Tag: secularizare

Paradoxuri (Opiu pentru popor)

Acum vreo douazeci și un pic de ani, în plină eră atee a “respectării” drepturilor noastre de copii (oare nenea Dawkins ne-ar fi luat partea dacă ne-ar fi cunoscut condiția noastră de copii abuzați ideologic?),  ascultam cuminți în bănci mantrele eliberatoare ale “tătucului” cu barbă, printre care și atât de binecunoscutul pasaj, pe care îl redau aici din limba engleză:

Religious suffering is, at one and the same time, the expression of real suffering and a protest against real suffering. Religion is the sigh of the oppressed creature, the heart of a heartless world, and the soul of soulless conditions. It is the opium of the people. The abolition of religion as the illusory happiness of the people is the demand for their real happiness Marx K., Introduction to A Contribution to the Critique of Hegel’s Philosophy of Right. Collected Works, v. 3., New York, 1976, emphasis mine)

Excelent îndemn. Chiar dacă formula a fost folosită mai întâi de către Henrich Heine, Marx  a rămas în conștiința  noastră ca un Prometeu care ne îndeamnă să ne trezim din  amorțeala tâmpă a religiei. Să luptăm deci împotriva șarlatanilor care ne vând fericiri iluzorii! Din păcate există prea mulți falși mesia care convertesc ignoranța mulțimilor în succese indecente, dar  unii dintre noi am ajuns atât de evoluați încât ne simțim chemarea de a îi trezi pe oameni din condiția oprimantă a dependenților de acest opiu numit religie!

Rămân consternat însă când văd cum marea majoritate a acestor cavaleri ai luptei pentru eliberarea de iluzii sunt vajnici  propagandiști ai liberalizării drogurilor. În provincia British Columbia din Canada,  cel puțin, se duce o adevărată luptă mediatică pentru legalizarea marihuanei …, și cred că lista va continua. Păi atunci, cum rămâne cu eliberarea poporului din liantul nemilos al drogurilor sale?  Cine sunt ignoranții? Dar șarlatanii?

Cred că cel mai rezistent virus uman este cel al minții. Numai că cei care se pretind a fi cei care prescriu medicamente se dovedesc a fi cei mai dificili pacienți, care nu-și recunosc nicio dependență sau boală de care să fie tratați!

Of, păcătoasa natură umană, cine ne va izbăvi din această circularitate a propriei minciuni?

The Rage against God – o carte şi un interviu cu Peter Hitchens

Să aibă dreptate Jean Francoise Revel când spunea că viaţa este un cimitir de lucidităţi retrospective? Oare nu cumva atunci când suntem tineri plecăm încrezători în drumul nostru inovator, sfidând trecutul şi hiperbolizând viitorul? Poate că unii ne dăm seama, în cele din urmă, că timpul care a trecut a fost o pierdere şi o rătăcire. Ce ironie: să ajungem chinuiţi tocmai la punctul de la care am plecat!

Ca şi profesor de ştiinţe umaniste îmi permit să analizez cu atenţie resorturile de imaginaţie şi de motivaţie care fac ca mulţi tineri să răspingă anumite valori şi să îmbrăţişeze pe altele. Nonconformismul are forţa sa dinamică, cu valenţe creative şi distructive deopotrivă. Însă ceea ce mă îngrijorează este epatarea, poleită artistic/retoric, cu care se comercializează dogmatismul noului cu orice preţ. A păstra dreapta măsură este o virtute, virtute pe care, din păcate, exhibiţionismul exceselor hipermoderne o desconsideră sistematic.

Totodată, în absenţa revelaţiei şi a relaţiei cu un Dumnezeu veşnic şi în căutare de soluţii la marile probleme ale umanităţii, structura profund soteriologică a gândirii umane poate naufragia în haosul moral şi utopianismul aparent nevinovat pe care noul ateism le aduce la pachet cu spuma de libertate pe care o promite.

Toate aceste lucruri sunt dezbătute în The rage against God, cartea autobiografică a lui Peter Hitchens,  autor de care am vorbit şi cu o altă ocazie (How I found God and peace with my atheist brother: Peter Hitchens). De altfel, observaţiile pertinente ale lui Callum G. Brown din The Death of Christian Britain: Understanding secularisation, 1800-2000 (Routledge, London and New York, 2001), pe care le-am menţionat în articolul Made in Britain – Westminster Abbey & Beatles, capătă culori şi forme cât se poate de vii prin evocările lui Peter Hitchens din decadenţa societăţii britanice a copilăriei şi tinereţii sale.

1. Cartea

Peter Hitchens: The rage against God, apărută în două ediţii, la două edituri diferite: Continuum International Publishing (3 mai 2010) şi Zondervan (14 mai 2010)

AICI pot fi citite Introducerea şi capitolul 1,  The Generation Who Were Too Clever to Believe al ediţiei Zondervan. Cei care au un cont pe Barnes & Noble, pot citi mai mult AICI.

Iată descrierea care ne-o oferă ediţia de la editura Zondervan:

Partly autobiographical, partly historical, The Rage Against God, written by Peter Hitchens, brother of prominent atheist Christopher Hitchens, assails several of the favorite arguments of the anti-God battalions and makes the case against fashionable atheism.

Description:
Here, for the first time, in his new book The Rage Against God, Peter Hitchens, brother of prominent atheist Christopher Hitchens, chronicles his personal journey through disbelief into a committed Christian faith. With unflinching openness and intellectual honesty, Hitchens describes the personal loss and philosophical curiosity that led him to burn his Bible at prep school and embrace atheism in its place. From there, he traces his experience as a journalist in Soviet Moscow, and the critical observations that left him with more questions than answers, and more despair than hope for how to live a meaningful life.

With first-hand insight into the blurring of the line between politics and the Church, Hitchens reveals the reasons why an honest assessment of Atheism cannot sustain disbelief in God. In the process, he provides hope for all believers who, in the words of T. S. Eliot, may discover “the end of all our exploring will be to arrive where we started and know the place for the first time.”

2. Interviul

Made in Britain – Westminster Abbey & Beatles

Tocmai ce am primit un frumos cadou de la un bun prieten care s-a întors din Anglia.  Un CD cu nişte superbe corale ale unor mari compozitori care sunt asociaţi cu Westminster Abbey.

20051187

A fost un deliciu să ascult “gentle prayers and quiet motets (that) are beautifully balanced with great choral anthems and jubilant ceremonial music in this collection which celebrates the work of many of the British composers commemorated in Musicians’ Aisle”. Fragmentele corale de Handel, Purcell, Elgar, Britten, Vaughan Williams & Co. sunt destinate înălţării sufletului din colbul poluat al urbei către privelişti mult, mult mai senine. Poate că aceste corale liniştesc sufletul şi pentru că îl aşează în armonie cu celălalt,  unindu-se în cântec, spre deosebire de demenţa individualistă, nacisistă şi ultra-fotogenică a starurilor pop-rock contemporane.

Dar experienţa mea din cele două luni pe care le-am petrecut în Anglia în toamna lui 2008  mă obligă la o prudenţă şi reţinere în faţa receptării imediate a unor astfel de evenimente spirituale. Acestea, într-o bună parte, au devenit evenimente strict culturale, o marcă autentică în nebuloasa identităţilor plurale. Am fost uimit de rapacitatea turiştilor care se îngrămădesc să încarcereze istoria în cei 7 megapixeli ai aparatului lor foto. Am suspectat zâmbetul fisurat de repetiţiile mecanice şi chinurile plictiselii mascate a ghizilor. Vânzătorii de suveniruri au ajuns nişte statui încovoiate de gânduri statice, convivi cu lespedele seculare ce înfăşoară fragilitatea vieţuirii umane, chiar şi a marilor regi şi prelaţi. Spectacolul istoriei este ambalat multicolor în marketingul inevitabil oricăror acţiuni în spaţiul public. Nouă nu ne rămâne decât să plătim biletul de intrare.

Dar, odată ce flirtul cu istoria şi cultura ne-a adus o nouă achiziţie în CV-ul turistic, ieşim din zona sensibilităţilor istorice, spirituale, culturale şi ne imersăm candid în imanenţa clipei. Tocmai de aceea, vă recomand acum, pentru o scurtă tratare de această schizofrenie nu (doar) studiile culturale ale unui R. Barthes, G. Bataille,  C. Karnouch, etc., ci o carte care mi-a “căzut” recent în mâini, ca o mică milă a providenţei. Mă refer la cartea lui Callum G. Brown, The Death of Christian Britain: Understanding secularisation, 1800-2000 (Routledge, London and New York, 2001).

docbbrown

Cartea ne spune că succesul secularizării furioase (pe care şi intelectualii noştri clonaţi o importă gratuit) îşi trage seva din pământul nociv al fisurărilor şi exarcebărilor Protestantismului Puritan din secolele XIX- XX. Pe scurt, teza profesorului britanic este următoarea: declinul creştinismului a devenit foarte vizibil prin anii ’60, odată cu abandonarea de către femei a valorilor religioase, captarea lor în vârtejul revoluţiei sexuale, democratizarea şi urbanizarea culturii prin prozelistismul cultural al acelui “Unholy City” pe care l-au rupt şi condamnat metodiştii, ironizarea şi eliberarea de discursul “autoritar”, “masculin” şi “opresiv” al instituţiilor religioase.

În cele ce urmează, vă ofer un scurt pasaj, elocvent pentru dinamica cultural-religioasă pe care ne-o prezintă autorul în cartea sa:

In the 1960s, the institutional structures of cultural traditionalism started to crumble in Britain: the ending of the worst excesses of moral censorship (notably after the 1960 trial of Lady Chatterley’s Lover and the ending in 1968 of the Lord Chamberlain’s control over British theatre); the legalisation of abortion (1967) and homosexuality (1967), and the granting of easier divorce (1969); the emergence of the women’s liberation movement, especially from 1968; the flourishing of youth culture centred on popular music (especially after the emergence of the Beatles in late 1962) and incorporating a range of cultural pursuits and identities (ranging from the widespread use of drugs to the fashion revolution); and the appearance of student rebellion (notably between 1968 and the early 1970s) (Callum G. Brown, The Death of Christian Britain: Understanding secularisation, 1800-2000, Routledge, London and New York, 2001, p. 176).

Cartea oferă doar un punct de plecare în analizarea noilor fenomene culturale şi a complexelor oedipiene pe care acestea le suportă în raport cu creştinismul. Mă întreb însă când vom avea parte de o astfel de analiză serioasă, onestă, documentată şi rigidă din punct de vedere academic, analiză aplicată fenomenului de secularizare şi declinului creştinismului în România.

Mărturisesc că îmi doresc din tot sufletul să parcug nu drumul deconstucţiei, a răsturnării hermeneutice şi sceptice a valorilor (cărări rătăcitoare atât de licitate în cultura prezentă), demolând trecutul cu furia unui prezent care nu ne mai încape, ci, pornind onest de la umanitatea limitată, cu slăbiciuni şi unghere, să îmi construiesc arhitectura vieţii cu discursul constructiv, muzica senină şi trăirea inocentă, asemenea unui copil. Să pornesc de la Beatles (că oricum e la modă şi dă “bine” unui intelectual) şi, nonconformist, căutând ceva mai mult decât ipocrizia divorţaţilor sau a dependenţilor de tot felul care îmi cântă despre “adevărata” dragoste, să ajung la O, teste and See al lui Vaughan Williams sau Thou knowest, Lord, the secrets of our heart al lui Purcell.

%d bloggers like this: