c) Intrarea noastră în odihna lui Dumnezeu
De la jertfirea reală, istorică, a trupului Fiului lui Dumnezeu pe cruce, de atunci este „Ziua mântuirii” (Isaia 49:8, 2 Cor. 6:2), dar aşteptăm încă ziua mântuirii: am fost răscumpăraţi, dar aşteptăm ziua răscumpărării trupurilor, a mântuirii depline (Ef. 1:14; 4:30; 1 Petru 1:5,9; etc.) la arătarea Domnului. Noi aşteptăm “zorii”, „dimineaţa” minunată a revenirii Domnului, care va aduce mântuirea celor ce-L aşteaptă.
Noi trăim deja aceste realităţi viitoare într-o anumită dimensiune: suntem fii ai luminii aici, în întuneric şi aşteptăm Lumina să biruiască prin judecata Sa, etc. (Rom. 13:11-13;2 Cor. 4:3-6; Ef. 5:8-9; 1 Tes.5:4-8; 1 Petru 2:9; 2 Petru 1:19; 1 Ioan 2:8-11; Apoc. 2:28; 22:16). Aceasta este diferenţa dintre “deja, dar nu încă”; dintre
– mântuirea şi escatologia realizată (inaugurată) a cărei garanţie este prezenţa Duhului Sfânt a lui Dumnezeu în fiinţele celor credincioşi;
– mântuirea şi escatologia viitoare, care aşteaptă să se împlinească.
„Dumnezeu nu oboseşte iertând” (Isaia 55:7). Aceasta trebuia să fie esenţa învăţăturii despre Sabat! Pentru cei din vechime Sabatul era dat mai întâi în Ex. 16:23-30 ca un principiu fundamental cu privire la relaţia cu Dumnezeu: omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu. Aici porunca de a ţine Sabatul este dată înainte de Sinai, împreună cu darea manei. În Ex. 20:8-11 şi în Ex. 31:12-17 Sabatul este dat ca o poruncă ce avea rolul de a fi un semn distinctiv al poporului lui Dumnezeu, el vorbea despre faptul că Domnul este Cel ce îi sfinţeşte. În Deut. 5:15 ziua de odihnă este legată de ziua izbăvirii din Egipt.
Sabatul trebuia să le vorbească iudeilor despre Dumnezeu ca Mântuitorul lor din robie; aceasta era o zi “sfinţită”, pusă deoparte. Aceeaşi idee este prezentă şi într-un comentariu rabinic cu privire la Legea lui Dumnezeu din Ex. 20 şi la modul cum Se prezintă El, ca Eliberatorul din robie:
Supremul titlu cu care se mândreşte Atotputernicul ar trebui să fie cel de Creator al lumii. De ce, oare, îl preferă pe cel de Eliberator? Pentru ca să învăţăm că întreaga viaţă nu are nici o valoare fără libertate, că dacă lumea este o “casă a sclaviei”, ea nu merită să existe şi că adevărata “Creaţie” s-a săvârşit nu la “început“, ci în ziua când oamenii au izbutit să devină liberi [1].
În Deuteronom 12:4-10 locul de odihnă este localizat în ţara promisă, în Canaan, în moştenirea promisă, dar care era inaugurat după izbăvirea de vrăjmaşi (v. 9-10); este vorba despre Sion-ul Domnului (Ps. 132:8-14; Is.66:1-2; Fapte 7:48-50), Casa lui Dumnezeu cu oamenii (realizată pe deplin în Apoc. 21:1-4). Pe baza promisiunii din Deut. 12, David vrea să construiască Casa Domnului. Dar aceasta îi este rezervată Fiului lui David (în contextul istoric apropiat este vorba despre Solomon, fiul păcii, dar în sens mesianic este vorba despre Isus Hristos, Cel aduce adevărata slobozire şi biruinţă asupra vrăjmaşilor noştri: 1 Cron. 22:6-10; Luca 1:69-75; Ioan 2:13-22; Matei 11:28-30).
Cei din vechime, generaţia care a murit în pustie, pe drumul spre Canaan, n-au intrat în odihna lui Dumnezeu, în ţara promisă, dar şi în rezolvarea păcatului lor prin soluţia Domnului (ei au murit cu păcatele pe ei, ca fiind necuraţi Num. 14:29-37; 19:1-22). Avem astfel un tipar despre intrarea în odihna Domnului, explicat în Ps. 95:8-11 şi în Evrei 3:6 – 4:16:
| Ieşirea
din robie |
Intrarea
în moştenire |
Lupta
cu vrăjmaşii |
Odihna
în moştenire |
|
| Pustie | Ţara promisă |
“Dacă Iosua le-ar fi dat odihna, n-ar mai fi vorbit Dumnezeu după aceea de o altă zi” ne explică autorul Epistolei către Evrei, cap. 4:8. Autorul Epistolei către Evrei ne explică faptul că odihna despre care vorbeşte Dumnezeu este dată prin rezolvarea păcatului şi ne dă dreptul de intra în Canaan-ul ceresc şi puterea de a birui vrăjmaşii cu care ne luptăm. Sabatul pe care îl intenţiona Dumnezeu este prefigurat de “astăzi”, de rezolvarea păcatului prin:
– descoperirea inimii omului, a păcatului (Ieremia 17:1-18; Evrei 4:12-13);
– descoperirea inimii lui Dumnezeu – a dorinţei Sale de ierta şi de a înnoi fiinţa umană (Ieremia 18:1-10; Evrei 4:14-16) [2].
Odihna completă o avem după biruinţa vrăjmaşilor, a păcatului, a diavolului şi a morţii (1 Cor. 15:24-26), acolo unde va fi locuinţa Domnului cu oamenii pe vecie (Apoc. 21:1-4). Dar până atunci, chiar dacă suntem binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos (Ef. 1:3), avem de luptat împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti (Ef. 6:12-13).
Când ne odihnim în Duhul lui Dumnezeu, rezolvând în primul rând problema păcatului şi dând dovadă de ascultare, primind putere de a împlini poruncile Evangheliei, atunci, în mijlocul necazurilor şi a suferinţelor, a bătăliilor noastre duhovniceşti, Duhul Slavei Se odihneşte peste noi (1 Petru 4:14), ca o pregustare a odihnei veşnice cu Dumnezeu.
[1] Moses Rosen, Eseuri biblice, ed. a 2-a; Ed. Hasefer, Bucureşti, 1992, p. 40.
[2] Beniamin Fărăgău, Ieremia, vol. 2, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 1997, p. 60-67, 85-92.
Alonewithothers's Blog 