Tag: politică

Ura de sine a Americii

Notă: sper că faptul că acesta este primul articol scris de când sunt pe continentul nord-american nu impietează relativa neutralitate a următoarelor observații.

Dincolo de insipida ipocrizie burgheză invelită în staniolul socialist al celor ce operează cu el, antiamericanismul poate fi privit fugar dintr-o perspectivă (1) a orgoliilor istorice rănite de vitalitatea juvenilă a ‘”dezrădăcinaților” și a incapacității de adaptare  a vechii lumi la cerințele unei modernități accelerate, precum și (2) a culminării patologiilor diferenței.

1. Antiamericanismul este o consecință firească a dizolvării identității istorice în vîrtejul amețitor al unei modernități accelerate. Competitivitatea, raționalizarea și cerința performativității aplicate aproape fiecărui aspect din viața cotidiană se izbesc violent cu plăcile tectonice ale unei stabilități oferite de descendența istorică, culturală și religioasă a “lumii vechi”. Fluiditatea, velocitatea, interesul strict cuantificabil, auto-legitimizarea, libertatea ca premiză absolut necesară a “dorinței de a căuta fericirea”, etc., presupun o întâlnire antagonică cu staticul, cu determinările moștenirilor istorice,  cu legitimizarea prin apelul la instituții sociale, culturale, religioase, etc. Instrumentalul pare a deveni scopul în sine iar secularizarea crâncenă, ca efect al abandonării tradițiilor  conceptualizate iluminist ca marcă a heteronomiilor decadente, lasă loc unei mistificări a tehnologiei, căpătând rolul unei veritabile soteriologii performative (Is it worth it?  Yes, if  it works!)

2. Formată ca o națiune a națiunilor, America trebuie să poarte povara noii ideologii, a diferitului, a multiplului, chiar a  deviantului obținut  în numele libertății. În această potență fortifiantă a libertății de a fi diferit stă și vulnerabilitatea Americii, vulnerabilitate evidențiată de două tendințe paradoxale: uniformitatea tâmpă și alteritatea nervoasă.

Coeziunea socială e păstrată nu atât prin lianturile tradiționale, de limbă, etnie, istorie, cât mai ales prin matricile și proiecțiile culturale. Rămâne de studiat cum acestea modifică alchimia dorințelor, subordonându-le comandamentelor și cerințelor ingineriilor sociale. Dar este clar că aceste afiliații culturale au tendința de a produce o  uniformizare.

Noua antropologie răsturnată, cea a albului vinovat, restaurarea valorii “nativilor”, multiculturalismul, ecologismul, anarhismul tehnologic sau socialist, toate acestea configurează arsenalul prin care apetitul de a fi diferit se transformă în obezitatea patologică a discursurilor antisistem, anti-americane în mod special.

Simulacrul plăcerilor cu parfum de libertate nu poate fi întreținut în lumea reală fără industria unei securități, e adevărat, din ce în ce mai coercitivă. Dezvoltarea tehnologiei și a mijloacelor de comunicare predispun  ca intimitatea vieții private  să fie permeabilă față de ochiul atent al lui Big Brother, corporatist sau statal. În acest registru putem interpreta fascinația deconstruirii imaginii visului american atât prin eroii răsturnați de la Hollywood cât și prin devoalarea, deloc pudică, a subteranelor deciziilor și acțiunilor vedetelor, corporațiilor și chiar a guvernelor.

Scandalul dezvăluirilor WikiLeaks (britanico-australiene, cu complicități americane) pare a fi amprenta unei filosofii libertariene dusă la extrem sau a unui anarhism socialist/tehnologic care se hrănește ipocrit din grasimea capitalistă pe care o condamnă. Am impresia că acest scandal nu face altceva decât să hrănească tendințele autofage ale unei culturi ce își simte scleroza și epuizarea. Să fie acest tip de nihilism o terapeutică alternativă la o utopie eșuată?

Dincolo de mizeriile acestor noutăți vechi de când lumea, însăși libertatea de a înjura guvernul îți este permisă într-o democrație, ceea ce admirabil față de alternativa trăită de cei care au fost sub comunism.

Julian Assange nu e un lup singuratic. Ura de sine a Americii e produsul secundar al unei mari democraţii. Ea nu ar fi posibilă în altă lume. Până la urmă, ea e încă o dovadă de toleranţă şi stabilitate a unui sistem politic imperfect, dar mai apropiat de normalitate decât majoritatea celorlalte. (Mircea Cărtărescu, Evenimentul zilei, 10 Decembrie 2010)

Nu mă miră deloc cinismul și superioritatea diplomaților americani, așa cum ele reies din dezvăluirile din ultimele săptămâni. Avem de a face cu aceeași natură umană, care în cazul de față e îmbrăcată cu interesele americane, natură umană care încearcă să țină pasul cu supradimensionarea cerințelor și intereselor pe care le are lumea de astăzi. Politicienii nesătui de putere își privesc chipul feroce în oglinda vânătorilor de senzațional. O dependență bolnavă, care ține de o democrație bolnavă, nu perfectă, pentru că aceasta din urmă e construită din oameni cu o natură umană bolnavă. Unii își hrănesc sentimentul de sine cu fabricarea unor utopii soft, puse în frazele dulci ale promisiunilor politice, alții își savurează sentimentul binelui făcut exclusiv prin deconspirarea răului. Nu cred că schimbarea rolurilor  acestor personaje ar influența cu ceva mersul lucrurilor in lumea noastră…

Pentru o discuție mai elaborioasă asupra condiționărilor istorico-culturale ale antiamericanismului, rămâne de lecturat cel puțin următoarele cărți de referință:

1. The Rise of anti-Americanism, Brendon O’Connor, Martin Griffiths, Routledge, 2006

2. Anti-Americanism, Jean-Francoise Revel, Encounter Books, 2003, apărut în limba română la Editura Humanitas, 2004

3. Anti-Americanism, Andrew Ross, Kristin Ross, New York University Press, 2004

4. Anti-Americanism. History, Causes, Themes. Volume 1: Causes and sources, Brendon O’Connor (Ed.), Greenwood World Publishing, 2007

Despre mesianismul mediatic (1. Argument)

Lăsaţi-mă să scriu cântecele unui popor şi nu-mi pasă cine îi scrie legile! 1

După “moartea” metafizicii europene, Dumnezeu mai poate “supravieţui” doar ca o metaforă explicativă sau complexitate ireductibilă (în ştiinţe), mister şi freamăt emoţional (în arte), fundament (din ce în ce mai contestat însă) al drepturilor omului (în politică) şi, de cele mai multe ori, prilej savuros al ironiilor (anti)pudităţilor şi dogmatismului (în literatură şi dramaturgie).

Şi totuşi, în cultura postmodernă redescopăr la tot pasul, fără prea mare efort, o sumedenie de forme ale religiozităţii mascate tocmai sub pudităţile nesincere ale celor care o doresc cât mai moartă.

Sufletul oraşului geme de nostalgie după retragerea (de două secole abuzată) a raţiunii, scena publică oferindu-ne secvenţe irevenţioase ale “bibliilor” seculare propovăduite de la televizor (noul amvon) de noii formatori de opinie (e un “păcat” să le spunem “propagandişti” sau “demagogi care fac prozelitism”). În abundenţa noilor ideologii, discursul media global urmăreşte scopul “nobil” de a capta şi “fideliza” audienţa. Redefinirea comunităţii în absenţa unui “telos”, a unui scop comun este imposibilă în cultura fragmentarului, a lichidităţii şi rebeliunii post WWII. Tocmai de aceea este foarte interesantă reconfigurarea “agorei” postmoderne, a resurselor şi jocurilor noilor retoricieni, cei care încearcă refacerea acelui liant social pe care, odinioară,  îl oferea credinţa în Dumnezeu.

Nu putem nega nici rădăcinile sacramentale ale valorilor artistice moderne.

“Pietatea vizuală” este un demers ce-şi are originile în religia populară din Evul Mediu dar care, secularizată, caracterizează cultura pop a maselor contemporane. Pornind de la camerele pline de afişe (noile icoane) ale tinerilor şi până la tatuajele celebrităţilor (copiate, într-un mimetism tembelizant, de orişicine şi orişicare) sau screen-urile şi printurile marilor corporaţii, observăm cât de importantă este  miza culturii vizualului. Cât de multă dreptate avea Berkeley: “Esse est percepi” (A exista înseamnă a fi perceput).

Secvenţele narative sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele ale (meta)naraţiunii religioase, ale aşteptărilor şi împlinirilor mesianice. Geografia culturală postmodernă suferă modificări epidermice, pe acelaşi schelet însă. Imaginarul modern târziu rescrie, în cheie nouă, sintetică, holistică, enciclopedia fanteziilor vechi de când lumea.

Noua spiritualitate a vieţii, noua vârstă a romantismului şi consumismul capitalist parazitează mai ales sufletele goale ale bussiness-man-ilor vlăguiţi de inteligenţă în calculele profitului. Cu siguranţă că e musai ingurgitarea rapidă şi fără dureri a pastilei de “redescoperire a sinelui” şi a încrederii în “bunătatea fiinţei umane”, mai ales după ce l-ai stors pe partenerul de afaceri de bunele lui intenţii şi l-ai înşelat graţios. Uite aşa se face că supravieţuim într-o “high theory & low culture” (Mikita Brottman).

Tocmai de aceea, în săptămânile care urmează, v-aş prezenta o sinteză a analizei anumitor resorturi ale culturii în care trăim, trecând atât prin analiza pur factuală a expresiilor cotidiene cât şi prin lectura unor resurse bibliografice de referinţă.

The postmodern man - Jason LaMotte


[1] “Let me write the songs of a nation. I don’t care who writes its laws.” (Andrew Fletcher în The Galaxy. An Illustrated Magazine of Entertaining Readings, vol. VI, Sheldon & Company, New York, 1868, p. 577)

%d bloggers like this: