Tag: cultură postmodernă

Lumile din bibliotecă (2)

3.  Izbăveşte-ne de rău – Ravi Zacharias

Cu o claritate de invidiat, în Izbăveşte-ne de rău, Ravi Zacharias descrie istoria decadenţei şi a nihilismului occidental, industria culturală şi, mai ales, “inocenţa” otrăvită care este injectată tinerilor din ziua de azi prin cultura postmodernă. Misterul răului nu devine unul demn de admirat, aşa cum suntem instruiţi prin prozelitismul aşa zisei emancipări moderne şi postmoderne ci, dimpotrivă, devine garanţia derivei. De altfel, foarte multe dintre dezbaterile ştiinţifice, literar-artistice şi cele din mass-media ne arată că semnele culturale ale acestei descompuneri umane probează filiaţiile dintre cultură, natură umană şi ceea ce numim rău.

Tot acest tăvălug al răului poate fi oprit numai printr-o întoarcere la Isus Hristos, la lumina revelaţiei, fapt ce ar împlini cu adevărat exigenţele unui căutător de bine, adevăr şi frumos.

Cartea lui Ravi Zacharias este un model de scriitură pentru cel care are ceva de spus cetăţii în mijlocul căreia trăieşte, scriitură ce exprimă echilibrul dintre precizia diagnosticării problemei şi condescendenţa iubitoare cu care este oferită soluţia la problema descoperită.

4. Raţiunea în cumpănă – Phillip E. Johnson

Un eminent profesor de filosofie şi de ştiinţe politice, John Gray, constata în cartea sa Câini de paie (Humanitas, 2009) că “în prezent, credincioşii sunt mai neconformişti. Împinşi spre marginea unei culturi în care ştiinţa pretinde autoritate asupra a tot ceea ce înseamnă cunoaştere umană, ei au fost nevoiţi să-şi cultive capacitatea de a se îndoi. Prin contrast, credincioşii laici, încorsetaţi de înţelepciunea convenţională a acelor vremuri, se află sub influenţa dogmelor necercetate”. Cartea lui Phillip E. Johnson probează din plin observaţiile profesorului britanic, cu observaţia că autorul este un foarte respectat şi competent profesor de drept de la Universitatea Berkeley.

Aşadar, dacă aveţi o doză de nonconformism, luciditate şi îndoială, probaţi-le, împreună cu autorul, în câmpul prejudecăţilor cu diplomă.

Profesorul american urmăreşte modalităţile prin care naturalismul metodologic dă naştere metanaraţiunii evoluţioniste, relativismului etic şi corectitudinii politice, vizibile deja în aberaţiile sistemului de educaţie şi de justiţie din Statele Unite. Toate acestea sunt însă acceptate în cultura populară pe baza sofismelor autorităţii, iar în lumea academică pe baza apartenenţei la majoritatea comodă. Dar dacă fundamentele naturaliste sunt greşite iar conspiraţia elitei culturale împotriva “ignoranţei” şi “superstiţiei” teismului creştin ascunde de fapt propria ignoranţă?

Lecturând Raţiunea în cumpănă veţi constata un  lucru care este absolut normal pentru cei care studiază istoria ştiinţei şi anume că până şi industria cunoaşterii ştiinţifice poate fi cauzatoare de mitologii, superstiţii şi prejudicii ale onestităţii. Ceea ce este tragic în tot acest carnaval pitoresc este pericolul pe care îl prezintă mania certitudinii atunci când ignoranţa şi cunoaşterea interesată, părtinitoare, îşi îmbracă goliciunea cu puterea legiuitoare şi cea politică. Sunt semnale de alarmă pe care Phillip E. Johnson le indică celor care dispun încă de o vie dorinţă de cunoaştere.

Despre mesianismul mediatic (1. Argument)

Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile! 1

După “moartea” metafizicii europene, Dumnezeu mai poate “supravieţui” doar ca o metaforă explicativă sau complexitate ireductibilă (în ştiinţe), mister şi freamăt emoţional (în arte), fundament (din ce în ce mai contestat însă) al drepturilor omului (în politică) şi, de cele mai multe ori, prilej savuros al ironiilor (anti)pudităţilor şi dogmatismului (în literatură şi dramaturgie).

Şi totuşi, în cultura postmodernă redescopăr la tot pasul, fără prea mare efort, o sumedenie de forme ale religiozităţii mascate tocmai sub pudităţile nesincere ale celor care o doresc cât mai moartă.

Sufletul oraşului geme de nostalgie după retragerea (de două secole abuzată) a raţiunii, scena publică oferindu-ne secvenţe irevenţioase ale “bibliilor” seculare propovăduite de la televizor (noul amvon) de noii formatori de opinie (e un “păcat” să le spunem “propagandişti” sau “demagogi care fac prozelitism”). În abundenţa noilor ideologii, discursul media global urmăreşte scopul “nobil” de a capta şi “fideliza” audienţa. Redefinirea comunităţii în absenţa unui “telos”, a unui scop comun este imposibilă în cultura fragmentarului, a lichidităţii şi rebeliunii post WWII. Tocmai de aceea este foarte interesantă reconfigurarea “agorei” postmoderne, a resurselor şi jocurilor noilor retoricieni, cei care încearcă refacerea acelui liant social pe care, odinioară,  îl oferea credinţa în Dumnezeu.

Nu putem nega nici rădăcinile sacramentale ale valorilor artistice moderne.

“Pietatea vizuală” este un demers ce-şi are originile în religia populară din Evul Mediu dar care, secularizată, caracterizează cultura pop a maselor contemporane. Pornind de la camerele pline de afişe (noile icoane) ale tinerilor şi până la tatuajele celebrităţilor (copiate, într-un mimetism tembelizant, de orişicine şi orişicare) sau screen-urile şi printurile marilor corporaţii, observăm cât de importantă este  miza culturii vizualului. Cât de multă dreptate avea Berkeley: “Esse est percepi” (A exista înseamnă a fi perceput).

Secvenţele narative sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele ale (meta)naraţiunii religioase, ale aşteptărilor şi împlinirilor mesianice. Geografia culturală postmodernă suferă modificări epidermice, pe acelaşi schelet însă. Imaginarul modern târziu rescrie, în cheie nouă, sintetică, holistică, enciclopedia fanteziilor vechi de când lumea.

Noua spiritualitate a vieţii, noua vârstă a romantismului şi consumismul capitalist parazitează mai ales sufletele goale ale bussiness-man-ilor vlăguiţi de inteligenţă în calculele profitului. Cu siguranţă că e musai ingurgitarea rapidă şi fără dureri a pastilei de “redescoperire a sinelui” şi a încrederii în “bunătatea fiinţei umane”, mai ales după ce l-ai stors pe partenerul de afaceri de bunele lui intenţii şi l-ai înşelat graţios. Uite aşa se face că supravieţuim într-o “high theory & low culture” (Mikita Brottman).

Tocmai de aceea, în săptămânile care urmează, v-aş prezenta o sinteză a analizei anumitor resorturi ale culturii în care trăim, trecând atât prin analiza pur factuală a expresiilor cotidiene cât şi prin lectura unor resurse bibliografice de referinţă.

The postmodern man - Jason LaMotte


[1] “Let me write the songs of a nation. I don’t care who writes its laws.” (Andrew Fletcher în The Galaxy. An Illustrated Magazine of Entertaining Readings, vol. VI, Sheldon & Company, New York, 1868, p. 577)

%d bloggers like this: