Tag: Geneza

Cei şapte stâlpi ai creaţiei (Templul cosmic – Geneza 1:1-2:3 – partea a doua)

Spre deosebire de cosmogoniile şi teogoniile mesopotamieme, creaţia din Geneza este o veritabilă reducţie mitologică, cu un larg simţ al libertăţii. În ochii cercetărului biblic contemporan, cu filiaţii în ştiinţele naturale, Geneza 1:1-2:3 pare a fi cosmologia antică cea mai apropiată de o viziune ştiinţifică, cel puţin aşa cum ne-o asumăm în momentul actual. W. P. Brown consideră oportună evocarea conexiunilor precum şi a disjuncţiilor dintre creaţie şi ştiinţă:

  • să fie apele de sus din Geneza 1 apa din comete, norii interstelari şi planete (Robert M. Hazen, Gen-e-sis: The Scientific Quest for Life’s Origin, Joseph Henry, Washington D.C., 2005, p. 122)?
  • să fie aceste ape de sus forme de materie şi energie cunoscute în cosmologia modernă ca “energie şi materie neagră” (“dark energy”, “dark matter”) sau praful şi gazul interstelar responsabile pentru apariţia stelelor şi a planetelor?
  • atmosfera este descrisă ca fiind protectoare pentru viaţa de pe pământ în faţa inundaţiei “apelor de sus” (Gen. 7:11), ştiinţa confirmând rolul său protector în faţa distrugerii razelor ultraviolete sau a corpurilor extratereste, precum comete şi meteoriţi.
  • Chiasmul zilelor din Geneza 1 (expus în articolul precedent) corespunde simetriei a două caracteristici fundamentale a ştiinţei: structura şi varietatea, atât de necesare unei lumi care este “hospitable to life” (Lee Smolin, The life of the cosmos, Oxford University Press, 1997, p. 16).  Aşa cum observa Brian R. Greene,

everything we’ve ever encountered is a tangible remnant of an earlier, more symmetric cosmic epoch (Brian R. Greeene, The Fabric of the Cosmos: Space, Time and the Texture of Reality, Vinatage Books, New York, 2004, p. 220).

Se poate vorbi de “simetrie translaţională”, invariabilă, care asigură faptul că legile fizicii se aplică oriunde în univers; mai există “simetrie rotaţională” – rotiţi universul pe orice axă şi el va arăta la fel. Uniformitatea microradiaţiilor este un alt semn al omogenităţii cosmosului, a distribuţiei uniforme a materiei şi energiei după Big Bang. (Pasionaţii  de cosmologie şi  de teorii matematice complexe pot citi Mirror Symetry, o uimitoare culegere de studii despre simetrie). Dar pe lângă atâtea simetrii, universul ne relevă şi cazuri de asimetrii care fac posibilă viaţa, a se vedea celebra şi fina asimetrie dintre materie şi antimaterie.

  • pentru că “dezordinea la un anumit nivel poate duce către o ordine la un nivel mai înalt” (Ilya Prigogine), nu ar trebui să ne mirăm de rolul constructiv al haosului în creaţie. “Haosul determinist” (Alan Cook) şi teoria modernă a haosului reflectă dinamica părţii constructive a tendinţei creaţiei către ordine, vizibilă în auto-organizarea complexităţii sistemelor chimice şi biologice, a creaţiei, anihilării şi transformărilor.

Through entirely ignorant of cosmic background radiation, rotational invariance , and cosmic clumpiness, the autor of Genesis 1 observed that creation is indelibly imprinted with a skewed symmetry. There are, as we heve seen, cases of broken symmetries or “nonpredictable variations” littered throughout the ancient account. Most significant is Day 7, which presents the greatest “anomaly” in the creation schema, yet provides the key to the entire structure. Again, perfect symmetry makes for a lifeless universe. variation, by contrast, constitutes the story of cosmic evolution as it does the Genesis story of creation (p. 53).

The chaos depicted in Genesis 1:2 can be read as the disorder that sets the precondition for order. It is the kind of disorder that God can work with, not against (p. 55).

Brown trece apoi prin discuţia asupra binomului spaţiu-timp ca nişte concepte interdependente care fac posibilă dezvoltarea universului, oprindu-se asupra singularităţii Big Bang-ului (respins în primă instanţă de astronomul Fred Hoyle pentru că era prea “conformă” cu teologii iudeo-creştini), care nu explică originea universului ci evoluţia după o fracţiune de la timpul zero, aşa cum nici primul verset din Geneza nu explică începutul absolut al creaţiei (p. 56):

Both the ancient narrator and the modern cosmologist find a sliver of common ground: creation commences in extremis, in a condition of incredible (some would say “infinite”) density, uniformity, and density. Physicist describe this initial condition as an inconceivable situation of extreme intensity in which the temperature remained above a milion billion degrees Kelvin with wild fluctuations of energy so severe that all known particles assumed zero mass, a state of perfect symmetry… and chaos! (…) Although the universe may existed in a state of spacetime “singularity” or point of infinite compression, as some physicists describe it, that state was also thoroughly “jittery and turbulent” on the quantum level. (…)

But primordial pathology was not all bad in the course of creation. It reflected, according to the Grand Unification Theory (GUT), a condition in which all the known forces were unified: gravity, electromagnetic force, strong nuclear force, and weak nuclear force. It was a “perfect unity” until the Bang – an “explosion” occasioned by a false vacuum state or condition of gravitational repulsion. This state of negative pressure expanded space by a factor of at least 10³⁰, lasting for the briefest of moments. (…)

So marked the earliest stage of cosmic evolution, one that began in “perfect unity” and was shattered by a false vacuum, putting the “bang” in the Big Bang-. Genesis 1:2 analogously describes suspended a state of colossal potential, of cosmic readiness for creation. God’s breath suspended above the dark waters; pent-up quantum energy poised to burst forth. Both indicate a generative fluctuation of astronomical or (I can’t resist) biblical proportionas. As one theologian notes, “The Spirit that is moving over the waters of chaos expresses … God’s readiness to speak and to act from eternity”, or, as one could restate, from the initial state of “chaos” within which time and space had no bearing, the state in which God’s breath was held, ready to explode and unleash creation (p. 56-57).

Trecând de evoluţia cosmică prin permutarea de la Big Bang la Big Flash, marea difuză de fotoni care a inundat universul la naşterea sa şi ale căror rămăşiţe le putem vedea în radiaţia cosmică de fond (Să fie lumină! – ziua 1) care precede lumina stelelor (ziua a patra), autorul american ajunge la evoluţia biologică, la fecunditatea organismelor, proiectate să se potrivească unei nişe specifice. De altfel viaţa din Geneza 1 nu e caracterizată ca fiind perfectă, ci bună, element care este folosit pentru explicarea unei forme de competiţie, luptă pentru viaţă (Gen 1:26-28). Viaţa  apare din interacţiunea fertilă a apei, aerului şi a pământului, aşa cum apare şi în Geneza, cu remarca că ziua a 6-a pare a fi perioada naturală de dezvotare a vegetaţiei, nicidecum ziua a 3-a.

Discutând apoi unicitatea omului şi problema asemănărilor cu cimpanzeul, până  şi dr. Craig Venter consideră că, datorită limbajului, a cogniţiei şi culturii pe care o creează, omul este de o “singularitate masivă” (C. J. Venter, The Sequence of the Human Genome, Science, Vol. 291, February 2001, p. 1347). De altfel, după ce citesc articolul Chimpanzee and human Y chromosomes are remarkably divergent in structure and gene content (Nature 463, 536-539, 28 January 201o), cu siguranţă că săracii cimpanzei se simt  ameţiţi de “evoluţia” situaţiei înrudirii lor cu oamenii şi mai că le-ar trece prin cap ideea unui proces de înselătorie şi a despăgubirilor morale de la  anumiţi “oameni de ştiinţă”, “binevoitori” cu soarta lor, şi nu numai!

Trecând peste abundenţa datelor pe care le oferă autorul pentru a surprinde dialogul dintre Geneza 1 şi mai multe discipline ştiinţifice, redau doar schema prin care se face o recitire,  în termenii unui evoluţionism teist, primului capitol din Geneza 1:

Geneza 1:1-2-3 Înţelegerea ştiinţifică
  • Creaţie prin diferenţiere: de la un “haos” lipsit de forme la ordine
  • Naşterea entropică a complexităţii: de la uniformitate la structură
  • “The Big Flash”: “crearea” luminii
  • “The Big Bang”: “crearea” cosmosului
1. Ziua 1 şi Ziua 4 1. Lumina primordială
2. Crearea spaţiului şi a timpului 2. Emergenţa binomului “spaţiu-timp”
  • Viaţa “umplând” domenii variate
  • Impulsul biologic de a “umple” medii variate
  • Imago Dei: unicitatea umanităţii făcute după imaginea lui Dumnezeu
  • Homo sapiens: unicitatea cognitivă şi culturală a omului

Cei şapte stâlpi ai creaţiei (Templul cosmic – Geneza 1:1-2:3 – prima parte)

Perspectiva biblică din Geneza 1 este un răspuns la “canonul” cultural al tradiţiilor şi miturilor vecinilor lui Israel din antichitate, mai ales ale mesopotamienilor, ale cananiţilor şi ale egiptenilor.

  1. În structura epică a Enumei Elish, un veritabil imn cu uzanţe monarhice, creaţia lumii începe atunci când conflictul zeilor se sfârşeşte (p. 26). Teogonia este cea care condiţionează cosmogonia. În cele din urmă, la sfârşitul războiului zeilor, oamenii sunt plămădiţi din sângele zeului rebel (Qingu) şi sunt destinaţi servituţii zeilor.
  2. În scrierile ugaritice din nordul Cannanului, victoria zeului tunetului (Ba’al) asupra haosului apelor (a zeului Yamm şi a lui Litan,  şarpele/monstrul marin) este sărbătorită prin construirea palatului său regal, care durează 7 zile (!!!).
  3. Pe de altă parte, tradiţiile celor trei centre religioase ale Egiptului antic cu cei trei zei creatori (Atum în Heliopolis, Ptah în Memphis şi Amun în Theba) implică o evoluţie a zeilor prin diferenţiere de sine. Perspectiva evoluţionistă/naturalistă egipteană implică o divinitate imanentă lumii, care evoluează în ceea ce numim lume prin creaţia din propriul trup (Atum) sau prin voia inimii şi împlinită prin vocea zeului demiurg. Lumea este guverantă de un inviolabil ritm al repetiţiei veşnice, ordinea cosmică fiind restabilită de fiecare dată prin actul de separare şi de justiţie guvernat de Osiris.

Ceea ce frapează la aceste tradiţii ale creării lumii este faptul că atât Marduk cât şi Ba’al sunt zeităţi vulnerabile, care îşi clamează prin violenţă superioritatea ameninţată de ceilalţi zei. O altă diferenţă majoră constă în gradul de complexitate a naraţiunii: în comparaţie cu naraţiunile elaborate de mai sus, perspectiva autorului Genezei este incredibil de simplă. Să fi fost valabil de pe atunci criteriul briciului lui Occam?

Caracterul creaţiei

Un început relativ

Creaţia începe într-o stare primordială de pustietate şi goliciune. În expresia “deasupra apelor” nu avem nimic care să semene cu haosul combativ din Enuma Elish sau cu povestea lui Ba’al (a se vedea Psalmul 74:12-17). Autorul american valorizează constructiv rolul apelor din naraţiunea Genezei, creaţia fiind văzută ca o diviziune, o rearanjare, separaţie constructivă a unor elemente preexistente Gen. 1:1 (p. 36).

Povestirea creaţiei din Geneza pare a fi atent construită în jurul cifrei 7: Dumnezeu pronunţă de 7 ori faptul că ceea ce crease era “bun”, cuvântul “pământ” apare de 21 de ori, “Dumnezeu” este repetat de 35 de ori, cuvintele naraţiunii creaţiei din Gen. 1:1-2:3 din ebraică sunt numărate la 469, adică 7 x 67, etc. Indiferent câte astfel de jocuri matematice găsim în textul original, cifra şapte reprezenta numărul complet, al împlinirii, al perfecţiunii.

O aşezare simetrică a celor şase zile de creaţie ne arată o matrice a domeniilor cosmice şi de existenţă mundană (lumină – ziua întâi, apele de sus sau cerul, văzduhul – ziua a doua şi pământul cu vegetaţia – ziua a treia) şi a umplerii acestor domenii (luminătorii în ziua a patra, păsările şi vieţiutoarele marine în  ziua a cincea, animalele pământului, oamenii şi hrana lor în ziua a şasea). Dar această simetrie a primelor şase zile nu este perfectă fără considerarea zilei a şaptea. William P. Brown optează aşezarea ultimei zile, cea a odihnei, în paralel cu ceea ce este numită ziua 0, cea a pustiului şi goliciunii. Codul Genezei pare a fi încadrat de ziua 0 şi ziua 7-a, cele care nu suportă nicio formulă temporală de genul “şi a fost o seară şi o dimineaţă”. Ziua 0 se referă la lipsa de forme a ceea ce va deveni creaţie, iar ziua 7-a sărbătoreşte creaţia împlinită, desăvârşită.

Dumnezeu, păstrându-şi sfinţenia, este diferit de creaţie, dar nu împotriva ei! (p. 39)

Pornind de la faptul că lui Solomon i-a luat 7 ani să construiască Templul (1 Împ. 6:38), W. P. Brown continuă tradiţia lui Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice III, 7:7), sau Cosmas Indikopleustes (a se vedea Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Humanitas, 1992, p. 59-60) care considera templul de la Ierusalim (iar apoi basilica şi catedrala creştină) un veritabil Axis Mundi, spaţiul sacru unde se repetă cosmogonia (o astfel de discuţie a fost iniţiată şi în Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice). Brown aşează simetria primelor 6 zile pe structura tripartită a curţii şi a Locului Sfânt, Locul Preasfânt find culminarea creaţiei prin odihna lui (şi a creaţiei în) Dumnezeu. Tema creaţiei lumii ca Templu al lui Dumnezeu poate fi studiată mai în detaliu într-o altă carte de excepţie: John H. Walton, The Lost world of Genesis One. Ancient Cosmology and the Origins Debate, InterVarsity Press, 2009.

Caracterul umanităţii şi al lui Dumnezeu – Imago Dei

Strict legat de codul templului cosmic al Genezei 1 este rolul şi identitatea umanităţii în întregul creaţiei. Spre deosebire de toate templele din jurul Israelului antic, în Templul de la Ierusalim (autorul american are o abordare liberală în cea ce priveşte autorul Genezei: nu este vorba de Moise din sec. XV î. Hr., ci de acel colectiv de autori din secolele X-VI î. Hr., conform ipotezei Wellhausen) era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu. Asta pentru că Dumnezeu îşi avea chipul întipărit în creaţia sa, în fiinţa umană.

While God lacks a blatantly antropomorphic profile in Genesis 1, humanity is unequivocally “theomorphic” by design. Cast in God’s image, women and men reflect and refract God’s presence in the world. The only appropiate “image of God”, according to Genesis, is one made of flesh and blood, not wood or gold (p. 42).

Omul este investit cu un rol unic regal şi preoţesc, de a reprezenta/purta imaginea lui Dumnezeu în lume, spre deosebire de perspectiva celorlalte naraţiuni care indicau  servitudinea omului faţă de zei. Este foarte importantă observaţia mutării de la plural  (chipul Nostru, asemănarea Noastră – Gen 1:26) la singular (chipul lui Dumnezeu – v. 27) în timp ce pentru om se face tranziţia de la singular (l-a făcut pe om – v. 27a) la plural (i-a făcut – v. 27b). Cu alte cuvinte, comunitatea divină îşi reflectă chipul în comunitatea umană. Spre deosebire de celelalte tradiţii antice, aici avem de a face cu o democratizare  şi diversificare. Nicăieri în Geneza 1 nu se spune că Dumnezeu trebuie să cucerească, să stăpânească, aşa cum am văzut în celelalte naraţiuni.

God is a differentiator, not a terminator (p. 44).

Perspectiva autorului american asupra creaţiei este vizibilă din modul în care el interpretează actul creaţiei: Dumnezeu comandă, cheamă prin cuvânt în sensul iniţierii unui proces de creaţie, Dumnezeu lucrează cu elementele creaţie, nu împotriva lor. Elementele cosmice (soarele, luna, stelele) nu sunt zeităţi, ci pur şi simplu elemente ale cosmosului, create nu pentru divinaţie (aşa cum regăsim în horoscopul babilonian) ci pentru observaţie. Lucrurile sunt “bune” pentru că ele îşi împlinesc scopul iniţiat de Dumnezeu: susţin viaţa într-un mod al ordinii (d.p.d.v. etic) şi al frumuseţii (d.p.d.v. estetic), aşa cum se poate vedea în procesul de construire a Cortului Întâlnirii din Exod 25-40.

Dar ceea ce este “bun” nu este “perfect”, cel puţin aşa cum îl înţelegem noi astăzi. În articolul viitor vom parcurge drumul înţelegerii acestui “bun”, dar nu “perfect” în dialogul cu ştiinţa, urmărind conexiunile cât şi disjuncţiile dintre Geneza 1 şi corpul cunoaşterii ştiinţifice, atât cât poate fi el unificat într-un efort transdisciplinar.

Cei şapte stâlpi ai creaţiei (De la uimire la înţelepciune)

Înţelepciunea şi-a zidit casa, şi-a tăiat cei şapte stâlpi. (Proverbe 9:1)

Cu cât insula cunoaşterii este mai mare, cu atât mai mare va fi ţărmul uimirii. (Ralph W. Sockman)

Chiar dacă astăzi subiectul creaţiei lumii cade în derizoriul unor aroganţi auto-suficienţi, în a căror minte se joacă atât de facil destinul epuizării tuturor sensurilor (a fi informat nu implică cu necesitate faptul de a fi educat, competent) sau în încordarea retorică a unor creştini, cu toţii reuniţi de tensiunea defensivă a părtinirii, ştiinţa începuturilor este indisolubil legată de teologie, de Scripturi şi de viaţa noastră de zi cu zi. Fără un liant cu trecutul, cu originea noastră, nu ne putem defini viitorul, destinul vieţii pe dorim să-l descoperim sau să-l plămădim.  De altfel, putem constata destul de uşor cum în “păcatele” noastre cotidiene se revarsă rămăşiţele  fântânii genetice a unei umanităţi originată în  naraţiunea Genezei, prima carte a lui Moise. Istoria pe care o credem depăşită ne ajunge mereu în fibre, nervi, ţesuturi, gânduri şi acte. Poate tocmai de aceea preferăm să ne refugiem atât de mult în alteritatea unui ego sterilizat, digitalizat. Însă chiar viitorul aseptic pe care vrem să îl construim prin utopiile noastre tehnologice ne va judeca nebunia autoîndumnezeirii, de care ne avertizează istoria prin miturile căderii din toate tradiţiile lumii.

În timp ce în contradictoriul mediu academic din Statele Unite se înfiinţează catedre universitare cu tematica dialogului între teologie şi ştiinţă, somnul raţiunii de pe la noi naşte mici războinici talibani, mândri de luminiţa peşterii ignoranţei în care îşi clamează spaţiul vital. Analfabetismul biblic şi cel ştiinţific produc laolaltă caricaturi deloc amuzante, dar foarte gălăgioase!

Cartea The Seven Pillars of Creation. The Bible, science and the ecology of wonder (Oxford University Press, 2010) a lui  William P. Brown, profesor de Vechiul Testament la Columbia Theological Seminary (de obicei o şcoală cam prea liberală pentru gusturile mele), reprezintă o reală invitaţie la decenţă în mijlocul discursurilor isterizante pe care le suportă mediul cultural contemporan în jurul Creaţiei din Geneza.

Diferenţa dintre a fi pierdut în mirare şi a piede mirarea

Multe studii serioase ale maturităţii pornesc de la epifaniile copilăriei. Însă când copilăria nu mai este inundată de uimire, oare ce fel vlăstare vor creşte peste ani? Autorul american crede că pierderea uimirii în faţa naturii, cu imensitatea şi diversitatea ei magnifică, se produce atunci când, prin cunoaşterea ştiinţifică reducţionistă, obiectivăm natura ca sclavul peste care guvernează umanitatea. Să fie visul lui Fr. Bacon coşmarul nostru?

Însă dincolo de acest reducţionism, mulţi oameni de ştiinţă îşi exprimă uimirea în faţa naturii, bioantropologul Melvin Konner considerând capacitatea de uimire ca marca definitorie a speciei noastre şi a spiritului uman (p. 4).

Although Homo sapiens (“wise human”) may be too self congratulatory, there is no doubt that we are Homo admirans, the “wondering human”. Wonder is what unites the empiricist and the “contemplator”, the scientist and the believer. “Everyone is naturally born a scientist”, admits astrobiologist Christ Impey. We can no more deny that of our distant ancestors than we can deny that of ourselves. Together, the ancient cosmogonist and the modern cosmologist, the biblical sage and the urbane biologist form a “cohort of wonder”. (p. 4)

Din păcate, atunci când se pierde uimirea îşi face loc zgomotoasa retorică a adversităţii, a relaţiei disfuncţionale dintre religie şi ştiinţă (limbajul universal al lumii contemporane).

Is science really hall-bent on eroding humanity’s  nobility and eliminating all sense of mystery? Not the science I know. Is faith simply a lazy excuse to wallow in human pretension? Not the faith I know. What if invoking God was a way of acknowledging the remarkable intelligibility of creation? What if science informed and enabled persons of faith to become more trustworthy “stewards of God’s mysteries” (1 Cor. 4:1-2)? What if faith fostered a “radical openness to the truth, whatever it may turn out to be”. The faith I know does not keep believers on a leash, preventing them from extending their knowledge of the world. The science I know is not about eliminating mystery. To the contrary, the experience of mystery “stands at the cradle of true art and true science”, as Albert Einstein famously intoned. “Whoever does not know it can no longer wonder, no longer marvel, is as good as dead.” (p. 5)

Când uimirea duce la înţelepciune

Cea mai bună ştiinţă este izvorâtă din uimire! Scopul autorului este stabilirea unui teritoriu comun al uimirii ştiinţei cu cea din Biblie. Ori pentru aceasta, trebuie să ne mişcăm dincolo de teritoriul războiului cultural care antagonizează cele două partenere de discuţie. William P. Brown

  • evită reducerea Bibliei sau a ştiinţei la cealaltă (aşa cum procedează fundamentalismul evanghelic şi cel al materialismului scientist),
  • nu consideră oportună punerea Bibliei şi a ştiinţei într-o dihotomie clară (aşa cum a sugerat Stephen Jay Gould prin NOMA – non-overlapping magisteria, William P. Brown  propunând o nouă formulă, TOMA – tangentially overlapping magisteria),
  • totodată, nu vrea să facă false armonizări între Biblie şi corpul cunoaşterii ştinţifice (a se vedea exploatarea mai mult sau mai puţin forţată a teoriei cuantice).

Poate că ştiinţa şi Biblia nu explică în aceeaşi termeni cât de magnific este universul, dar ambele iau misterul, uimitorul, grandiosul şi ne invită la explorarea lor. Astfel, cel iubitor de înţelepciune va găsi atât disjuncţii, disonanţe cât şi consonanţe, intersectări ale celor două hărţi complementare, ale ştiinţei şi ale Bibliei.

I want to bring together two distinct disciplines, biblical theology and modern science, and explore points of conversation in ways that I hope generate more synergy than sparks. My convinction is that one cannot adequately interpret the Bible today, particularly the creation tradictions, without engaging science. Otherwise, the Bible’s “strange new world” would become an old irrelevant word. (p. 7)

În realizarea scopului propus, hermeneutica biblică a lui Brown se mişcă de la intrarea prin curtea din spate (înţelegerea contextului scrierilor biblice) pentru a veni către uşa din faţă (discernerea înţelesurilor Bibliei în contextul contemporan). Explorarea cosmologiei Scripturii implică parcurgerea a trei paşi:

1. Elucidate the text’s perspective on creation within the text’s contexts.

2. Associate the text’s perspective on creation with the perspective of science.

3. Appropriate the text in relation to science and science in relation to the text. (p. 14)

Realizând aceşti paşi, observăm că nu există o singură tradiţie a Bibliei asupra creaţiei, cea din Genesa 1, ci putem identifica 7 astfel de pasaje/tradiţii biblice, corelate cu datele empirice pe care ni le oferă ştiinţa contemporană şi pe care autorul le confruntă cu modele explicative precum Big-Bangul, evoluţionismul, teoria cuantică, etc..  Iată dar aceşti şapte piloni ai creaţiei pe care înţelepciunea îi aşează în faţa uimirii şi pentru îmbogăţirea noastră:

  1. Genesa 1:1-2:3
  2. Genesa 2:4-3:24
  3. Iov 38-41
  4. Psalmul 104
  5. Proverbe 8:22-31
  6. Eclesiastul 1:2-11; 12:1-7
  7. Isaia 40-55.

%d bloggers like this: