Despre altfel de coloane ”oficiale”

Mulți români descoperă de abia acum simplitatea și modestia occidentală a miniștrilor danezi, olandezi, etc. (da, pentru asta ar trebui să mulțumim mult hulitului spirit protestant al modestiei la fel cum o facem cu cel al smereniei ortodoxe genuine sau al simplității franciscane/catolice) care merg printre ceilalți fără zorzoane și coloane de polițiști și gură cască. Acum o să vorbesc de altfel de zorzoane și coloane de polițiști pe care le afișăm însă în lumea spiritului.

Eram prin 2000 la o conferință pe o carte din Vechiul Testament ținută de Dr. David W. Gooding, profesor emerit de greacă și Vechiul Testament la Queens University din Belfast și Membru al Royal Irish Academy. De abia făceam ochi în ale teologiei și, impresionat de titulaturi, nume mari și de aristocratisme intelectuale, îl întrebăm dacă știe cine a scris 1-2 Împărați. Pregătiți de un răspuns savant, cu note și date implacabile, profesorul ne-a răspuns simplu: “Nu știu! Iar când o sa ajung în cer nu asta o sa fie una dintre primele întrebări pe care o sa le pun acolo!” Șah mat pentru orgoliul nostru în devenire, flămând de citate și referințe docte. Eram pe lumi total separate, trăiam anotimpuri intelectuale și spirituale total diferite!

Bunul lui prieten, John Lennox, profesor de matematici și științe pe la Oxford și pe la alte universități celebre, în cartea sa despre nonconformismul lui Daniel în Babilon scrie doar o pagină despre motivele/argumentele pe care le are în datarea cărții Daniel în epoca captivității babiloniene și nu în cea a Macabeilor, adică cam post factum față de unele profeții cuprinse în carte. Evident, ar fi putut epata cu propriile lecturi în domeniu și ar fi fost foarte ușor pentru el să ne copleșească cu note de subsol și divagații lungi și minuțioase care să apere un posibil punct de vedere firav în evidențe dar solid în certitudini și preferințe personale. A ales calea comprimării esențialului la raportul aproape perfect între erudiție și înțelepciune. Vrei să îi contrazici părerea? Citește cărți de istorie cât vrei și, după ce le-ai terminat, te apuci de cărți de inferență și argumentare ca să știi cum să pui la capăt fragmentele de cunoaștere ca în final să vii la o poziție distilată într-o opțiune care se înneacă sau supraviețuiește doar dacă ești pregătit să accepți că cel mai bun argument primează.

Aici cred că avem o problemă de maturitate intelectuală vizibilă prin modul în care ne racordăm la un flux de informații și apoi ne relaționăm la aproapele conectat la un alt flux de informații sau cu un alt bagaj de viață și de exegeză a realității proprii: cum poți fi erudit și exigent intelectual și totuși să îți cultivi umanitatea, să trăiești bucuria simplă a vieții, să fii pregătit de valurile de suferință și să treci prin ele fără a-ți perveti cunoașterea în funcție de interesul de moment? Cu alte cuvinte contorul lecturilor se traduce și într-un contor al caracterului, al unui plus de viață, de umanitate? Iată doar două exerciții pe care le-am găsit ca leac pentru slăbiciuni pe care timpul și relațiile cu ceilalți mi le-au relevat a fi emblematice pentru un spirit mare în pretenții, slab în deschiderea față de inconformabilul celuilalt și mic prin stringenta nevoie de publicitate:

– să îți faci lecturile care te țin în contact cu cercetarea la zi și totuși să nu faci erudiția prizonieră modei zilei. Să fii deschis la minte înseamnă să știi că nu orice tradiție e neapărat bine întemeiată la fel cum și nu orice schimbare e necesarmente pozitivă sau rațională. Acest echilibru între vechi și nou poate fi un antidot la două extreme convenabile – fuga după himerele viitorului sau refugiul laș în brațele moarte ale trecutului. Extreme care sunt exact compustibilul conflictului dintre aroganțe umane deloc fermecătoare. 

– să contorizezi multitudinea de idei și perspective posibile și totuși să nu judeci oamenii și viețile lor prin prisma contorizării de lecturi – asta pentru că scopul travaliului cunoașterii nu e cocoțarea în copacul cel mai înalt de unde să te bucuri de singurătate și solipsism ci să te re-legi cu Dumnezeu, cu semenii și cu natura care te înconjoară. Una dintre ipocriziile industiei culturale (mai ales azi) e că mimăm artistic și în detaliu actele vieții altora pentru a ne camufla eșecurile trării simplității propriei vieți. Reificarea realității în obiect epistemologic sau estetic se face, de obicei, în dauna dezgolirii de sine, a unei pierderi de ființă, de realitate (Adam și Eva au câștigat cunoaștere dar în momentul ăla s-au pornit spre moarte cu cunoașterea în mâini. Sau să ne aducem aminte de discuția dintre omul de știință și poetul din Călăuza lui Tarkovsky: copilul e ignorant dar plin de viață, bătrânul e plin de cunoaștere dar trist că nu mai poate trăi să se bucure de ea. Ca să nu mai vorbim de tensiunea cunoaștere/înțelepciune – viață/suferință din Proverbe și Iov…).

Da, intelectualii există pentru că lumea nu e perfectă, dar ar fi un păcat teribil ca ei să își construiască orgoliul faustic pe cheltuiala permanentizării iremediabile a imperfecțiunii celorlalți. 

Yoram Raanan, Blocks of Creation