Category: Atheist Folklore or about convenient prejudices

Why God Won’t Go Away: Is the New Atheism Running on Empty? (About Violence)

I’ve just read the last book of Alister McGrath, Why God Won’t Go Away: Is the New Atheism Running on Empty? (Thomas Nelson, 2010).

I selected few thoughts, simple and in their logical framework,  but I would like to begin with the last passage of the book:

I’d just finished giving a lecture in London early in 2010. A young man came up afterward and asked me to sign a copy of my textbook Christian Theology: An Introduction. I asked him what had led him to study theology. He told me that he’d read Richard Dawkins’s The God Delusion a year or so earlier and it seemed so unfair and one-sided that he felt he needed to hear the other side. So he started going to church. After a while he found he could not sustain his faith in the parody when confronted with the real thing. He converted to Christianity – joyfully and decisively. “Without Dawkins”, he told me, “I would never have given God a second thought.”

As I  signed the book, the young man told me he had a theological question for me. Since The God Delusion had been instrumental in his conversion, should he thank God for Richard Dawkins in his prayers?

I’m still thinking about that one (p. 147)

The New Atheism movement has three leading themes: its critique of religious violence, its appeals (and monopoly) to reason and science. Let’s take them one by one, guided by Alister McGrath.

1. Violence: when religion goes wrong

Does religion poison everything?

Everyone agrees that some forms of religion are bad, mad, and dangerous. But being discriminatory about religion suggest a level of maturity that being discriminatory against religion does not. (p. 62)

“Religion”: a false universal (created by the eighteenth-century Enlightenment)

It’s increasingly agreed that definitions of religion tend to reflect the agendas and biases of those who propose them (there is in fact still no definition of religion that commands scholarly assent) (p. 64).

Religions and worldviews

Alberto Toscano (in his recent analysis of the history of fanaticism – Fanaticism: On the Uses of an Idea, London: Verso, 2010) writes that religion is not the only thing to have created fanatics: politics and ideologies have, too, and continue to do so. He shows how the tension between fanaticism and reasonableness is constructed by power groups, with vested interests in mind. His analysis of the “fanaticism” of the eighteenth-century Enlightenment will make uncomfortable reading for those – such as Harris and Hitchens – who naively believe that the best hope for the human race is a return to the Enlightenment (p. 69)

Christianity and nonviolence

Any discussion about religious violence must take into account the inconvenient fact that Christianity offers a transcendent rationale for the resistance of violence. Christians hold that the nature of God is made known in Jesus of Nazareth, so the words and actions of Jesus reveal the character and will of God.(…) Now, I have no doubt that lots of  Christians fail to behave like this. But maybe that just shows that they are not very good Christians. Christianity will always stand in constant need of reformation (p. 69-70).

Atheist violence against religion

Christopher Hitchens argues that the Soviet Union was really a religious state, which explains why it was so immoral and violent (…):

Major premise: religion is evil and violent.

Minor premise: the Soviet Union was evil and violent.

Conclusion: the Soviet Union was therefore religious.

We move from fiction (“all religion is evil”) to pure fantasy (“all evil is religious”), everything being forced into the ideological mold by Hitchens’s dogged belief in the intrinsic violence and evil of religion. He does not engage with the substantial body of literature now available concerning the suppression of religion during the Soviet Union (as we read in The plot to kill God: findings from the Soviet experiment in secularization by Paul Frose, my note), or show any awareness of its implications for his somewhat problematic reading of history.

Richard Dawkins insists that there’s “not the smallest evidence” that atheism systematically influences people to do bad things, and that does “not believe there is an atheist in the world who would bulldoze Mecca – or Chartres, York Minster or Notre Dame”. Unfortunately, this noble sentiment reflects his personal credulity rather than the reality of things (…). Dawkins has a fervent, pious, and unquestioning faith in the universal goodness of atheism that he refuses to subject to critical examination (p. 74-76)

Secular ideals and violence

Secular alternative to religion created

a tendency toward intolerance and violence when such secular “objects of worship and devotion” are challenged or threatened. A good example of this development can be seen in the “Reign of Terror” of 1794 following the onset of the French Revolution, which arose directly out of the secular political ideologies of that age. (…)

All ideals – divine, transcendent, human, or invented – are capable of being abused.(…) New Atheists tend to be a little vague about this, but they certainly seem to encourage the idea that once we get rid of religion, we get rid of some nasty violence. Ther’s just no evidence for this. Two points need to be made in response.

First, the vicious “wars of religion” of the seventeenth century were replaced by the equally vicious but infinitely more destructive ideological and nationalistic wars of the twentieth. Thd erosion of religion as a social force in Western Europe did not lead to the peaceful coexistence imagined by the more idealistic rationalists of the Enlightenment. The First World War, as is often pointed out, had no religious dimension.

And the second, human beings are very good as inventing ways to distinguishing themselves from other groups of human beings and allowing these difference to generate conflict. Religion is one such difference. But there are lots of others: gender, class, ethnicity, sexual orientation, language, and football. Get rid of religion, and conflict and violence will simply find other occasions for their emergence and other grounds for their justification (p. 77-79)

Mituri despre oamenii de știință

Sometimes, truth isn’t good enough, sometimes people deserve more. Sometimes people deserve to have their faith rewarded.” (Batman, The Dark Knight)

Alături de credința că doar ea deține adevărul absolut și total, efervescența adeziunii, modelul de viață și valori impus membrilor, etc., printre semnele care evidențiază o sectă se află credința puternică în lideri. Patronajul unui “guru” face  ca ceea ce spune el să fie infailibil, dogmă inaccesibilă celor din afara sectei.

Ei bine, toate aceste lucruri se aplică religiei militante a noului ateism. Sfera publică găzduiește în ultimii ani banchetele discursive ale “acestor sectanți numiți atei”. Spiritul lor religios

  • de a face prozeliți,
  • de a “lumina” sufletele “captive în ignoranță”,
  • efervescența cu care ascultă cuvintele unui “guru” (avem aici o strategie retorică de poziționare: utilizarea din plin a sofismului autorității, prevalând de numele oamenilor de știință, nu face decât să plaseze irecuperabil oponentul lor în groapa de mizerii a istoriei),
  • adeziunea totală a multor atei militanți (liniile gri sunt un veritabil cal troian, nepermise unei minți “luminate”)
  • instinctul tribal de a elimina prin violență (deocamdată verbală) orice părere contrară,

toate acestea vin să întărească convingerea că noul ateism re-animează violența tribală (a se citi în cheia hermeneuticii lui R. Girard) și re-valorifică cadre mentale fanatice, maniheiste, pe care tocmai mișcarea de “eliberare” pretinde a fi depășite și aplicate doar religiilor.

Un spirit religios nu e neapărat cineva care crede în Dumnezeu, ci cineva care trăieste preocupat și frământat de această problemă. Un ateu autentic trebuie să fie ateu pur și simplu; daca e ateu într-un mod energic și chiar violent, el este deja un spirit religios.” (Ernesto Sabato)

Pentru noul ateism, ceea ce pare a o deosebi de orice fel de sectă – și totuși o plasează incontestabil în această categorie – este modalitatea de a-și justifica adeziunea prin recompensa onorantă că urmează convingerile justificate ale oamenilor de știință. Omul de știință a devenit în timpurile noastre preotul care aduce revelația și regele taumaturg al unei societăți ce se vrea secularizată. Și, așa cum s-a întâmplat în istorie, o groază de căpușe vin să își hrănească orgoliile și interesele din corpul unor astfel de persoane respectate.

Unul dintre miturile care zboară necenzurat prin capetele înfierbîntate ale multor aderenți ai noii secte este faptul că “peste 90% dintre oamenii de știință” sunt atei costumați în armura “impenetrabilă” a naturalismului acerb și exclusivist al lui Dawkins & Co. Cred însă că am ajuns la vârsta în care putem să conștientizăm faptul că dramaturgia socială cuprinde  multe, multe ipocrizii. Nu strică să punem sub semnul îndoielii pe cei care ne promit eliberarea! Modernitatea ne-a învățaț să fim sceptici față de orice retorică care operează cu narațiunile autorității și ale mântuirii!

Elaine Howard Ecklund, profesoară de sociologie la Rice University a făcut primul studiu sistematic despre ce anume cred și simt oamenii de știință referitor la religie (Science vs. Religion. What Scientists Really Think, Oxford University Press, 2010).

Autoarea a corespondat cu aproape 1700 de oameni de știință și a intervievat 275 dintre ei. Rezultatul unui astfel de studiu dă seamă de modul în care se nasc și se parazitează mitologiile chiar sub ochii noștri, în minunata eră a informației de astăzi:

  • 34% nu cred în Dumnezeu,
  • 30% sunt agnostici,
  • 8% cred într-o putere superioară, dar aceasta nu e Dumnezeu,
  • 5% cred în Dumnezeu câteodată,
  • 14% cred în Dumnezeu dar au ceva îndoieli
  • iar 9% nu au niciun dubiu cu privire la existența lui Dumnezeu.

Este foarte adevărat că în raport cu structura preferințelor populației SUA, procentul ateilor și agnosticilor din mediul academic este majoritar. Însă a deduce automat că ateismul este condiția de bază a omului inteligent, rațional, educat nu face altceva decât să probeze limitele raționalității/rezonabilității umane. 64 % se declară atei și agnostici dar dintre aceștia peste 20% sunt ceea ce autoarea studiului numește “antreprenori spirituali”, oameni care caută modalități de a ieși din tensiunea dintre știință și credință în afara cadrului instituțional al religiilor tradiționale. Cum vă sună termenul de “atei spirituali” (ch. 4, Spiritual Entrepreneurs) ?

Doar o mică parte a acestor oameni din mediile academice este militant ostilă religiei (aproximativ 25%), fiind expuse anumite motive legate de istoria personală care motivează această virulență împotriva religiei, dar mai ales împotriva creștinismului (experiențele – personale și din societate – negative cu religia, mitologia triumfantă a științei care ia locul religiei, problema suferinței). Pe de altă parte sunt relatate cazuri de oameni de știință care își păstrează credința, performând în același timp și în științe – naturale sau sociale (ch. 2, The Voice of Science). Se vorbește și despre modul în care unii doresc consolidarea universității pur seculare (ch. 6, No God on the Quad), religia fiind considerată ca o amenințare a neutralității cercetării și educației științifice, uitându-se astfel că se încalcă flagrant principiul pluralismului, care a stat la baza revoluției cunoașterii. Am dreptul însă să mă întreb: despre ce pluralism poate fi vorba atunci când în clase este prezentată o singură versiune și, în lipsă, anatemizată versiunea concurentă?

Observând revitalizarea studiilor religioase, a asociațiilor studențești (inter/non)confesionale din marile universități americane, considerate bastioane ale secularismului, precum și organizațiile care studiază dinamica religiei și a relației cu știința, autoarea oferă câteva recomandări pentru a dărâma atât mitologiile pe care oamenii de știință refractari le au referitor la religie, cât și de a găsi de cealaltă parte deschiderea și eliberarea de teama de a dialoga cu știința. Oamenii de știință

  • greșesc atunci când fac afirmații care ies din câmpul cercetării lor (just doing science), cazul fulgurațiilor filosofice ale lui St. Hawking fiind cât se poate de grăitor despre cum un om de știință devine un pop VIP, o celebritate demnă de show-urile lui Oprah atunci când își întinde certitudinile peste un câmp de experiență necunoscut lui, care îl transcende.
  • Totodată, oamenii de știință ar trebui să recunoască diversitatea religioasă (în măsura în care își fac timp să nu mai fie atât de ignoranți religios) și
  • să recunoască limitele științei (ch. 8, What Scientists Are Doing Wrong That They Could Be Doing Right).

Cartea se încheie cu un capitol despre cum poate fi construit un dialog între religie și știință, trecând peste mitologiile pe care fiecare parte și le-a creat și le-a făcut antagonice (ch. 9, Shattering Myths, Toward Dialogue).

Oamenii religioși  cred că

  • majoritatea oamenilor de știință atei și agnostici sunt ostili religiei (militanți precum clonele postmoderne ale filosofilor antici și moderni), lucru care nu se dovedește a fi real, în pofida zgomotului surzitor al unora dintr-o tabără sau alta;
  • știința este o cauză majoră pentru necredință (interviurile autoarei relevă mai degrabă cauze ce țin de experiențe din copilărie a celor ce își justifică mai degrabă moral și emoțional detașarea de religia instituționalizată, multi dintre acești oameni de știință preferând să se întoarcă la o formă de spiritualitate neinstituționalizată);
  • nu există oameni de știință care să fie și religioși/credincioși – mit spulberat de un Fr. Collins, de exemplu.

De cealaltă parte, oamenii de știință păstrează propriile lor mituri în care cred:

  • ignoră religia și totul va fi bine (numai pronunțarea termenului “ignoranță” desconsideră deja onestitatea unui om educat);
  • toate religiile sunt violente, fundamentaliste (stereotip difuzat prin media, dar și moștenit automat printr-un anumit tip de lecturi înguste);
  • toți creștinii evanghelici sunt împotriva științei (din nou, Fr. Collins, dar și mulți alți profesori și cadre universitare contrazic acest mit).

Nu sunt neapărat de acord că simpla enumerare a unor cifre va determina o schimbare în ceea ce privește preferințele, mai mult sau mai puțin justificate, cu privire la viziunea asupra lumii. Nu știu în ce măsură cantitativul poate determina calitativul. Un sondaj, fie el foarte bine proiectat și realizat, nu poate sparge misterul care stă în spatele alchimiei credinței/necredinței decât în măsura în care vom accepta să fim striviți de presiunea socială. Dar acest tip de cercetări sunt binevenite pentru a mai încreți puțin mințile destul de plate ale celor care știu să facă mult zgomot și pentru a dovedi încă o dată cu omul este un animal narativ.

Sclavii credinței (4. Fanatismul chic)

There’s no God. Now stop worrying and enjoy your live … until you’ll meet a militant atheist!

În scurta analiză a fundamentalismului evanghelic spuneam că urmează să analizez fundamentalismul “doct” al umanismului ateu. Chestiunea este mult, mult mai simplă decît pare la prima vedere. Trebuie doar puțin efort pentru a ieși din șablonul cimentat cu care militanții atei spală creierile celor slabi și ușor de îndoctrinat. (Pentru mulți atei “oprimați”, mitologia superiorității creștinului este răzbunată în zilele noastre de mitologia superiorității ateului – educat, civilizat, moral, tolerant. Ciudată simetrie inversată, postmodernă, ne mai oferă pășunea satului global!)

Când citesc criticile “superioare” ale ateilor cu privire la incultura, dogmatismul, fanatismul, spalarea creierului, ipocrizia, comportamentul gregar, de turmă, al creștinilor, mai mai că îmi vine să mă ridic în picioare și, cuprins de emoțiuni, îmi vine să aplaud cuminte, automat, ca la vechile plenare ale PCR. Însă mă dezumflu tocmai când încerc să gândesc problema empatic, puțin mai larg decât confortul propriei ideologii. Anxietatea, inflexibilitatea și arsenalul de metode de protecție împotriva a ceea ce amenință concepția asupra lumii nu este patentul exclusiv al fundamentaliștilor creștini, ci e împărțit “frățește” tocmai de cei care astăzi știu să stige cel mai tare “hoții”.

Poți fi bun fără Dumnezeu? Ne putem bate în argumente până murim și tot nu rezolvăm nimic. De aceea să nu mai filosofăm și să trecem la evidențe. Să condimentăm cu ceva exemple cât se poate de empirice răspunsul emfatic al ateilor dandy, teribil de narcisiști când își privesc cifrele de vânzări ale propriilor cărți. Dar oare ce rămâne în urma succesului lor de piață?

Să privim la noii “pașoptiști”, anarhiștii secolului 21: acerbi consumeriști revoltați pe societatea de consum, pacifiști ce militează violent împotriva forței, subvenționați supărați pe statul care le oferă dreptul de a protesta, oameni educați care se întorc în matricea violenței tribale (oare nu e ăasta un paradox al evoluționismului de azi: să îți pui toată inteligența la lucru pentru a-ți motiva instinctualitatea și determinismul biologic?). Am spune că ce fac ei e o joacă de copil, cu ceva hormonei scăpați de sub control, minți aburinde, conștiințe “high”, fragmente ale unei sociologii utopice lipite în colaj cu tenebre distopice, etc, dar mă îndoiesc că motivația violenței lor e una în numele religiei (sigur nu protestează în numele creștinismului). Cum rămâne însă cu dogmatismul, fanatismul, spalarea creierului, ipocrizia, comportamentul gregar, de turmă …?

Dar să lăsăm la o parte joaca de copii și să trecem la”sfinții” noului umanism. Avem deja câteva exemple de terorism (“smart”) în numele “valorilor” atee. Permutările devoționale și acționale ale unui univers fără frica – dacă nu iubirea de Dumnezeu, sunt cât se poate de înfiorătoare, dacă le gândim rece, detașați de ideologia patimașă.

Să nu-mi spuneți că principiul generalizării nu trebuie aplicat aici (el fiind permis însă în cazul creștinilor)! Aici avem filiații/condiționări de natură, nu accidentale.

Pentru că în ultimii ani am trecut prin ceva literatură de specialitate în analiza utopiilor/distopiilor, pot spune că “viitorul sună bine”! Să fim deci “buni” fără Dumnezeu! Avatarurile acestui viitor prind deja forme azi iar noi îi suntem mândrii creatori. Dar să nu mai băgăm de vină  nimănui dacă lucrurile nu “ies bine”…

Nu toți intelectualii evrei sunt atei…

Aproape eram convins că intelectualii “de top” evrei sunt cu toții atei. Zilele acestea citesc însă doi autori evrei, unul rabin, celălalt agnostic, care explică de ce noul ateism militant este neconvingător din punct de vedere rațional. Cu binecunoscutul umor evreiesc, Rabbi Moshe Averick (Nonsense of a High Order: The Confused and Illusory World of the Atheist, CreateSpace, 2010)

și David Berlinski (The Devil’s Delusion: Atheism and its Scientific Pretensions, Basic Books, 2009)

delegitimează pretențiile arogante ale ateismului dandy de astăzi. E împovărător să reclami monopolul rațiunii, mai ales când te definești ca fiind un animal apărut printr-o conjuctură absurdă în jocul aleator, orb, al naturii, indiferent cum am defini-o!

Ca să vă convingeți de perspicacitatea, lejeritatea și ironia fină cu care face apologetică un ne-apologet ne-creștin, urmăriți interviul de mai jos cu David Berlinski.

PS. Se merită lectura articolului Where’s the Evidence? (Philosophy Now, Nr. 78, 2010) a profesorului de la Univ. Haifa, Michael Antony, ca o scurtă și facilă propedeutică la trasarea limitelor evidențialismului/metodologiei naturaliste, atât de prețuite de noii atei.

Fabricating Jesus

I perfectly agree with the idea that cultural conditionning of the Gospel´s time should be known and valued, but we should also be aware of the cultural conditionning of those who live now and interpret the Gospel. Considering this unique measure, I observed a very inappropriate attitude to accept uncritically another “gospels” and writings, just because, in a Gnostic game of inverting values, these are not (yet?) the opinion of the majority. It is an obvious fact that we live in a cultural environment with a paranoid obsession of conspiracy and misinterpretation (as diseases of our nihilistic times). Am I wrong if I assume that heterodoxy and heresy are now accepted as dogma and orthodoxy not because of solid arguments, but rather for reasons related to psychopathology? Willing to believe is so easily to see even to those who define themselves  as “freethinkers” and “skeptics”! A man cannot jump over his own shadow!

The need for “emancipation” has the perverse effect of overbidding to antique authors the conspiratorial genius and the perspicacity  to fabricate a Gospel as complex as that Gospel it is. Seeing the combinatorial creative writing of hyper liberals (humanists, atheists and so on), seeing the conspiracies of authors our age being attributed to authors that lived thousand years ago, I think it is worth hermeneutic nihilism can count! Better no interpretation, than a glamorous one, folded on the audience’s appetite!

But, better than that, I recommend

Dethroning Jesus: Exposing Popular Culture’s Quest to Unseat the Biblical Christ (Darrell L. Bock, Daniel B. Wallace, Thomas Nelson Inc. 2007)

Misquoting Truth: A Guide to the Fallacies of Bart Ehrman’s “Misquoting Jesus” (Timothy Paul Jones, IVP, 2007)

The Heresy of Orthodoxy: How Contemporary Culture’s Fascination with Diversity Has Reshaped Our Understanding of Early Christianity (Andreas J. Köstenberger & Michael J. Kruger, IVP, 2010)

and Fabricating Jesus (Craig Evans, IVP, 2006), an excellent effort to deconstruct the “modern”, “independent” and “scientifically”rewriting of the origins of Christianity. In contradistinction to the “newer, radical, minimalist, revisionist, obscurantist and faddish versions of the Jesus story,” the traditional one is both more convincing and more in tune with the historical and literary evidence.

Description: Modern historical study of the Gospels seems to give us a new portrait of Jesus every spring–just in time for Easter. The more unusual the portrait, the more it departs from the traditional view of Jesus, the more attention it gets in the popular media. Why are scholars so prone to fabricate a new Jesus? Why is the public so eager to accept such claims without question? What methods and assumptions predispose scholars to distort the record? Is there a more sober approach to finding the real Jesus? Commenting on such recent releases as Bart Ehrman’s Misquoting Jesus, James Tabor’s The Jesus Dynasty, Michael Baigent’s The Jesus Papers and The Gospel of Judas, for which he served as an advisory board member to the National Geographic Society, Craig Evans offers a sane approach to examining the sources for understanding the historical Jesus.

Contents:

Preface
Introduction

1. Misplaced Faith and Misguided Suspicion: Old and New School Skeptics
2. Cramped Starting Points and Overly Strict Critical Methods: The Question of Authenticity
3. Questionable Texts–Part I. The Gospel of Thomas
4. Questionable Texts–Part II. The Gospel of Peter, The Egerton Gospel, the Gospel of Mary and the Secret Gospel of Mark
5. Alien Contexts: The Case Against Jesus as Cynic
6. Skeletal Sayings: Maxims Without a Context
7.Diminished Deeds: A Fresh Look at Healings and Miracles
8. Dubious Uses of Josephus: Understanding Late Antiquity
9. Anachronisms and Exaggerated Claims: Christianities Lost and Otherwise
10. Hokum History and Bogus Findings: Jesus Between the Lines
11. Will the Real Jesus Please Stand Up? Unfabricating His Aims and Claims

%d bloggers like this: