Tag: ideologie

Poveşti care se uită – The Soviet Story

Cred cu tărie că cea mai crudă moarte este cea a uitării. Iar epoca inflaţiei comunicaţionale ne predispune parcă, paradoxal, către uitare (mare dreptate avea Platon în Phaidros!). Asemenea paradoxului din legenda lui Buridan (un măgar aşezat la egală distanţă de două căpiţe de fân, va muri de inaniţie din cauza indeciziei),  multa revărsare a bogăţiei de informaţie ne predispune ignoranţei şi amputării senzorial-emoţionale.

Sute de ani popoarele Europei s-au luptat pentru libertate: era o ideea măreaţă şi un imbold demn de apărat chiar şi cu preţul vieţii.  S-ar părea însă că în ultima vreme suntem în stare să ne vindem libertatea pentru ceea ce azi a ajuns valoarea supremă: securitatea/confortul (quality of life philosophy). Parcă tot mai mulţi lepădăm, fără nicio pudoare, idealurile umanităţii pentru a ne bălăci în lascivitatea imediată (sau/şi mediatică).

Tocmai din motivele enumerate mai sus, aş dori să vă invit la un exerciţiu de conştiinţă: vizionarea filmului documentar The Soviet Story. Invitaţia la acest exerciţiu de conştiinţă se adresează cu precădere:

– “tineretului social-democrat” şi/sau “rebelilor dandy” care fac bravura mondenă de a purta tricouri cu Che Guevara, Lenin sau cu însemnele comunismului (nu poate fi scuzată indecenţa figuraţiilor epatante cu simboluri ale terorii care au răvăşit milioane de vieţi);

– celor care suferă de amnezie tocmai în amintirile lor şi mai cred melancolic în (cum spunea tov. Iliescu) “idealurile comunismului” (Geoană & Comp. par a fi noile păpuşi “babushka” ieşite din cloceala unui astfel de “comunism cu faţă umană”);

– filfizonilor neopaşoptişti socialişti care se joacă cu ideile de egalitate pe spezele părinţilor lor capitalişti (asemenea unui Marx burghez, care în viaţa lui nu a intrat într-o fabrică, dar care s-a erijat pompos în “filosoful proletariatului” – vezi capitolul despre Marx din Intelectualii de Paul Johnson);

– tinerilor “dezamăgiţi” în iubiri adolescentine, celor care “au pierdut sensul vieţii” prin îndoparea cu împuşcăturile sau chitările zgomotoase ale eroilor afişaţi în camera lor. Uitându-se peste “balustrada istoriei”, poate că vor descoperi adevărata valoare a cuvintelor şi a suferinţei umane, incomparabilă cu poetica gonflabilă nihilisto-nocturnă a formaţiilor rock.

The Soviet Story

Filmul se constituie drept o pedagogie vizuală, terifiantă pe alocuri, dar absolut necesară pentru a conştientiza hidoşenia unei filosofii care a sedus Europa secolului trecut. Tuturor celor atraşi de mirajele egalitarismului utopic comunist sau, în varianta “soft”, a socialismului, condensarea istoriei în acest documentar poate că le va tempera jocul distructiv al ingineriilor sociale şi al intervenţionismului în structurile societăţii.

Una dintre calităţile remarcabile ale acestui film este oferită de profesionalismul istoricilor intervievaţi. Printre victime, dizidenţi şi fosti activişti comunişti, alături de Natalia Lebedeva, mai sunt intervievaţi şi istorici ca Nicholas Werth (autorul Cărţii negre a comunismului), profesorii Norman Davies şi George Watson de la Cambridge University,  Fr. Thom de la Sorbona şi Pierre Rigolout de la Institutul de Istorie Socială din Paris.

Prefaţând vizionarea, vă citez câteva pasaje care mi s-au părut edificatoare:

  • Înfiinţaţi cel puţin o sută de Gulag-uri! Executaţi ostaticii! Faceţi-o astfel încât populaţia, pe sute de mile împrejur, să vadă şi să se cutremure! (Lenin).
  • Este semnificativ faptul că ambele sisteme (cel nazist şi cel comunist, n. m.) nu acceptau natura umană aşa cum este ea. Luptau contra naturii umane. Acestea sunt rădăcinile totalitarismului. Sunt evidente în ambele ideologii. Nazismul este o ideologie bazată pe o biologie contrafăcută iar comunismul este o ideologie bazată pe o sociologie contrafăcută. Dar ambele ideologii pretind a avea baze ştiinţifice (Fr. Thom).
  • Eu cred că puţini ştiu că doar socialiştii poartă vina genocidelor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Este un lucru puţin cunoscut şi pare şocant. Aşa ceva nu se învaţă la clasă, nici măcar în universităţi, iar reacţiile sunt, pur şi simplu, surprinzătoare (George Watson).
  • Rasele şi clasele sociale care sunt prea slabe ca să se adapteze la noile condiţii de viaţă, trebuie eliminate!… Acestea trebuie să piară în holocaustul revoluţionar (Karl Marx).
  • De la Marx a început totul. El a fost creatorul genocidului politic modern. Chiar nu cunosc un alt gânditor al Europei moderne care înainte de Marx şi Engels să fi publicat ceva despre exterminarea rasială (George Watson)
  • … Oratorul a spus în cuvântarea sa că Lenin a fost cel mai mare om, depăşit doar de Hitler şi că diferenţa dintre comunism şi doctrina lui Hitler era neînsemnată (Dr. Goebbels, citat în New York Times în 1924, despre cuvântarea lui A. Hitler la înfiinţarea Partidului Muncitoresc Naţional Socialist din Germania).
  • Trebuie ştiut că sunt unele persoane care nu sunt folositoare în lume. Persoane care, mai mult, genereazã probleme. Să-i punem undeva şi să le spunem: “- Dle, sau dnă, sunteţi atât de amabil(ă) să vă justificaţi existenţa?” “- Dacă nu vă puteţi justifica existenţa, dacă nu împingeţi societatea mai departe, dacă nu produceţi mai mult decât consumaţi, preferabil mult mai mult, atunci nu puteţi face parte din organizarea acestei societăţi şi nu vedem ce motiv am mai avea să vă menţinem în viaţă.” (George Bernard Shaw)
  • Fac apel la chimişti să descopere un gaz uman, care să ucidă instantaneu şi fără durere. Să fie mortal, dar să fie uman, nu crud. (G. B. Shaw, februarie 1934)
  • Stalin se scălda în sânge. Am văzut condamnările la moarte, pe care el le semna în pachete. Împreunã cu Molotov, Voroşilov, Kaganovici, Jdanov. Era cvintetul cel mai activ. Molotov schimba mereu sentinţele: înlocuia “10 ani detenţie” cu “Execuţie”. La grãmadă! (Mihail Gorbaciov)
  • Drept rezultat, între 1937 şi 1941, au fost ucişi 11 milioane de oameni. 11 milioane! Vă puteţi imagina un asemenea nivel de represalii împotriva propriului lor popor? Cred că nicăieri în lume, cu siguranţă nu în Europa, nu s-a mai văzut un asemenea nivel al asasinatelor, nici ca număr, nici ca justificare (Natalia Lebedeva).
  • “Munca te eliberează” – lagăr nazist.
  • “Munca este o onoare”- lagăr sovietic.

Despre mesianismul mediatic (1. Argument)

Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile! 1

După “moartea” metafizicii europene, Dumnezeu mai poate “supravieţui” doar ca o metaforă explicativă sau complexitate ireductibilă (în ştiinţe), mister şi freamăt emoţional (în arte), fundament (din ce în ce mai contestat însă) al drepturilor omului (în politică) şi, de cele mai multe ori, prilej savuros al ironiilor (anti)pudităţilor şi dogmatismului (în literatură şi dramaturgie).

Şi totuşi, în cultura postmodernă redescopăr la tot pasul, fără prea mare efort, o sumedenie de forme ale religiozităţii mascate tocmai sub pudităţile nesincere ale celor care o doresc cât mai moartă.

Sufletul oraşului geme de nostalgie după retragerea (de două secole abuzată) a raţiunii, scena publică oferindu-ne secvenţe irevenţioase ale “bibliilor” seculare propovăduite de la televizor (noul amvon) de noii formatori de opinie (e un “păcat” să le spunem “propagandişti” sau “demagogi care fac prozelitism”). În abundenţa noilor ideologii, discursul media global urmăreşte scopul “nobil” de a capta şi “fideliza” audienţa. Redefinirea comunităţii în absenţa unui “telos”, a unui scop comun este imposibilă în cultura fragmentarului, a lichidităţii şi rebeliunii post WWII. Tocmai de aceea este foarte interesantă reconfigurarea “agorei” postmoderne, a resurselor şi jocurilor noilor retoricieni, cei care încearcă refacerea acelui liant social pe care, odinioară,  îl oferea credinţa în Dumnezeu.

Nu putem nega nici rădăcinile sacramentale ale valorilor artistice moderne.

“Pietatea vizuală” este un demers ce-şi are originile în religia populară din Evul Mediu dar care, secularizată, caracterizează cultura pop a maselor contemporane. Pornind de la camerele pline de afişe (noile icoane) ale tinerilor şi până la tatuajele celebrităţilor (copiate, într-un mimetism tembelizant, de orişicine şi orişicare) sau screen-urile şi printurile marilor corporaţii, observăm cât de importantă este  miza culturii vizualului. Cât de multă dreptate avea Berkeley: “Esse est percepi” (A exista înseamnă a fi perceput).

Secvenţele narative sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele ale (meta)naraţiunii religioase, ale aşteptărilor şi împlinirilor mesianice. Geografia culturală postmodernă suferă modificări epidermice, pe acelaşi schelet însă. Imaginarul modern târziu rescrie, în cheie nouă, sintetică, holistică, enciclopedia fanteziilor vechi de când lumea.

Noua spiritualitate a vieţii, noua vârstă a romantismului şi consumismul capitalist parazitează mai ales sufletele goale ale bussiness-man-ilor vlăguiţi de inteligenţă în calculele profitului. Cu siguranţă că e musai ingurgitarea rapidă şi fără dureri a pastilei de “redescoperire a sinelui” şi a încrederii în “bunătatea fiinţei umane”, mai ales după ce l-ai stors pe partenerul de afaceri de bunele lui intenţii şi l-ai înşelat graţios. Uite aşa se face că supravieţuim într-o “high theory & low culture” (Mikita Brottman).

Tocmai de aceea, în săptămânile care urmează, v-aş prezenta o sinteză a analizei anumitor resorturi ale culturii în care trăim, trecând atât prin analiza pur factuală a expresiilor cotidiene cât şi prin lectura unor resurse bibliografice de referinţă.

The postmodern man - Jason LaMotte


[1] “Let me write the songs of a nation. I don’t care who writes its laws.” (Andrew Fletcher în The Galaxy. An Illustrated Magazine of Entertaining Readings, vol. VI, Sheldon & Company, New York, 1868, p. 577)

%d bloggers like this: