Category: Books

And God Created Photoshop!

Excerpt from Paul Frash, The Image Factory. Consumer Culture, Photography and the Visual Content Industry:

“How, if photography is itself an agent of disenchantment (of the visible world), can it be amenable to disenchantment by digital technology?
The answer lies in a paradox of modernity described by Don Slater, in which the visibility so central to scientific validation and technical demonstration is also necessarily one that inspires belief. Hence scientific demonstrations, for example, do not simply furnish visible experimental ‘evidence’ but

take the form of social events shaped into complex cultural forms, with highly dramatic and spectacular qualities. The problem is that as cultural forms these spectacles move in the opposite direction from the disenchanting mission of modernity: in the very process of making public the disenchanted facts of the world, they can be re-enchanted through visual spectacle. (Slater, D., Photography and Modern Vision. The Spectacle of “Natural Magic”, in C. Jenks (ed.), Visual Culture, Routledge, London, 1995, p 223).

The spectacular quality of science involves creating ‘an audience for modernity, (for the consumption of modernity as a spectacle)’ (ibid.: 226), before whom scientific technologies both make nature wonderful and, in their mastery of nature’s laws, become wonders in their own right. These technologies are for Slater a form of ‘natural magic’, since ‘the power of science and technique at the height of their rationality appear to us (who do not understand them) as a new form of magic’ (ibid.: 227).

Email Print

(…) As I have said, new digital technologies, by dematerializing and reconfiguring the photograph before our eyes, by allowing for our absolute mastery over its every particle, disenchant photography just as photography disenchanted the visible world.

Hence stock photographers and agencies are almost completely unperturbed by ethical considerations that might arise from their own use of digital image manipulation technologies (as we shall see, they are less sanguine about the use others might make of them), and they are almost overwhelmingly overawed and enchanted by the power of these technologies. This combination of mastery and miracle is nicely encapsulated by Patrick Donahue, former Director of Photography at Tony Stone Images, who noted that in the late 1990s 80–90 per cent of the photographs they promoted had been digitally manipulated. ‘Adobe didn’t create PhotoShop,’ he said. ‘God did’ (Photo Expo East ’98, 31/10/98)”.

(Paul Frash, The Image Factory. Consumer Culture, Photography and the Visual Content Industry, Berg Publishers, 2003, p. 175-176).

The problem with this new demiurge is the ethical/deontological issue in digital manipulation. In the age of  claim of  freedom rights, I see a paradox of choice (see the TED clip – Barry Schwartz on the paradox of choice), tribalism and a strong cultural/mediatic determinism. In the age of skepticism, I see a wide embrace of  destiny, as we can seen in the concepts of presentism, orgy, nihilism, simulacrum in the new contemporary mithologies (this concepts are illustrated in a lot of  SF movies, musical videoclips, Ads, etc., and visibile assumed by  the young generation, see Michel Maffesoli: Everyday Tragedy and Creation, The Shadow of Dionysus: a contribution to the sociology of the orgy, L’instant éternel. Le retour du tragique dans les sociétés postmodernes).

The pseudo-authonomy of art is covered with an art bureaucracy. The corporate artists creations have an economic/marketing reason but are recepted by consumers with consumer/soteriological expectations. If the images (popular culture in generally) is the actual opium of the mass,  who can save us from this tyranny of  visual pshichotropics? In this  dionysiac carnival, who wants to keep the balance between  aesthetics and ascetics, visual piety and pleasure? Do visual pathologies help us indeed to love,  learn and  live at highest performance?

Creation of an utopic view of life isn’t based, generally, on desfiguring our real lifes? Can it be that the cave from Platon´s myth is our postmodern mass hermitage, into parody of human condition in “postliterary analphabetism”?

Among other articles in this area, you can read my post (in Romanian) Inorganic flora – spectral views.

Mitică al nostru, nu doar al lui Caragiale

Împreună cu Ioana Pârvulescu, vă fac o invitaţie la un popas În ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale (Humanitas, 2008).

În dorinţa de a sparge tiparul interpretării grosiere a operei lui Caragiale, autoarea vrea să îndrepte nedreptatea făcută, aceea de a-l considera pe Caragiale ca un simplu documentarist iar opera sa fiind mimetismul fidel al unei lumi vesele. Aflăm astfel că I. L. Caragiale scria greu – o noapte întreagă pentru o pagină (să ascundă perfecţionismul scriiturii sale doar o vanitate auctorială?).

Înseamnă asta că Mitică n-a existat? Exista, desigur, răspândit în nenumăraţi oameni din jur, exista în cantităţi abia sesizabile în impiegatul corect îmbrăcat, bine educat şi educat întru bine, care nu era neapărat un caracter sau un ins ieşit din comun, care avea defecte şi momente de ridicol. Dar Mitică nu era comic, sau nu mai mult ca oricare dintre noi, sau nu oricând. Mitică e inspirat din realitate la fel ca orice personaj literar. Caragiale a adunat cu pipeta toate componentele ridicolului (din ziare, din Parlament, din şcoală, de pe stradă) şi le-a amestecat într-un singur parfum, de esenţă tare. De ce ni se pare că îl zărim şi azi pe Mitică? Pentru că fiecare componentă a lui a fost făcută vizibilă de Caragiale, pe principiul caricaturii. Ajunge să zărim partea că, prin reflex condiţionat literar, avem impresia că vedem întregul (p. 144).

Ei bine, Caragiale este un mare scriitor nu doar pentru că a filtrat “apele realităţii până să ajungă de la România la Ţara Miticilor” (p. 145). Eu aş spune că el este genial pentru că personajele sale le putem recunoaşte fiecare dintre noi, dacă nu cumva în fiecare dintre noi.  Ne putem imagina, deschizând ochii şi privind realitatea, cum acest descurcăreţ zglobiu, o întrupare a diminutivului pentru că el însuşi foloseşte diminutivele ca pe o monedă pentru captarea benevolenţei interesate, acest Mitică al nostru se descurcă.

Mitică pare să fie o identitate împrumutată în întâlnirea cu celălalt. Gesturile, cuvintele şi umbrele sale le putem discerne cam peste tot, jucând  chiar şi roluri antagonice. Putem astfel să îl vedem pe Mitică la catedră în aceeaşi măsură ca Mitică în bancă, Mitică vlădică dar şi Mitică opincă, Mitică enoriaş dar, poate şi mai comic, Mitică la amvon

Mitică nu este doar al lui Caragiale, ci şi al nostru, împrumutat şi servit graţios zi de zi, inepuizabil. Să privim următoarea replică a părintelui venit la unchiul “foarte sus pus” să “pună o vorbă bună” pentru nepotul său, “tânăr model, aplicat la învăţătură, exemene strălucite, dar cam timid” şi să-i urmărim ecourile sale dureroase din realitatea României anilor 2000:

— În fine, şi eu sunt contra nepotismului, contra acestui nărav străvechi, de care este atât de bolnavă societatea noastră; şi nu pot decât aplauda pe un bărbat de stat, care are, ca d-ta, în programul său, stârpirea acestui dar funest pe care ni l-a lăsat mizerabila epocă a infamelor domnii fanariote; dar dacă trebuie să fim cu toţii contra nepotismului, asta nu însemnează, cred eu, că trebuie să fim şi contra nepoţilor. Înţeleg, pe nepoţi să nu-i protejăm îndeosebi; dar să-i persecutăm fiindcă ne sunt nepoţi!.  (I. L. Caragiale, Greu, de azi pe mâine… sau unchiul şi nepotul)

Şi eu sunt împotriva nepotismului, dar ce aveţi cu nepotul meu?, aş sintetiza eu.

Pentru a fi corect politic şi a nu intra în patima discriminărilor, să ne imaginăm varianta feminină a lui Mitică, pe Miţa sau madam Protopopescu. Aveţi AICI chiar şi o Miţă/madam Protopopescu în variantă ardelenească, ca un argument că simbolul Mitică/Miţa nu se cenzurează doar la spaţiul sudist. Profesoara care pălmuieşte copii, colegi, până şi un poliţist venit să investigheze ameţeala de cuvinte şi palme, are la sfârşitul clipului o replică haioasă, pe care ar fi notat-o până şi Caragiale: “Ei, aşa-s filosofii, ei vorbesc mai mult!”

Dincolo de surâsul amar cu care ne face curte acest personagiu coborât din spaţiul literaturii în hainele cotidiene, mă întreb dacă nu cumva imitarea savoarei lui narative în acţiunile din lumea reală poate fi interpretată ca un mecanism reflex: oare mania grijei de sine se cere compensată cu hazul de necaz şi de sine? Din păcate, în spectacolul acestui comic amar, pierdem şansa conştientizării terapeutice a slăbiciunilor de caracter…

Fascinaţii copilăreşti, dar nu numai…

Într-o oră de Cultură Civică, le-am oferit copiilor oportunitatea de a răspunde la întrebarea Ce aţi face dacă, printr-o greşeală a poştaşului, aţi primi o scrisoare care nu vă este adresată? Reacţiile umane manifestate în acest episod nu fac decât să zugrăvească emoţii şi temeri vechi de când lumea.

Majoritatea băieţilor, în căutarea unui statut viril de cutezant, au  răspuns cu nonşalanţă că mai întâi ar deschide plicul cu pricina, hotărând apoi dacă să-l returneze sau nu poştaşului. Fetele, vrând parcă să şteargă ruşinea curiozităţii fatale a Evei, mi-au răspuns cuminte că nu se cade a deschide o scrisoare care nu le-ar fi adresată. Progenituri ale lui Adam guralive, pline de iniţiative şi succesoare ale Evei cuprinse de sfială – ciudată răsturnare a istoriei!

Prins în vârtejul exerciţiului pedagogic de a asculta mărturisirile elevilor despre eşecurile şi victoriile în faţa tentaţiilor, m-am descoperit înfruptându-mă cu nesaţ din aceeaşi curiozitate ilicită. Interesant capriciu, onorat cu multă “onestitate profesională”! Fiind profesor, dar mai ales datorită faptului că am fost un copil destul  de curios şi independent, aveam expertiza necesară pentru “a îndrepta” erorile din civismul elevilor mei.

Mirajul cunoaşterii este vehiculul care te poate purta foarte uşor de la bucurii îmbietoare la regrete sfâşietoare. Priviţi următorul film şi spuneţi-mi dacă nu are dreptate cel care detaliază procesualitatea: “fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea” (Iacov 1:14-15). Aici vorbesc de fascinaţia degenerativă în ceea ce se numeşte păcat, căderea într-o vinovăţie dată de cunoaşterea unor legi (religioase, morale, civile), patimă, viciu. Nicidecum nu mă refer la acea atitudine împotriva conformismului tâmp sau la disidenţa care poate fi cu adevărat progresistă atunci când se manifestă într-un mediu ostracizant, plat, aşa cum este ea magistral ilustrată de Richard Bach în Pescăruşul Livingstone. Filmuleţul nu are nicio conotaţie religioasă, dar exprimă cât se poate de clar drumul martirajului vieţii în numele şi pentru împlinirea poftei de cunoaştere.

Întreaga istorie umană se constituie ca o  topografie a teritoriilor interzise dar mereu râvnite şi descoperite. În paradisul “aproape perfect”, cunoaşterea binelui şi a răului era un păcat, pe care Adam şi Eva l-au regretat a posteriori inutil.

Fascinaţia a priori este întodeauna primordială, suverană, interdicţia fiind blamată în acel moment ca fiind retrogradă, sufocantă pentru o personalitate “puternică”. După consumarea păcatului, doar gnosticii pot vorbi de felix culpa, de căderea fericită şi “înălţarea” pe care o aduce ea. A posteriori, motivaţia interdicţiei este înţeleasă şi este regretat mirajul fructului interzis. Dar în imperiul deschis nu mai găseşti vlagă să domneşti! O frumoasă introducere în temă o găsiţi în captivanta carte The sin of knowledge. Ancient themes and modern variations (2000), scrisă de Theodore Ziolkowski.

S-ar părea că modernii ne-au învăţat că păcatul de ieri (evadarea din cuminţenia cunoaşterii în limitele dogmei) este virtutea de azi (dorinţa nestăvilită de a accede democratic la pomul cunoaşterii). Dacă însă dăm la o parte spuma de cunoaştere tehnico-medicală care ne diferenţiază de “primitivi”, poate că vom rămâne consternaţi când ne vom descoperi ignoranţa, profesionist asezonată cu proiecţii mentale şi sloganuri ale gândirii pozitive. Singura cale de a evita dezacordul, inevitabil într-o lume suprapopulată de “dumnezei”, este minciuna, prefăcătoria. Meditaţiile cotidiene pe marginea acestui subiect converg cu observaţiile lui Ralph Keyes din The post-truth era. Dishonesty and deception in contemporary life (2004).

Cele două cărţi sunt sugestive pentru a lumina tenebrele care ne duc de la păcatul cunoaşterii la era minciunii şi a decepţiilor sclipitoare, nădăjduind a învăţa a priori ceva pe care să nu-l regretăm a posteriori.

Despre tăcere (3. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz)

Un copil urmăreşte cu drag paşii părintelui. Se bucură de vocea lui atunci când acesta îi oferă atenţie, timp, căldură sufletească.

Însă rostogolirea anilor estompează voinţa de a asculta. Paşii sunt tot mai curajoşi, dar şi tot mai însinguraţi.

Într-un moment de luciditate, copilul, devenit matur, îşi aduce aminte cu nostalgie de vocea părintelui. I-ar urma paşii, i-ar asculta vocea, s-ar odihni lângă el.

Dar tot ceea ce primeşte este doar tăcere.

Oare …  a rămas singur?

1. Tăcerea şi terapeutica prin interogaţii

Paricidul şi deicidul culturii europene conţin, în amalgamul de exorcizări ale tăcerii, acuzaţii care ascund o vitalitate ipocrită şi artificii retorice care decad la statutul de imprecaţii şi sentinţe (iată o posibilă descriere a secretului ratingului ridicat al scriiturii lui Fr. Nietzsche, “părintele” gândirii recente, cel care nu putea să conceapă un Dumnezeu care îi “cerşeşte” rugăciuni în fiecare dimineaţă).

În jocul simulării onestităţii dar şi în cel cât se poate de real al suferinţelor noastre umane, vrem să dăm la o parte incomodele măşti ale tăcerii lui Dumnezeu. Măşti ale tăcerii sub care se ascunde un Dumnezeu care pare a ne lăsa orfani într-un univers atât de mare, rece, crud şi indiferent.

Oare ce se poate spune când îndoiala omului întâlneşte tăcerea lui Dumnezeu?

2. Andre Neher şi Exilul Cuvântului

Un posibil răspuns îl putem găsi lecturând Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz (Ed. Hasefer, 2002).

Pentru mine, Andre Neher (1914-1988) este mai mult decât un autor, el este un monument de erudiţie. Scriitura lui împleteşte formaţia profund iudaică cu spriritul enciclopedist şi modern care-i face lectura atât de abordabilă. Astfel, cărţile sale pot fi intersecţii unde se pot întâlni pasionaţii de istorie iudaică şi biblică (sunt superbe crochiurile lui Moise, Eclesiastul, Ieremia) cu cei ai marii literaturi (Faust şi Doctor Faustus, mărci înregistrate ale lui Goethe şi Th. Mann) şi chiar cu cei pasionaţi de istoria muzicii (dodecafonismul lui A. Schoenberg).  Cititorul român poate găsi traduse în limba română Moise şi vocaţia iudaică, Cheile identităţii iudaice, Faust şi Maharalul din Praga şi Exilul Cuvântului. Consider lectura lui A. Neher absolut obligatorie pentru cineva interesat de o bogată înţelegere a Vechiului Testament.

În Exilul cuvântului. De la tăcerea biblică la tăcerea de la Auschwitz, Andre Neher propune o lectură a Bibliei nu (doar) ca o fenomenologie a cuvântului ci, mai degrabă, ca una a tăcerii.

O astfel de fenomenologie a tăcerii este posibilă doar printr-o inventariere a formelor sale (o morfologie), a structurilor (o sintaxă) şi a dimensiunilor sale (o semantică).

În configurarea morfologiei tăcerii biblice, A. Neher aminteşte faptul că creaţiunea este tăcere (Ps. 19), dar şi Creatorul este tăcere (1 Împăraţi 19:11,12) pentru că este un Dumnezeu ascuns (Isaia 45:15).

În ceea ce priveşte sintaxa tăcerii, A. Neher identifică două tipuri de structuri pe care le numeşte

  1. noduri (emergenţe rapide, fugare, ale unei tăceri pe care, în mod aparent, nimic nu o pregăteşte, ex. Ieremia 42:7) şi
  2. pânze (acele tăceri care se întind peste un întreg capitol sau chiar peste o carte întreagă, de ex. Gen. 6:9-25, unde Noe nu pronunţă niciun cuvânt, Ez. 3:26, 24:1-27 şi Ez. 33, unde avem acea “profeţie mută” a lui Ezechiel, tăcerea profetului nefiind de natură psihologică sau fiziologică ci de natură profetică, ca o “dramatică întâlnire dintre cer şi pământ, căci Dumnezeu şi omul joacă un joc a cărui miză este libertatea” – p. 36).

Analizând pânzele în care se ţese tăcerea lui Dumnezeu, A. Neher identifică trei tipuri de tăceri:

a) Tăcerea absenţei (Rut, Estera)

Primul tip de tăcere este al absenţei. Dumnezeu este absent din naraţiunile Esterei şi Rut. Iar atunci când are loc o intervenţie divină, avem de fapt o intervenţie tăcută (Rut 4:13). Cât priveşte tăcerea absenţei din naraţiunea Esterei, tradiţia rabinică vede o legătură strânsă între etimologia numelui Esterei (cea ascunsă) şi tema Dumnezeului ascuns.

b) Tăcerea eclipsei (Avraam)

Cazul cel mai clar al acestei tăceri este Akada (suprema pietate a lui Avraam, dovedită prin aducerea fiului său ca jertfă). Această tăcere încordată a lui Avraam a durat 3 zile (Gen. 22:4), perioadă în care, conform tradiţiei biblice, este garantată vindecarea, învierea. Această perioadă de trei zile pare a avea puterea de a menţine intactă “viaţa timpului” (Osea 6:2). De altfel, în Genesa 22:2-11 avem nu o absenţă a lui Dumnezeu ci o eclipsă de Dumnezeu, termen împrumutat de la Martin Buber, ca un fel de concept în oglindă la moartea lui Dumnezeu inovată de Nietzsche.

Cuvântul tace, dar nu este mort şi va cunoaşte, în chip necesar, o parusie (p. 39).

c) Tăcerea providenţei (Iosif) şi a complotului (Iov)

Spre deosebire de episodul lui Avraam, tăcerea în cazul lui Iosif şi cel al lui Iov este prelungită teribil de mult. Este vorba despre o tăcere de 22 de ani pentru Iosif şi 45 de ani pentru Iov (conform estimărilor Midraşului). “Hipertrofia duratei strecoară în aceste istorisiri un element de angoasă” (p. 43). În cazul lui Iosif, toată această tăcere îndelungată este pusă de Iosif pe seama providenţei, capriciile la care au fost supuse feliile de viaţă ale lui Iosif fiind, în cele din urmă, cauzatoare a suferinţelor despărţirii dar şi a bucuriei reîntregirii familiei.

Spre deosebire de celelalte “pânze” ale tăcerii, cea din cazul lui Iov ne arată o tăcere care nu e a eclipsei dar nici a providenţei. Andre Neher pune această tăcere a lui Dumnezeu din cartea Iov pe seama “complotului diabolic”, ca  “o floare a Răului”.

Răspunsul lui Dumnezeu către Iov din 38:1 ar corespunde geometric  strigării lui Avraam de către Îngerul lui Dumnezeu din Gen. 22:11 şi spuselor lui Dumnezeu lui Iacov din Gen. 46:2. Dar pentru Avraam, Iosif şi Iacob

restaurarea triumfătoare a cuvântului coincide cu întoarcerea la limpezime (…), Avraam şi Iacob sunt introduşi, de către Dumnezeu, într-un dialog a cărui lumină lămureşte şi explică, în folosul lor, tăcerea anterioară (p. 48-49).

În Iov însă, reapariţia Cuvântului nu lămureşte, nu explică. Ba chiar mai mult, spre deosebire de Avraam şi Iacov, care sunt lansaţi în adâncul tăcerii dar îşi duc lupta singuri, Iov este asaltat de o “bandă de guralivi”. Empatia mută şi mângâierea prietenilor lui nu durează decât 7 zile şi 7 nopţi. După aceea începe asaltul teologic asupra presupusei încăpăţânări a lui Iov de-şi ascunde păcatul. Îi vedem pe aceşti prieteni vorbind ca şi cum ar fi substituţii lui Dumnezeu, crezând că prin cuvintele lor omeneşti vor suplini deficienţa Cuvântului divin.

Cuvântul omului formează aici un spaţiu vid între tăcerea lui Dumnezeu şi omul vizat de această tăcere.

În prezenţa autenticului glas suprem, a Vocii divine, transcendentă, măturând cu putere de uragan toate nimicurile vorbirii omeneşti (aşa cum o vedem descoperindu-se în finalul cărţii), Iov stă descumpănit. Iov a fost silit să treacă înot un ocean de vorbărie omenească gata să imite şi să maimuţărească Dumnezeiescul Cuvânt (p. 53).

Logica textului din Iov îi sugerează autorului francez să împartă cartea în trei mari secţiuni: 1. tăcerea complotului (începutul cărţii); 2. retorica vinovăţiei (corpul major al cărţii) şi 3. ruptura dimensională a dialogului (finalul cărţii).

Trecând la semantica tăcerii biblice, aceasta este circumscrisă de studierea termenilor care se regăsesc în corpul textului biblic. A. Neher găseşte trei serii de rădăcini lexicale ale tăcerii:

1. damo, aplicat tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor şi şatac, folosit însă destul de rar. Aceste termene descriu tăcerea ca o formă negativă şi pasivă a creaţiei – vezi încremenirea lui Aaron (Lev. 10:3), a lui Iacob (Gen. 45:26). Alături de şeol, locul în care se duc morţii, avem şi duma, derivat din damo, iar expresia a coborî în duma înseamnă a accede la tăcere (Ps. 94:17, 115:17, Is. 21:11). Aceasta este o tăcere nocturnă, mortală (Ps. 22, Is. 47:5), concept preluat de romantici şi unii existenţialişti.

2. haşa şi haraş se atribuie, fără diferenţe şi cu aceeaşi intensitate, tăcerii lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar spre deosebire de damo, haşa şi haraş au un aspect energic, ca o strădanie, concentrare (a se vedea tăcerea lui Avraam).

În înţelesul acestor prime două perechi de termeni, tăcerea este fundamental situată între inerţie şi energie, între neant şi existenţă (p. 64).

3. olam şi haster panim plasează tăcerea în neutralitatea deschisă, în gama de probabilităţi. Haster panim, expresia biblică referitoare la tăcere cel mai des întâlnită, înseamnă literar a ascunde faţa. Răspunzând expresiei celebre a lui Fr. Nietzsche dar şi tăcerii lui Dumnezeu ca neexistenţă (prin vocea eroului din Le Diable et le Bon Dieu a lui Sartre), Martin Buber invocă această expresie a tăcerii ca o ascundere a feţei, în stilul tradiţiei hasidice:

Avem un joc de-a v-aţi ascunselea, unde Dumnezeu şi omul se pierd fiindcă au uitat că şi-au fost parteneri odată (p. 74).

Istoria acestui joc începe tragic în Eden, unde Adam se ascunde de Dumnezeu şi continuă apoi până după Auschwitz unde, peisajul derivei istoriei îl îndeamnă pe Adorno să scrie despre dialectica negativă şi pe Elie Wiesel despre fenomenologia tăcerii prin eroii săi muţi. Auschwitz este improvizaţia făcută trup şi istorie, este eşecul violent al raţiunii umane tocmai în libertatea neîmblânzită a omului. Fenomenul Auschwitz probează o serie de cauzalităţi: riscul libertăţii este viitorul, iar riscul viitorului este tăcerea. O tăcere în care se poate naşte speranţa.

3. Cuvântul care ciopleşte existenţa după propria-i măsură

Speranţa post-Auschwitz a evreilor este una care se naşte dintr-o singurătate completă, eşuată. Nimic nu îi mai poate salva, dar se nădăjduieşte mai departe. Tăcerea este cea care umple de realitate evenimentul aici şi acum, iar viitorul este unul posibil, al infinitului deschis. Iudeului îi rămâne să trăiască viaţa, să nădăjduiască, chiar legile naturii învăţându-l că nu e construcţie fără ruină, nu e înălţare fără cădere, nu e recoltă fără moartea seminţei.  Zidul de la Ierusalim, Statul Israel sunt roadele Nopţii de la Auschwitz. De altfel azav semnifică atât abandonul cât şi culegerea. În tăcere, certitudinele stereotipe pot fi făcute praf şi pulbere atunci când omul rămâne blocat în văicăreala abandonului, la fel cum tot în tăcere se pot culege energiile găsirii unui pământ nou.

Tăcerea, în Biblie, este pragul aceleeaşi uşi, prin care totul se separă şi totul se întâlneşte (p. 367).

Dar dacă Cuvântul ciopleşte existenţa după propria măsură, oare dimensiunile tăcerii tragice de pe paginile Vechiului Testament nu vor căpăta valenţe şi semnificaţii mai bogate odată cu lectura Noului Testament? În următorul articol voi urmări descoperirea unor noi izvoare ale tăcerii atunci când Cuvântul devine verb, se întrupează, se întâlneşte cu omul şi cu Dumnezeu în rostire dar şi se desparte de Dumnezeu în tăcerea de pe cruce.

Lumile din bibliotecă (2)

3.  Izbăveşte-ne de rău – Ravi Zacharias

Cu o claritate de invidiat, în Izbăveşte-ne de rău, Ravi Zacharias descrie istoria decadenţei şi a nihilismului occidental, industria culturală şi, mai ales, “inocenţa” otrăvită care este injectată tinerilor din ziua de azi prin cultura postmodernă. Misterul răului nu devine unul demn de admirat, aşa cum suntem instruiţi prin prozelitismul aşa zisei emancipări moderne şi postmoderne ci, dimpotrivă, devine garanţia derivei. De altfel, foarte multe dintre dezbaterile ştiinţifice, literar-artistice şi cele din mass-media ne arată că semnele culturale ale acestei descompuneri umane probează filiaţiile dintre cultură, natură umană şi ceea ce numim rău.

Tot acest tăvălug al răului poate fi oprit numai printr-o întoarcere la Isus Hristos, la lumina revelaţiei, fapt ce ar împlini cu adevărat exigenţele unui căutător de bine, adevăr şi frumos.

Cartea lui Ravi Zacharias este un model de scriitură pentru cel care are ceva de spus cetăţii în mijlocul căreia trăieşte, scriitură ce exprimă echilibrul dintre precizia diagnosticării problemei şi condescendenţa iubitoare cu care este oferită soluţia la problema descoperită.

4. Raţiunea în cumpănă – Phillip E. Johnson

Un eminent profesor de filosofie şi de ştiinţe politice, John Gray, constata în cartea sa Câini de paie (Humanitas, 2009) că “în prezent, credincioşii sunt mai neconformişti. Împinşi spre marginea unei culturi în care ştiinţa pretinde autoritate asupra a tot ceea ce înseamnă cunoaştere umană, ei au fost nevoiţi să-şi cultive capacitatea de a se îndoi. Prin contrast, credincioşii laici, încorsetaţi de înţelepciunea convenţională a acelor vremuri, se află sub influenţa dogmelor necercetate”. Cartea lui Phillip E. Johnson probează din plin observaţiile profesorului britanic, cu observaţia că autorul este un foarte respectat şi competent profesor de drept de la Universitatea Berkeley.

Aşadar, dacă aveţi o doză de nonconformism, luciditate şi îndoială, probaţi-le, împreună cu autorul, în câmpul prejudecăţilor cu diplomă.

Profesorul american urmăreşte modalităţile prin care naturalismul metodologic dă naştere metanaraţiunii evoluţioniste, relativismului etic şi corectitudinii politice, vizibile deja în aberaţiile sistemului de educaţie şi de justiţie din Statele Unite. Toate acestea sunt însă acceptate în cultura populară pe baza sofismelor autorităţii, iar în lumea academică pe baza apartenenţei la majoritatea comodă. Dar dacă fundamentele naturaliste sunt greşite iar conspiraţia elitei culturale împotriva “ignoranţei” şi “superstiţiei” teismului creştin ascunde de fapt propria ignoranţă?

Lecturând Raţiunea în cumpănă veţi constata un  lucru care este absolut normal pentru cei care studiază istoria ştiinţei şi anume că până şi industria cunoaşterii ştiinţifice poate fi cauzatoare de mitologii, superstiţii şi prejudicii ale onestităţii. Ceea ce este tragic în tot acest carnaval pitoresc este pericolul pe care îl prezintă mania certitudinii atunci când ignoranţa şi cunoaşterea interesată, părtinitoare, îşi îmbracă goliciunea cu puterea legiuitoare şi cea politică. Sunt semnale de alarmă pe care Phillip E. Johnson le indică celor care dispun încă de o vie dorinţă de cunoaştere.

%d bloggers like this: