Who made who?
Category: Atheist Folklore or about convenient prejudices
Știința superstiției și superstiția științei (1. The Believing Brain – Michael Shermer)
… cu ce măsură judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi (Matei 7:1-2).
Un elev pontos m-a întrebat odată la o oră de filosofie dacă nu cumva “Dumnezeul ăsta creștin” (eram la un text de Augustin) cam tace. I-am răspuns cu aceeași amabilitate că ar avea dreptate doar dacă i-a citit cele cam 1000 de pagini ale Bibliei prin care El a vorbit.
A pune credința în Dumnezeul revelat în rândul credințelor în fantome, conspirații, extratereștri, Zâna Măseluță, Thor, etc. reprezintă o atitudine total neștiințifică. E o lipsă de onestitate să condamni credința creștină ca iluzorie fără să intri în orizontul de semnificații al revelației, orizont care oferă suficiente evidențe prin care “zeul Yahwe” s-a detașat de pleiada de zei creați după chipul și asemănarea nevoilor oamenilor. Am întâlnit o grămadă de “free thinkeri” care nu puteau să îmi indice pasajul biblic cu “crede și nu cerceta”, rămânând uimiți când le spuneam de pasajul existent în 1 Tes. 5: 21: „Cercetați toate lucrurile, păstrați ce e bun…”. Nu e deloc onorant să mixezi nediscriminatoriu fragmente de cultură și religie, culese la mâna a doua, în ciorba ideologică convenabilă proprii agende. Chiar dacă M. Shermer e de apreciat pentru principiile pe care le formulează pentru a descoperi contrafacerile și istericalele unei lumi devoratoare de credințe, în The Believing Brain: From Ghosts and Gods to Politics and Conspiracies . How We Construct Beliefs and Reinforce Them as Truths (Times Books, 2011), atunci când vine vorba de credința în Dumnezeul creștin, autorul nostru dă dovada unui materialism/naturalism feroce, reducționist, limitat. Autorul chiar are calitatea să îmi întărească scepticismul când îi văd siguranța pe care o afișează.
Teza cărții nu e deloc nouă, e chiar suspicios de veche și banală:
We form our beliefs for a variety of subjective, personal, emotional, and psychological reasons in the context of environments created by family, friends, colleagues, culture, and society at large; after forming our beliefs we then defend, justify, and rationalize them with a host of intellectual reasons, cogent arguments, and rational explanations. Beliefs come first, explanations for beliefs follow. I call this process belief-dependent realism, where our perceptions about reality are dependent on the beliefs that we hold about it. Reality exists independent of human minds, but our understanding of it depends upon the beliefs we hold at any given time. (p. 5)
Well, spuneam și eu mai demult că nu există niciun sceptic consecvent. Refugiul în științ,ă pe care M. Shermer îl oferă ca ofertă de salvare din aceste credințe false pe care ni le fabricăm, are păcatul de a investi științei ceea ce aparține filosofiei/religiei. Ori aici este marea eroare pe care o fac noii pozitiviști. Corpul cunoașterii a ceea ce numim știință e prea fragmentat ca să fie unificat fără a apela la metodele și disciplinele filosofice. Am convingerea că trubadurii “free thinking”-ului nu prezintă o partitură foarte coerentă pentru gustul rafinat al filosofilor. Aceștia, prin natura profesiei, survolează mai multe orizonturi de gândire și sunt mult mai sceptici decât profesioniștii pop scepticismului/scientismului. Pentru cei înregimentați în marșul heirupist și glorios al scepticismului, ar fi binevenită o lectură nu doar a filosofilor minții, a psihologilor și biologilor, ci și a filosofilor științei, a epistemologilor, nu neapărat grupați în tabăra neopozitivsmului și empiricismului analitic. Așa se decoperă cum o învălmășeală de relativisme culturale, absolutisme metodologice, obiectivisme empirice, falsificabilități părtinitoare, lumi/teorii multiple, se îngrămădesc sincretic pentru a face lobby științei. Ar fi interesant însă de văzut cum ajung acești sofiști, geloși pe succesul altor sofiști, să definească știința, să coaguleze o perspectivă gnoseologică și, mai ales, ontologică, unui câmp fărâmițat de discipline științifice tot mai specializate. Tocmai de aceea cred că acest efort de unificare, un “veritabil” kitch filosofic, trebuie să suporte exact critica pe care o proiectează diverselor câmpuri de cunoaștere. Regresia minuțioasă la originea cunoașterii descoperă orice zid aparent impenetrabil.
M. Shermer înșiră o listă a prejudecăților, de fapt o redenumire a erorilor logice, care stau la formarea credințelor noastre. Lista este demnă de luat în considerare pentru a fi folosită inclusiv pe corpul credințelor “scepticilor”:
Authority bias: the tendency to value the opinions of an authority, especially in the evaluation of something we know little about.
Bandwagon effect: the tendency to hold beliefs that other people in your social group hold because of the social reinforcement provided.
Barnum effect: the tendency to treat vague and general descriptions of personality as highly accurate and specific.
Believability bias: the tendency to evaluate the strength of an argument based on the believability of its conclusion.
Clustering illusion: the tendency to see clusters of patterns that, in fact, can be the result of randomness; a form of patternicity.
Confabulation bias: the tendency to conflate memories with imagination and other people’s accounts as one’s own.
Consistency bias: the tendency to recall one’s past beliefs, attitudes, and behaviors as resembling present beliefs, attitudes, and behaviors more than they actually do.
Expectation bias / experimenter bias: the tendency for observers and especially for scientific experimenters to notice, select, and publish data that agree with their expectations for the outcome of an experiment, and to not notice, discard, or disbelieve data that appear to conflict with those experimental expectations.
False-consensus effect: the tendency for people to overestimate the degree to which others agree with their beliefs or that will go along with them in a behavior.
Halo effect: the tendency for people to generalize one positive trait of a person to all the other traits of that person.
Herd bias: the tendency to adopt the beliefs and follow the behaviors of the majority of members in a group in order to avoid conflict.
Illusion of control: the tendency for people to believe that they can control or at least influence outcomes that most people cannot control or influence.
Illusory correlation: the tendency to assume that a causal connection (correlation) exists between two variables; another form of patternicity.
In-group bias: the tendency for people to value the beliefs and attitudes of those whom they perceive to be fellow members of their group, and to discount the beliefs and attitudes of those whom they perceive to be members of a different group.
Just-world bias: the tendency for people to search for things that the victim of an unfortunate event might have done to deserve it.
Negativity bias: the tendency to pay closer attention and give more weight to negative events, beliefs, and information than to positive.
Normalcy bias: the tendency to discount the possibility of a disaster that has never happened before.
Not-invented-here bias: the tendency to discount the value of a belief or source of information that does not come from within.
Primacy effect: the tendency to notice, remember, and assess as more valuable initial events more than subsequent events.
Projection bias: the tendency to assume that others share the same or similar beliefs, attitudes, and values, and to overestimate the probability of others’ behaviors based on our own behaviors.
Recency effect: the tendency to notice, remember, and assess as more valuable recent events more than earlier events.
Rosy retrospection bias: the tendency to remember past events as being more positive than they actually were.
Self-fulfilling prophecy: the tendency to believe in ideas and to behave in ways that conform to expectations for beliefs and actions.
Stereotyping or generalization bias: the tendency to assume that a member of a group will have certain characteristics believed to represent the group without having actual information about that particular member.
Trait-ascription bias: the tendency for people to assess their own personality, behavior, and beliefs as more variable and less dogmatic than those of others.
The bias blind spot: the tendency to recognize the power of cognitive biases in other people but to be blind to their influence upon our own beliefs. (274-275)
Oare “wishful thinking” nu e constitutivă naturii umane și nu se aplică chiar şi emancipatului care şi-o camuflează mai bine decât alţii în raţionamente frumos împănate? Poți ieși din circularitatea hermeneutică prin apelul la “cunoașterea științifică”? Ce grad de certitudine are un sistem bazat doar pe inferențe inductive? Consecvența apelului la rațiune și evidențe și procesele cognitice euristice sunt întotdeauna nealterate, aseptice? Poți crede în onestitatea “pură” a subiectului cunoscător? Unde se întâlnesc și se despart orizonturile de interpretare? Dacă ideea de a găsi matrici/ modele constante (patternicity – the tendency to find meaningful patterns in both meaningful and meaningless noise, p. 59) este din start condamnată ca o cogniție falsă, o contrafacere (dacă găsesc constante în istoria religiilor, aceasta nu e pentru că există un singur Creator a cărui reminiscență s-a difuzat diferit în spații geografice diferite, ci acestea se datorează doar minții umane, care a operat strict doar pe baza unei combinatorici – iată un model de excludere imanentist), atunci de ce să mai căutăm ocurențe constante în natură, pe baza cărora se stabilesc legile științelor? Oare acestea nu sunt doar simple artificii ce țin de constructivismul nostru cognitiv, semnatic? Și astfel revin la relația ineism – ipoteze- evidențe empirice – teorii științifice – comunitate științifică – relativism cultural, relație neclarificată satisfăcător de M. Shermer.
Oare se pot descoperi erori și prejudecăți la cei specializați în lăfăielile comode în imperiul orgolios al demistificărilor? Las răspunsul la aceste întrebări pe seama “specialiștilor” în scepticism. Eventuala lor tăcere va semăna foarte mult a devoțiune și mistică apofatică, deloc măgulitoare pentru statutul pe care aceștia îl clamează.
M. Shermer are toate calităţile pentru un showman care să te stoarcă de îndoieli. Am însă o întrebare, în buna tradiţie sceptică: who will protect us from our protectors?
“The more clever people there were to argue against, the better!” (Richard Swinburne)
The Errors of Atheism
Atheism is untenable unless it is the case that there is no plausible notion of God worthy of the name (J. Angelo Corlett, 88).
I’ve found J. Angelo Corlett’s book The Errors of Atheism (Continuum, 2010) as an agnostic’s statement on the current state of the debate about God’s existence, being a pertinent critique of the “new atheists”, especially R. Dawkins’s logical errors. On the other hand, Corlett argues for a hybrid minimalist theism, correcting the insufficiency of traditional orthodoxy theology. My special interest reading this book was the errors of atheism, as its title states, summarized in conclusion of the book.
The argument of this book has been that, if orthodox Christian theism suffers from severe implausibility in light of the many problems that it cannot seem to resolve after centuries of defense by some of the most brilliant minds in history, it is a mistake to infer from this supposition that atheism, properly construed, is epistemically justifi ed in a robust sense. For even its most respected proponents commit the errors of atheism.
First, they commit the straw person fallacy of thinking that theism is best understood in terms of the hyperbolic orthodox Christian conception of God’s nature (e.g., omnipotent, omniscient, transcendent, etc.) and function.
Second, atheists tend also to commit the bifurcation fallacy in thinking that either orthodox Christian theism is sound, or atheism must be the result, when in fact there are more plausible conceptions of theism than the orthodox Christian one.
Third, they often tend to commit a fallacy of equivocation between atheism and agnosticism in attempting to stipulatively define “atheism” in probabilistic terms, and arbitrarily, when in fact agnosticism just is the view that construes the existence of God (among other things) probabilistically.
Finally, they tend also to commit the fallacy of hasty conclusion insofar as atheists reason that the orthodox Christian theistic view of the nature of God is representative, with its numerous attendant problems, of what a viable theism must be vis-à-vis the nature of God.
Thus even if orthodox Christian theism is highly problematic, atheism is not at this time a justifi ed inferential position to adopt for the serious thinker. Atheism cannot justify itself unless and until it is the case that significant and unresolved problems arise for theisms of the most plausible varieties—especially ones that can evade many or all of the difficulties posed by atheism to orthodox Christian theism. Contrary to both orthodox Christian theism and atheism, then, neither of such views is plausible in light of the current state of the evidence, and the New Agnosticism is the most justified position for the time being.
What partly underlies the errors of atheism is the thoroughgoing “double-duping” by orthodox Christian theism of unsuspecting parishioners, on the one hand, and atheists, on the other, into thinking that the Christian brand of theism is worthy of the amount of attention it has received. Moreover, part of this double-duping has succeeded in persuading atheists to think that the orthodox conception of the nature of God is the only one worthy of our serious philosophical attention. This idea plays into the atheist’s agenda of easily refuting the idea of God without delving more deeply into the problem of God (J. Angelo Corlett, The Errors of Atheism, Continuum, 2010, 225, emphasis mine).
Psihologia paricidului/ateismului (Paul Vitz)
Tatăl nostru care ești în ceruri… (Luca 11:2)
În Canada ieri a fost Ziua Tatălui. Din câte am observat până acum, această societate are cel puțin o disfuncționalitate culturală. Pe de o parte avem un status quo, o hipermasculinitate copilărească ce valorifică forța și rezistența fizică (reminescențe anglo-saxone?), extrem de vizibile în religia populară a hockey-ului. De cealaltă parte observăm o tot mai gălăgioasă manifestare a supremației regnului feminin și mitologia inocenței copilului, a dreptului său de autodeterminare și de a respinge orice bombardament cu mesaje prescriptive ale părintelui care să îi modifice preferințele sale sexuale, religioase, morale. Observând tendințele “emancipatoare” din această societate, am sumbra intuiție că în următoarele decenii nu vom mai avea o astfel de sărbătoare pentru că însăși familia va dispărea, cu tot cu legăturile ei maritale, maternale și paternale.
Tocmai de aceea, atât cât încă mai avem greutatea semantică a cuvântului “tată”, aș menționa perspectiva lui Paul Vitz asupra importanței relației tată-copil. Este deja clasică cartea lui Paul Vitz, Faith of the Fatherless. The Psychology of Atheism.
Haina credinței ateiste se potrivește atât celor ce au convingeri intelectuale pentru necredință (de obicei la o vârstă matură), cât și celor ce își “brănduiesc” poziția de revoluționari într-un mediu provincial, plictisitor, formalist, dar și celor ce simt nevoia ruperii oricărei relații de autoritate, frustrarea lor sucombând în negativismul teribilist, juvenil (ultimele două situații sunt comune mai ales vârstei adolescenței). Așadar, pe lângă patologiile credinței, pe care le-am prezentat cu o altă ocazie, se merită a fi discutate și patologiile necredinței. Cartea lui Paul Vitz, cea a lui Paul Johnson (Intelectualii) și lectura paricidului descris de Derrida în “Farmacia lui Platon” este doar un început de drum în configurarea universului plin de umbre, suferințe înnăbușite și vitalități ipocrite ale unor filosofi precum Voltaire, Friedrich Nietzsche, A. Schopenhauer, Sigmund Freud, Bertrand Russell, J. P. Sartre.
Iată dar o povestire a cărții pentru cei ce nu au avut prilejul să o citească:
Cred că punând în lumină viața privată, cu elementele ei nu tocmai bine domesticite de rațiune, vom avea o imagine mai normală, mai umană, a celor care și-au dedicat viața să dezvăluie ipocrizia și iraționalitatea celor ce cred în Dumnezeu. Paradoxal poate dar pentru unii doar supradoza cu adicția lui Narcis îî poate trezi din visul îmbietor al atât de convenabile auto-referințialități. Soluția e cât se poate de simplă și la îndemână:
– “Când vă rugaţi, să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vină Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă în fiecare zi; şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”
Apoi le-a mai zis:
-„Dacă unul dintre voi are un prieten, şi se duce la el la miezul nopţii, şi-i zice: ,Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu, şi n-am ce-i pune înainte;’ şi dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: ,Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini’, – vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie.
De aceea şi Eu vă spun: Cereţi, şi vi se va da: căutaţi, şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:2-13)
Why God Won’t Go Away: Is the New Atheism Running on Empty? (About Reason)
2. Reason: the rationality of beliefs
The rationality of belief in God
The New Atheism refuses to confront the inconvenient truth that every worldview – whether religious or secular – goes beyond what reason or science can prove. That’s just the way things are. The “ultimate questions” about value and meaning won’t go away. Both the New Atheism and Christianity represent and rest upon convictions. Both are based on what they know cannot be proven yet nevertheless hold to be trustworthy. As has often been pointed out, that’s how worldviews and belief systems – whether religious or secular – work (…).
Christopher Hitchens declares boldly that New Atheists such as himself do not entertain beliefs – “Our belief is not a belief”. It’s one of the best examples of blind faith I’ve come across – a delusion that makes his whole approach vulnerable. To give one obvious example: Hitchens’s anti-theism rests on certain moral values (such as “religion is evil” or “God is not good”) that he is unable to demonstrate by reason. Hitchens simply assumes that his moral values are shared by his sympathetic readers, who are unlikely to ask inconvenient questions about origins, foundations, or reliability. When he’s called upon to prove them (as he regularly is in debates), he finds unable to do so. His beliefs and indeed beliefs even if he prefers not to concede this decisive point. Welcome to the human race, Mr. Hitchens. That’s the position we’re all in – including you (p. 87-89).
Human reason and the invention of God
The New Atheism, in scapegoating God for the rational and moral failings of human beings, is hoping that nobody will notice the blatant incoherence in its own worldview. Everything that’s wrong with the world, it assures us, can be blamed on God. But if God is an invention, a fictional character, the blame has to be laid firmly and squarely at the door of God’s human creators. It wasn’t God who initiated or executed the Holocaust. It was human beings in the twentieth century, supposedly as the zenith of their rationality and morality. The New Atheism needs to get used to this and start making some adjustments.(p. 92)
The real problem for secular rationalists is that having made human beings the “measure of all things”, they find themselves embarrassed by the range of convictions human beings have chosen to hold – most notably, the widespread belief in God. If belief in God is a human invention, and if the crimes committed in the name of religion are thus of human origin, humanity appears to be rather less rational and moral than the New Atheist worldview allows (p. 94).
The Enlightenment and the New Atheism
The ideals of the Enlightenment play an important part in the thinking of New Atheist writers. Indeed, critics of the New Atheism have not been slow to point out that itțs incorrigibly weeded to modernism, a cultural mood thatțs now in retreat (p. 97-98)
The recent rise of postmodernity is really not a symptom of irrationalism (as Hitchens and Dawkins assert) but a protest against the existential inadequacy of rationalism and the authoritarianism it has encouraged. (…) Godel analysis (in incompleteness theorem, my note) reinforced the growing realization that reason cannot be used to establish its own authority and competence. This point is simply evaded by those who speak loosely and naively of freethinking, unaware of the capacity of reason to delude, limit and imprison. Reason is constrained. (p. 99-100).
What about Marx, Darwin, and Freud?
For Hitchens, the precondition for human self-improvement is that we must be able to “transcend our prehistory”. If some of today’s Darwinians are right, we may not be able to do this. Marx, Freud, Darwin, and others have forced us to confront the painful truth about the limits and biases of human reason. Their ideas may ultimately prove to be wrong, but they cannot be disregarded by the New Atheism. Might reason simply lock us into habits of thought and action we do not really understand? Might reason be shaped by hidden social and subconscious impulses so that what we believe to be pure reason is actually socially constructed and manipulated by our past history and subconscious motivations? Might natural human notions of goodness simply echo the demands of survival? These inconvenient questions are deeply controversial, yet they cannot be avoided by those who proclaim human reason as the supreme resources for life and thought (p. 104).
Alonewithothers's Blog 