuu,
  • membrii oricărei generaţii pot participa doar într-o secvenţă temporal limitată a procesului istoric şi,
  • prin urmare, este  necesară transmiterea în permanenţă patrimoniului cultural acumulat;
  • tranziţia de la o generaţie la alta este un proces neîntrerupt (op. citată, p. 367).

Ca model interpretativ, teoria culturilor generaţionale ne oferă explicaţii valoroase pentru multe fenomene particulare pe care le putem observa în desfăşurare diacronică. Alături de studiul lui Karl Manheim, fundamentele determinărilor culturilor generaţionale pot fi studiate şi în William Strauss & Neil Howe, Generations: The History of America’s Future, 1584 to 2069 (Harper Perennial, 1991), precum şi într-o sinteză a acestui studiu, care poate fi citită în capitolul Generations of Americans: a big picture look at the future of higher education, Neil Howe, William Strauss and Reena Nadler (a se citi Donald E. Heller & Madaleine B. d’Ambrosio (ed.), Generational Shockwaves and the Implications for Higher Education,  Edward Elgar Publishing, 2008, p. 6-20).

Strauss şi Howe consideră că de-a lungul istoriei umane se succed cicluri care durează aproximativ 80-90 de ani, desfăşurându-se pe tiparul criză-renaştere-criză-renaştere şi aşa mai departe. În dinamica schimbării generaţiilor o dată la 20 de ani, membrii fiecărei generaţii îşi manifestă concomitent credinţele şi comportamentele diferite.

După cel de al doilea război mondial nu mai putem vorbi atât de mult de o cultură avangardistă (în care putem discerne câteva dintre izvoarele culturii moderne târzii de astăzi), cât mai degrabă putem discerne o cultură segregată generaţional, mai mult ca niciodată în istorie. În straturile demografice de astăzi putem discerne câteva culturi generaţionale, pe care le vom prezenta în linii generale. Geografia umană contemporană permite vizualizarea unor portrete colective diferite care aparţin unor generaţii diferite. Aceste caracteristici sunt mai degrabă profile colective şi indicatorii unor vectori ai unor dinamici socio-culturale decât caracteristici individuale.

Pentru că topografia valorilor unei societăţi este dată de varietatea geografiei umane, vom arunca o scurtă privire asupra culturilor generaţionale din spaţiul cultural american, considerând acest efort absolut necesar pentru devoalarea influenţelor pe care le suferă tinerii noştri. Observaţiile privind culturile generaţionale din spaţiul nord american se pot aplica în geografia umană românească mai ales ultimelor două generaţii prezentate mai jos, puternic americanizate, comparativ cu celelalte straturi demografice din România, cu specificul lor european interbelic şi apoi comunist/postcomunist.

De a lungul secolului 20, literatura de specialitate a schiţat următoarea constelaţie de generaţii:

Generaţia pierdută (născută între 1900-1920), numită astfel de Ernest Hemingway în The Sun Also Rises, 1926, operă literară prefaţată cu epitaful “You’re all a lost generation”. Aceasta este generaţia copiilor care au început să beneficieze de programe educaţionale şi sociale ale statului,  fiind din ce în ce mai scutiţi de exploatarea prin muncă. Este însă generaţia care intră în nebunia primului război mondial şi apoi în febra marii crize economice, căutând stabilitate după marile dezamăgiri.

Generaţia cea mai mare (născută între 1920-1930), numită astfel de Tom Brokaw în The Greatest Generation. Este generaţia care a luptat în al doilea război mondial nu pentru faimă, ci pentru că ea credea în anumite valori. A fost generaţia cu simţul sacrificiului, respect faţă de autoritate, familie, comunitate, care a contribuit decisiv la industrializare şi reconstrucţia de după cel de al doilea război mondial.

Generaţia tăcută (1930-1946), descrisă în revista Time din 5 noiembrie 1951. Este generaţia tăcută dar destul de activistă, cu o atitudine contradictorie de fatalism şi convenţionalism dar şi cu o dorinţă de mai bine, generaţia în care femeile încep să dorească success atât în familie cât şi în carieră. Este generaţia care învaţă şi predă cel mai bine lecţia toleranţei şi a relativismului.

Generaţia natalităţii explozive,  Baby boomers (1947-1964), a creşterii substanţiale a populaţiei, generaţia sandwich datorită faptului că trebuia să aibă grijă de copiii lor concomitent cu îngrijirea părinţilor, generaţia rock & roll, a căutării libertăţii, prima care a experimentat televiziunea şi cultura media de masă, emanciparea feministă, revoluţia sexuală, divorţurile epidemice. Este o generaţie optimistă, activă şi cu responsabilitate socială, impunând ca platformă ideologică socială corectitudinea politică şi respectul diversităţii. Realitatea de astăzi surprinde membrii acestei generaţii în posturile de conducere din instituţiile statului, universităţi, autorităţi locale, etc. Rebelii de acum câteva decenii sunt decizionalii de astăzi! (Îmi vine în minte un caz european, cel al rebelului Joschka Fischer, cel care prin ’68 era un violent membru al Proletarische Union für Terror und Zerstörung, atacând de atâtea ori forţele de poliţie, pentru a deveni apoi, peste ani, un responsabil ministru de externe al Germaniei, între 1998-2005). Spre deosebire de generaţia pierdută sau cea tăcută, boomers au cultura implicării sociale chiar şi în pofida îmbătrânirii: rămân activi în câmpul muncii chiar şi după pensionare, beneficiază din plin de turismul cultural, balnear şi de agrement, de tehnicile şi tratamentele medicale performante, care le măreşte speranţa de viaţă, etc.

Generaţia X (1965-1980), generaţia relaţiilor sexuale premaritale, care nu şi-a mai dorit copii, cel puţin nu mulţi, nereligioasă, individualistă, independentă, focalizată pe status social şi bani, îndoielnică faţă de orice formă de autoritate. Acum are loc o scădere evidentă a performanţelor şcolare, compensată însă de dezvoltarea unor noi curente de cultură democratică (heavy-metal, grunge, disco, hip-hop, alt-rock). Membrii acestei generaţii sunt cei care se confruntă cu pericolul SIDA în manifestarea libertăţilor sexuale cucerite de generaţia precedentă, se vor căsători târziu, nu vor mai dori să aibă copii decât după ce şi-au asigurat un succes în carieră. Totodată, generaţia X este extrem de protectivă faţă de proprii copii.  Generaţia X este caracterizată prin apatie, cinism, revoltă, scepticism, respingere a normelor şi valorilor tradiţionale dar creatoare şi predispusă culturii tehnologice şi noilor media, pe care le-a influenţat profund (să amintim fondatorii Amazon, Google, etc.). Spre deosebire de generaţia precedentă, cei din generaţia X sunt mult mai pragmatici, evaluează relaţiile, acţiunile, serviciile şi produsele în termenii eficienţei, a comodităţii şi a personalizării/individualizării.

Generaţia Y/Net/Millenials (1980-2000), generaţia ambiţioasă, conştientă de imaginea de sine, cu o rată mare de divorţ, instabilă în carieră, schimbând mult locul de muncă. Generaţia Y este cunoscută şi ca generaţia MTV, rebelă, nerăbdătoare, nepoliticoasă, hiperindiviadualistă, care ştie să ceară mai mult decât să ofere, fascinată de viteză, carismă şi manifestările energice. Staticul, plictisitorul sunt duşmanii de moarte ai acestei generaţii.

Generaţia Z sau iPod (născută după 2000), nativ digitali, cu o extraordinară rapiditate a procesării informaţiilor, captaţi doar de interactivitate, dependenţi de feedback şi conectivitate. Paradoxal poate, aceasta este o generaţie cu ceva dificultăţi în raţionare şi reflectare, chiar dacă citeşte mai mult decât oricare generaţie de dinaintea ei. Dar aici nu este vorba de lectura unei paginaţii clasice, considerată plictisitoare şi neinteresantă ci de lectura mixului audio-vizual al noilor media. Aflată încă în timpul şcolarizării, acestă generaţie caută să lucreze mai eficient dar nicidecum mai mult. Iar dacă se poată să muncească distrându-se, atunci i-ai cucerit complet! Este generaţia digitilizată (wired generation), a comunicării cu orice preţ şi totuşi a însingurării, a Internetului, a dependenţei de artefactele tehnologice. Faţă de profesori, această generaţie are aşteptările alfabetizării acestora la noile tehnologii şi utilizarea tehno-pedagogiei (o instanţă a retardării, ar spune unii, uitându-se la dominanta vizuală care poate face atractiv un lucru pentru tânărul de astăzi), colaborare şi inovaţie continuă.

Rămâne de discutat mai în detaliu resorturile culturale care determină credinţele şi comportamentele generaţiei Y şi Z. În ultimă instanţă, viitorul va fi clădit de către  elevii şi studenţii de astăzi, cei care fac parte din ultimele două generaţii prezentate mai sus.

The Radical Disciple – the last book of John Stott

Britain’s got talent! I am amazed by the complex diversity of british intelectual heritage. In matter of faith, we have  extraordinary opposites: Chesterton and C. S. Lewis on one side, B. Shaw and B. Russell on the other side. I saw this paradox  when I spent two months in London (2008). In the heart of London, at one minute from bussy, secular and commercial Oxford Street, I enjoyed every sunday at All Souls Church, Lagham Place, an extraordinary spiritual oasis. The former leader/pastor of this church was John R. W. Stott, one of my favorites Christian author.

I read on Danut Manastireanu’s blog about John Stott’s latest book. The Radical Disciple seems to be a farewell book. And it is also a challenging book.

My concern in this book is that we who claim to be disciples of the Lord Jesus will provoke him to say again: “Why do you call me “Lord, Lord”, and do not what I say?” (Luke 6:46). For genuine discipleship is wholehearted discipleship, and this is where my next word come in.

(…) There are different levels of commitment in the Christian community. Jesus himself illustrated this in what happened to the seeds describes in the parable of the sower. The difference between the seeds lay in the kind of soil which received them. Of the seed sown on rocky soil Jesus said, “It had no root”.

Our common way of avoiding radical discipleship is to be selective: choosing those areas in which commitment suits us and staying away from those areas in which it will be costly. But because Jesus is Lord, we have no right to pick and choose the areas in which we will submit to his authority. (…)

So my purpose in this book is to consider eight characteristics of Christian discipleship that are often neglected and yet deserve to be taken seriously.  (John Stott, The Radical Disciple. Some Neglected Aspects, InterVarsity Press, 2010, p. 13, 15-16)

This eight characteristics are:

  1. Nonconformity
  2. Christlikeness
  3. Maturity
  4. Creation Care
  5. Simplicity
  6. Balance
  7. Dependence
  8. Death

I read the first chapter. The first characteristic for a radical discipleship is nonconformity.

The church has a double responsibility in relation to the world around us. On the one hand we are to live, serve and witness in the world. On the other hand we are to avoid becoming contaminated by the world. So we are neither to seek to preserve our holiness by configuring to the world (John Stott, The Radical Disciple. Some Neglected Aspects, InterVarsity Press, 2010, p. 17)

Both escapism and conformism are forbidden to the believer. According to Lev. 11:45, 18:3-4, Ezekiel 11:12, Matthew 6:8, Romans 12:2, we are called to engage with our culture and its contemporary trends without compromise. Stott identifies four areas in which we need to refuse to conform: pluralism, ethical relativism, materialism, and narcissism.

We must learn to be like Christ, to grow not without depth, as we can see in a lot of modern churches, but in maturity (Col. 1:28-29). We must realize that we are the earth stewards, avoiding the two extremes: of deification of nature and exploitation of nature. We must be “dressed” in simplicity and have balance in our secular and devotional aspects of our life. Learning from Christ’s life, we must understand the dependence on others (God and neigbors) and  the paradox of Christianity that death is the road to life.

I found the last words of this book as a plea from a honest and remarkable servant of God:

We cannot conclude better that to hear and heed the words of Jesus in the upper room: ”You call me “Teacher” and “Lord”, and rightly so, for that is what I am” (John 13:13). Basic to all discipleship is our resolve not only to address Jesus with polite titles but to follow his teaching and obey his commands (John Stott, The Radical Disciple. Some Neglected Aspects, InterVarsity Press, 2010, p.  134-135)

In simple, deep and warm words, this book is a good opportunity for a renewal of our devotion to Jesus Christ. Beside to “uncle John”, I hope that radical discipleship will be fully embraced by the next generation.

%d bloggers like this: