Tag: evoluţionism

Cei şapte stâlpi ai creaţiei (De la uimire la înţelepciune)

Înţelepciunea şi-a zidit casa, şi-a tăiat cei şapte stâlpi. (Proverbe 9:1)

Cu cât insula cunoaşterii este mai mare, cu atât mai mare va fi ţărmul uimirii. (Ralph W. Sockman)

Chiar dacă astăzi subiectul creaţiei lumii cade în derizoriul unor aroganţi auto-suficienţi, în a căror minte se joacă atât de facil destinul epuizării tuturor sensurilor (a fi informat nu implică cu necesitate faptul de a fi educat, competent) sau în încordarea retorică a unor creştini, cu toţii reuniţi de tensiunea defensivă a părtinirii, ştiinţa începuturilor este indisolubil legată de teologie, de Scripturi şi de viaţa noastră de zi cu zi. Fără un liant cu trecutul, cu originea noastră, nu ne putem defini viitorul, destinul vieţii pe dorim să-l descoperim sau să-l plămădim.  De altfel, putem constata destul de uşor cum în “păcatele” noastre cotidiene se revarsă rămăşiţele  fântânii genetice a unei umanităţi originată în  naraţiunea Genezei, prima carte a lui Moise. Istoria pe care o credem depăşită ne ajunge mereu în fibre, nervi, ţesuturi, gânduri şi acte. Poate tocmai de aceea preferăm să ne refugiem atât de mult în alteritatea unui ego sterilizat, digitalizat. Însă chiar viitorul aseptic pe care vrem să îl construim prin utopiile noastre tehnologice ne va judeca nebunia autoîndumnezeirii, de care ne avertizează istoria prin miturile căderii din toate tradiţiile lumii.

În timp ce în contradictoriul mediu academic din Statele Unite se înfiinţează catedre universitare cu tematica dialogului între teologie şi ştiinţă, somnul raţiunii de pe la noi naşte mici războinici talibani, mândri de luminiţa peşterii ignoranţei în care îşi clamează spaţiul vital. Analfabetismul biblic şi cel ştiinţific produc laolaltă caricaturi deloc amuzante, dar foarte gălăgioase!

Cartea The Seven Pillars of Creation. The Bible, science and the ecology of wonder (Oxford University Press, 2010) a lui  William P. Brown, profesor de Vechiul Testament la Columbia Theological Seminary (de obicei o şcoală cam prea liberală pentru gusturile mele), reprezintă o reală invitaţie la decenţă în mijlocul discursurilor isterizante pe care le suportă mediul cultural contemporan în jurul Creaţiei din Geneza.

Diferenţa dintre a fi pierdut în mirare şi a piede mirarea

Multe studii serioase ale maturităţii pornesc de la epifaniile copilăriei. Însă când copilăria nu mai este inundată de uimire, oare ce fel vlăstare vor creşte peste ani? Autorul american crede că pierderea uimirii în faţa naturii, cu imensitatea şi diversitatea ei magnifică, se produce atunci când, prin cunoaşterea ştiinţifică reducţionistă, obiectivăm natura ca sclavul peste care guvernează umanitatea. Să fie visul lui Fr. Bacon coşmarul nostru?

Însă dincolo de acest reducţionism, mulţi oameni de ştiinţă îşi exprimă uimirea în faţa naturii, bioantropologul Melvin Konner considerând capacitatea de uimire ca marca definitorie a speciei noastre şi a spiritului uman (p. 4).

Although Homo sapiens (“wise human”) may be too self congratulatory, there is no doubt that we are Homo admirans, the “wondering human”. Wonder is what unites the empiricist and the “contemplator”, the scientist and the believer. “Everyone is naturally born a scientist”, admits astrobiologist Christ Impey. We can no more deny that of our distant ancestors than we can deny that of ourselves. Together, the ancient cosmogonist and the modern cosmologist, the biblical sage and the urbane biologist form a “cohort of wonder”. (p. 4)

Din păcate, atunci când se pierde uimirea îşi face loc zgomotoasa retorică a adversităţii, a relaţiei disfuncţionale dintre religie şi ştiinţă (limbajul universal al lumii contemporane).

Is science really hall-bent on eroding humanity’s  nobility and eliminating all sense of mystery? Not the science I know. Is faith simply a lazy excuse to wallow in human pretension? Not the faith I know. What if invoking God was a way of acknowledging the remarkable intelligibility of creation? What if science informed and enabled persons of faith to become more trustworthy “stewards of God’s mysteries” (1 Cor. 4:1-2)? What if faith fostered a “radical openness to the truth, whatever it may turn out to be”. The faith I know does not keep believers on a leash, preventing them from extending their knowledge of the world. The science I know is not about eliminating mystery. To the contrary, the experience of mystery “stands at the cradle of true art and true science”, as Albert Einstein famously intoned. “Whoever does not know it can no longer wonder, no longer marvel, is as good as dead.” (p. 5)

Când uimirea duce la înţelepciune

Cea mai bună ştiinţă este izvorâtă din uimire! Scopul autorului este stabilirea unui teritoriu comun al uimirii ştiinţei cu cea din Biblie. Ori pentru aceasta, trebuie să ne mişcăm dincolo de teritoriul războiului cultural care antagonizează cele două partenere de discuţie. William P. Brown

  • evită reducerea Bibliei sau a ştiinţei la cealaltă (aşa cum procedează fundamentalismul evanghelic şi cel al materialismului scientist),
  • nu consideră oportună punerea Bibliei şi a ştiinţei într-o dihotomie clară (aşa cum a sugerat Stephen Jay Gould prin NOMA – non-overlapping magisteria, William P. Brown  propunând o nouă formulă, TOMA – tangentially overlapping magisteria),
  • totodată, nu vrea să facă false armonizări între Biblie şi corpul cunoaşterii ştinţifice (a se vedea exploatarea mai mult sau mai puţin forţată a teoriei cuantice).

Poate că ştiinţa şi Biblia nu explică în aceeaşi termeni cât de magnific este universul, dar ambele iau misterul, uimitorul, grandiosul şi ne invită la explorarea lor. Astfel, cel iubitor de înţelepciune va găsi atât disjuncţii, disonanţe cât şi consonanţe, intersectări ale celor două hărţi complementare, ale ştiinţei şi ale Bibliei.

I want to bring together two distinct disciplines, biblical theology and modern science, and explore points of conversation in ways that I hope generate more synergy than sparks. My convinction is that one cannot adequately interpret the Bible today, particularly the creation tradictions, without engaging science. Otherwise, the Bible’s “strange new world” would become an old irrelevant word. (p. 7)

În realizarea scopului propus, hermeneutica biblică a lui Brown se mişcă de la intrarea prin curtea din spate (înţelegerea contextului scrierilor biblice) pentru a veni către uşa din faţă (discernerea înţelesurilor Bibliei în contextul contemporan). Explorarea cosmologiei Scripturii implică parcurgerea a trei paşi:

1. Elucidate the text’s perspective on creation within the text’s contexts.

2. Associate the text’s perspective on creation with the perspective of science.

3. Appropriate the text in relation to science and science in relation to the text. (p. 14)

Realizând aceşti paşi, observăm că nu există o singură tradiţie a Bibliei asupra creaţiei, cea din Genesa 1, ci putem identifica 7 astfel de pasaje/tradiţii biblice, corelate cu datele empirice pe care ni le oferă ştiinţa contemporană şi pe care autorul le confruntă cu modele explicative precum Big-Bangul, evoluţionismul, teoria cuantică, etc..  Iată dar aceşti şapte piloni ai creaţiei pe care înţelepciunea îi aşează în faţa uimirii şi pentru îmbogăţirea noastră:

  1. Genesa 1:1-2:3
  2. Genesa 2:4-3:24
  3. Iov 38-41
  4. Psalmul 104
  5. Proverbe 8:22-31
  6. Eclesiastul 1:2-11; 12:1-7
  7. Isaia 40-55.

Lumile din bibliotecă (2)

3.  Izbăveşte-ne de rău – Ravi Zacharias

Cu o claritate de invidiat, în Izbăveşte-ne de rău, Ravi Zacharias descrie istoria decadenţei şi a nihilismului occidental, industria culturală şi, mai ales, “inocenţa” otrăvită care este injectată tinerilor din ziua de azi prin cultura postmodernă. Misterul răului nu devine unul demn de admirat, aşa cum suntem instruiţi prin prozelitismul aşa zisei emancipări moderne şi postmoderne ci, dimpotrivă, devine garanţia derivei. De altfel, foarte multe dintre dezbaterile ştiinţifice, literar-artistice şi cele din mass-media ne arată că semnele culturale ale acestei descompuneri umane probează filiaţiile dintre cultură, natură umană şi ceea ce numim rău.

Tot acest tăvălug al răului poate fi oprit numai printr-o întoarcere la Isus Hristos, la lumina revelaţiei, fapt ce ar împlini cu adevărat exigenţele unui căutător de bine, adevăr şi frumos.

Cartea lui Ravi Zacharias este un model de scriitură pentru cel care are ceva de spus cetăţii în mijlocul căreia trăieşte, scriitură ce exprimă echilibrul dintre precizia diagnosticării problemei şi condescendenţa iubitoare cu care este oferită soluţia la problema descoperită.

4. Raţiunea în cumpănă – Phillip E. Johnson

Un eminent profesor de filosofie şi de ştiinţe politice, John Gray, constata în cartea sa Câini de paie (Humanitas, 2009) că “în prezent, credincioşii sunt mai neconformişti. Împinşi spre marginea unei culturi în care ştiinţa pretinde autoritate asupra a tot ceea ce înseamnă cunoaştere umană, ei au fost nevoiţi să-şi cultive capacitatea de a se îndoi. Prin contrast, credincioşii laici, încorsetaţi de înţelepciunea convenţională a acelor vremuri, se află sub influenţa dogmelor necercetate”. Cartea lui Phillip E. Johnson probează din plin observaţiile profesorului britanic, cu observaţia că autorul este un foarte respectat şi competent profesor de drept de la Universitatea Berkeley.

Aşadar, dacă aveţi o doză de nonconformism, luciditate şi îndoială, probaţi-le, împreună cu autorul, în câmpul prejudecăţilor cu diplomă.

Profesorul american urmăreşte modalităţile prin care naturalismul metodologic dă naştere metanaraţiunii evoluţioniste, relativismului etic şi corectitudinii politice, vizibile deja în aberaţiile sistemului de educaţie şi de justiţie din Statele Unite. Toate acestea sunt însă acceptate în cultura populară pe baza sofismelor autorităţii, iar în lumea academică pe baza apartenenţei la majoritatea comodă. Dar dacă fundamentele naturaliste sunt greşite iar conspiraţia elitei culturale împotriva “ignoranţei” şi “superstiţiei” teismului creştin ascunde de fapt propria ignoranţă?

Lecturând Raţiunea în cumpănă veţi constata un  lucru care este absolut normal pentru cei care studiază istoria ştiinţei şi anume că până şi industria cunoaşterii ştiinţifice poate fi cauzatoare de mitologii, superstiţii şi prejudicii ale onestităţii. Ceea ce este tragic în tot acest carnaval pitoresc este pericolul pe care îl prezintă mania certitudinii atunci când ignoranţa şi cunoaşterea interesată, părtinitoare, îşi îmbracă goliciunea cu puterea legiuitoare şi cea politică. Sunt semnale de alarmă pe care Phillip E. Johnson le indică celor care dispun încă de o vie dorinţă de cunoaştere.

Shopping-ul şi narcisismul

Orice elev de liceu învaţă la Economie că natura umană (cu nevoile ei piramidale) şi piaţa liberă sunt doi factori determinanţi ai consumerismului capitalist. Pe la facultate, scepticii en vogue marxişti, anarhişti, utopici/distopici postmoderni, îşi complexează hiper-intelectualist contemporanii cu teoria opresiunii instituţiilor, a ideologiei individiei, egoismului sălbatic şi a sclavagismului burghez “alb” ca fiind ingredientele nocive ale capitalismului consumerist.

În Spent. Sex, Evolution and Consumer Behavior (2009), Geoffrey Miller, psiholog evoluţionist, aruncă o lumină (nouă?) asupra terorii dulcegi a consumerismului. Ce ar fi dacă ne-am privi comportamentul prin lentilele unei sincerităţi ascetice (nu în sens religios, ci în sensul unei privaţiuni a excesului instinctului animalic din noi), nepărtinitoare şi mute în spectacolul vanităţilor sociale? Poate că astfel am descoperi  raţiunile care stau în spatele comportamentului de cumpărători prin care ne afişăm/facem reclamă potenţialul biologic.

Profesorul american consideră că acest consumerism capitalist al secolului XXI este o sumă a instinctelor umane, direcţionate în încercarea subconştientă a omului recent de a-şi afişa dorinţa de a fi apreciat şi chiar dorit (sexual display). Aceste instincte sunt formalizate de determinismul normelor sociale curente, norme care cer o atitudine “pozitivă”, împletite cu ideologiile, instituţiile sociale şi inerţiile culturale pe care le presupune masificarea comunicării.

Consumerismul nostru pare a fi, la prima privire, materialist. Însă mai degrabă consumerismul actual este unul semiotic, împânzit cu tot felul de semne, imagini, “branduri” pe care le consumăm atunci când cumpărăm bunuri tangibile.  Alegerile fundamentale de hrană, habitat şi de reproducere se transferă în comportamentul de consumator modern. Ceea ce numim modă poate fi recunoscut drept instinctul de turmă, machiat după exigenţe estetice moderne. Marketingul corporaţiilor de bunuri şi servicii pare să stoarcă foarte bine nevoia individului de a arăta “cool”, de “a se crea” în ochii partenerilor. Nici nu e de mirare că marketingul preistoric şi cel postmodern au drept subiect acelaşi om (ups, dacă ne uităm la viciile naturii umane, s-ar părea că evoluţia a cam stagnat în ultimii zeci de mii de ani). Iar psihologi evoluţionişti ca G. Miller par să confirme această stagnare, din moment ce ei înşişi ajung consultanţi de psihologie consumeristă la corporaţii precum Procter & Gamble sau Coca-Cola.

Piaţa bunurilor de consum

holds a mirror up to our desires, creating public manifestations of our private preferences (p. 19).

It promotes a narcissistic pseudospiritualism based on subjective pleasure, social status, romance, and lifestyle, as a product’s mental associations become more important than its actual physical qualities” (p. 43).

Cele două feţe ale narcisismului consumerist sunt:

  1. căutarea unui status/poziţii sociale
  2. căutarea plăcerii private.

Într-un articol precedent, parcă într-un gând cu autorul american, care îşi începe cartea cu Darwin goes to the mall, mărturiseam suprinderea faţă de

privirile de prădători ale cumpărătorilor absorbiţi de etichetele produselor. În mall-uri şi supermarketuri poţi descoperi lupta pentru supravieţuire şi selecţia naturală a lui Darwin în forme nebănuit de reale.

Spre deosebire de moştenirea intelectuală a pshihologului american, eu, cel puţin, nu îmi reclam Weltanshaung-ul de la Marx, Darwin, Nietzsche şi Veblen (ca să nu mai pomenim şi de teoria despre narcisism a lui Freud, teoria industrializării culturii a lui Adorno şi cea a simulacrelor culturale a lui Baudrillard). Trebuie să recunosc însă anumite aspecte reale pe care aceştia le-au consemnat. Avem fabricate multe nevoi care nu sunt necesare ci, pur şi simplu, sunt false (Marx). Afişăm şi ne formăm preferinţele în funcţie de indicii/semnalele atractivităţii masculinităţii sau feminităţii  (semnale fizice ca sănătate, fertilitate/potenţă sexuală, frumuseţe), prin care căpătăm un statut în comunitatea de care aparţinem (Darwin). Astfel cădem pradă unui  egoism primar, a unei voinţe de dominare, a superiorităţii în jocul identităţilor umane (Nietzsche). Consumul burghez modern mizează pe faptul că prestigiul social (social standing) este obţinut prin irosirea timpului şi a banilor, fenomen ce explică consumul sau risipa ostentativă – conspicuous consumption (Thorstein Veblen).

Desigur, din fragmentele pe care le-am putut citi, mi-am dat seama că trebuie să optez pentru citirea cărţii cu multă prudenţă. Înţelegerea cărţii trebuie să separe observaţiile pertinente de excesele sale explicative cu privire la sexualitate şi calculele economice minuţioase (câteodată forţate). Privită însă în ansamblul junglei de glamour sclipitor care îţi uşurează portofelul, dar îţi creşte self esteem-ul şi sex appeal-ul cu care ne alfabetizează instituţiile media, cartea e o anatomie a motivaţiilor noastre vanitoase.

În lipsa unei semnificaţii a vieţii care să transcendă materialitatea corpului şi a cauzalităţilor lumii în care trăiesc, bucuria pe care mi-o oferă consumul lucrurilor devine o închisoare.  Când cerul tace sau nici măcar nu mai doresc ceva de la el, atunci nu-mi rămâne altă alternativă decât să devin prizonier al iluziilor consumeriste, fetişind gadgeturi şi devalorizând oameni.

În lumea oglinzilor în care ne zăvorâm, să nu ne mai plângem atunci de înstrăinare de Dumnezeu, de noi înşine şi de cei pe care îi iubim.

Consider că imaginea de pe coperta cărţii este cât se poate de grăitoare pentru ceea ce putem ajunge dacă nu exersăm cumpătarea.

Să ne bucurăm de toate lucrurile, dar mai întâi să le căutăm pe cele cu adevărat importante!

Cum să-L “omori” pe Dumnezeu – simplu şi repede (2. Ateii religioşi)

Îndoctrinarea în numele libertăţii

Într-un număr din National Geographic, ediţia română, dedicată lui Charles Darwin (februarie 2009, dacă nu mă înşel), editorialistul îşi aduce aminte cu o mândrie şi superioritate suspectă de libertatea şi privilegiul nespus pe care l-au avut copiii românilor din epoca comunistă de a studia evoluţionismul în şcoli. Astfel de situaţii paroxiste, debitate de oameni “deschişi” şi aparent capabili de efort intelectual, îţi mutilează orizontul încrederii în raţionalitatea speciei umane, la fel de mult ca îndoctrinarea pseudo-creştină pe care o suportă mulţi copii în şcolile României de azi. Aşadar, s-ar părea că pentru unii, răspunsul adecvat la excesul şi învăţământul patologic pseudo-creştin nu este altul decât reinstaurarea atmosferei idilice de educare în regim forţat a noilor şoimi ai patriei şi a noilor pioneri, clonaţi după calapodul retoricienilor noului “umanism”.

Întrebaţi copiii din România despre vreo alternativă ştiinţifică la evoluţionism.  Veţi constata ignoranţa pe care vor să o apere promotorii “libertăţilor” şi ai “gândirii libere”. În faţa minţilor necoapte şi uşor influenţabile, dornice de o mică/mare rebeliune, este foarte uşor să combaţi religia atunci când te crezi stăpânitorul ştiinţei. Vei face tot posibilul să ironizezi “metanaraţiunile” iudeo-creştinismului şi astfel vei putea foarte uşor să acoperi goliciunea statutului de vulg şi uzurpator într-ale ştiinţei. Aşa se instalează teroarea unidirecţională a totalitarismului ideologic ce refuză dialogul pentru că, nu-i aşa, nu mai este nimeni suficient de capabil, inteligent, raţional şi documentat ştiinţific. Monopolul ideologic asupra ştiinţei creează monştri, nu mai puţin periculoşi decât nazismul şi comunismul. Vă ofer spre exemplificare Statele Unite Comuniste ale Americii sau Monarhia Socialistă a Marii Britanii care experimentează deja noul 1984, cu experimente educaţionale care fac ca spălarea creierului din Jesus Camp să devină o copilărie naivă. Este atât de uşor şi pervers să te laşi robit chiar de cel ce îţi promite libertatea!

Aş avea o atitudine mai plină de respect în faţa ştiinţei şi nu aş mai mutila-o doar pentru a-mi satisface nevoile mele propagandistice. Aş mai lăsa loc şi de eroare, de corecţii, de retractatări şi reverificări. În acest sens, găsesc că imperativul creştin al umilinţei şi pocăinţei oferă o atitudine mult mai propice îmbogăţirii cunoaşterii ştiinţifice decât atotsuficienţa aroganţilor atei care învaţă papagaliceşte şi stâlcit fraze evoluţioniste sau se îndoapă cu o cultură Wikipedia. Diferenţa faţă de fanaticii religioşi o reprezintă doar numele proclamat adulatoriu.

New Fanatism

Paradigma Communication for Social Change a cunoscutei fundaţii Rockefeller funcţionează de minune nu doar pentru facerea de prozeliţi pentru comunitatea LGTB ci şi pentru propaganda noului ateism. În faţa unui astfel de PR gălăgios şi violent, vocea raţiunii e înnăbuşită iar Dumnezeu se retrage politicos. Unii iau acestă politeţe drept suicid. Nu-i frumos să vorbeşti  în numele Altuia!

Afirmarea negativismului şi noua mistică pseudo-ştiinţifică

Sună foarte stupid afirmarea negativismului, nu? Cam în acest joc lingvistic se îngrămădeşte întreaga combinatorică seacă a silogismelor ateiste. “Dacă nu-i poţi dovedi existenţa, atunci Dumnezeu nu există”. Problema multor creştini este că se îmbujoreză în faţa acestei raţionalităţi “macho”, deloc virile însă.

“În proporţie de 99,9% Dumnezeu nu există”, afirma emfatic R. Dawkins. Nu cred că domnului dr. în biologie de la Oxford i-ar strica puţină rigoare ştiinţifică atunci când abordează probleme epistemologice, ontologice şi logice şi să citească autorităţile în materie. Tocmai de aceea, când se joacă atât de lejer cu procentele asemenea unui copil cu firele de nisip, un spirit “liber” ca cel al lui R. Dawkins ar putea lua câteva notiţe de la renumitul profesor de logică modală, Dr. Alvin Plantinga.

Seria “Space” de filme documentare şi de popularizare a ştiinţei (evoluţioniste, că altfel de ştiinţă nici nu mai există) de la BBC ne încântă cu un proces argumentativ înfiorător de simplu şi… demn de desene animate. La întrebarea “Care este originea vieţii?”, Sam Neil, naratorul, ne răspunde suav: “viaţa a fost adusă pe pământ de pe alte planete”. Poate că acesta este un răspuns suficient de raţional pentru absurditatea religioasă a unor “oameni de ştiinţă”, care mai scriu şi nuvele SF pentru cenaclurile literare, dar eu, fiind o fire puţin mai sceptică, îmi rezerv dreptul de a căuta un răspuns mai serios. Extensia întrebării adânceşte nevoia răspunsului, nicidecum nu o anulează.

De altfel,  printre multele răspunsuri demne de un studiu serios de retorică, Dl. Richard Dawkins ne oferă o mostră de sinceritate atunci când răspunde întrebării “Ce anume credeţi dar nu puteţi dovedi?”:

“(…) I believe that all life, all intelligence, all creativity and all ‘design’ anywhere in the universe, is the direct or indirect product of Darwinian natural selection. (…)”

Chiar filosoful ateu Michael Ruse mărturiseşte că Noul Ateism al filosofilor dandy gen R. Dawkins, S. Harris şi Ch. Hitchens este “a bloody disaster”. Fiind aproape de cercul lor, ştie el ce spune.

Apropo, ştiaţi că s-a descoperit … veriga lipsă? În măsura în care nu mai atacă fondul iudeo-creştin ci trebuie să iniţieze un discurs constructiv, ateismul devine o sursă aproape inimaginabilă de imaginaţie haioasă. Meta-naraţiunea ateist-evoluţionistă pare a fi scenariul unui film SF de mâna a 4-a, produs în Albania. Priviţi  ultimul model de evoluţie umană, sezonul 2009. Mai mai că am crezut iniţial că e o caricatură a celor de la Academia Caţavencu. Eh, nu, evoluţionismul bate satira şi miştoul!

the new missing link

S-ar părea că există mult prea mult misticism în certitudinile “ştiinţifice” “aproape” complete. Mintea umană se simte obosită de proclamarea infatuată a şanselor pe care Dumnezeu le are pentru a “veni” întru existenţă sau inexistenţă. Dreptul de existenţă  al lui Dumnezeu Îi este refuzat în numele unei raţiuni violentate, afişate ostentativ pentru a acoperi agenda morală şi politică a propagandiştilor LGTB, socialişti, ecologişti, new-age.

Dacă pentru religioşii atei existenţa lui Dumnezeu este atât de profitabilă încât Îl caută chiar şi acolo unde nu Se onorează să se prezinte, adică în moaştele contrafăcute, minunile iluzorii, liderii mincinoşi dar buni oratori, etc., pentru ateii religioşi existenţa lui Dumnezeu este atât de neprofitabilă. Dumnezeu e musai redus la statutul de ficţiune ostracizată. De ce să ai mustrări de conştiinţă pentru orgii, divorţuri şi avorturi? De ce să ai un “Big Brother” cosmic care să te tragă de ureche când ai facut o prostie? Mai bine fără El, tocmai ca să permanentizezi prostia dar s-o numeşti “emancipare”. Este atât de deranjantă existenţa lui Dumnezeu!

Cunoaşterea “incorectă” politic şi filosofic este din ce în ce mai mutilată de industria intereselor academice şi cea a “drepturilor omului”, apărate secvenţial şi preferenţial. Dacă mai adaug la aceste garnituri ale ignoranţei şi teoriile conspiratiste (gen Codul lui Da Vinci, Zeitgeist, The God Who Wasn’t There, Pagan Jesus) ce pornesc de la “studiile” gnostice condimentate cu filosofiile orientale (junk food pentru oameni care au nevoie de o cultură/filosofie/religie instant, mixată vizual, dacă se poate, ca să fie mai uşor de înţeles), atunci îi înţeleg dorinţa şi dreptul lui Dumnezeu de a-şi alege interlocutorii.

Să-l ferească Dumnezeu pe ateu de răspunsul Său la aberaţiile şi injuriile aduse!

Însă, pe lângă un Dumnezeu viu, atât de frumos e să vezi un ateu înviat.. Dovada supremă de reverenţă şi mulţumire faţă de suferinţa tăcută a lui Dumnezeu!

%d bloggers like this: