Lipitorile și aventurierii

 Perfect replication is the enemy of any robust system… Lacking a central nervous system—much less a brain—the parasite is a simple system designed to compromise a very specific target host. The more uniform the host, the more effective the infestation. (Daniel Suarez, Daemon)

Parazitarea admirativă

Mai întotdeauna la început de an avem pre-dispoziția spre reflecție și dorința de a pompa ceva optimism în venele stoarse de vlagă. Pentru asta un scurt excurs istoric ne poate fi de mare folos. Din păcate de multe ori rămânem furați de arhitectura argumentelor și de sclipirile generoase ale ambalajelor lor. Ba chiar mai mult, imităm retorica revoluționarilor urmând însă erorile consensului social și confortul pe care îl aduce parazitarea gândurilor devenite, prin simulare admirativă, sloganuri pompoase. Chiar Isus spune despre farisei că sunt comercianți ai sloganurilor, citatelor și ai unei dreptăți iluzorii dar vinovate – mimarea poziției proorocului nu înseamnă deloc asumarea misiunii, trăirii și destinului său (Matei 23:29-30), ci, de multe ori, este doar un simplu mecanism refulatoriu de a coabita cu prestigiul social al unor valori pe care nu le accepți în propria bătătură a vieții.

Un astfel de prilej de reflecție ar fi despre “ce s-a întâmplat cu Dumnezeu în anul care a trecut?” Acel Dumnezeu care parcă fuge de insolenta căutare a mâinilor și ochilor avide de pipăire și excitare vizuală dar care se oferă cu totul în momentele în care spațiul devine timp iar timpul devine spațiu, când ieși din carapacea siguranței și liniarității repetitive.

Dumnezeu e cu noi oriunde, oricum şi pentru orice? Chiar şi când Îl folosim ca pavăză şi talisman norocos pentru ambiţiile noastre deşarte? În oferirea unui răspuns ne stau în față cel putin două alternative: să devenim niște lipitori, imitând formele, sau să devenim niște temerari, aventurieri nicidecum rătăciți ci doar în căutarea genuină a propriei identități.

Prima alternativă e cea mai ispititoare și deloc discriminatorie: se mulează perfect atât torentului aprobării sociale cât și dorinței de a nu risca, de a bătători cărări deja deschise, e ademenitoare atât iliteraților vocali cât și intelectualilor exigenți. A doua alternativă e costisitoare cu timpul, efortul, siguranța, relațiile sociale și chiar cu claritatea orizontului în care speri că-L găsești pe Dumnezeu.

wp-1483433132767.jpg

Image by Boris Semeniako

Domnia exteriorității

Iată dar o secvenţă de istorie în care Dumnezeu refuză să fie talismanul norocos, lampa lui Aladin, creditorul de minuni la purtător:

Poporul s-a întors în tabără, şi bătrânii lui Israel au zis:

„Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim bătuţi astăzi de Filisteni? Haidem să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru, şi să ne izbăvească din mâna vrăjmaşilor noştri”.

Poporul a trimis la Silo, de unde au adus chivotul legământului Domnului oştirilor, care stă între heruvimi. Cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, erau acolo, împreună cu chivotul legământului lui Dumnezeu. Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat pământul. Răsunetul acestor strigăte a fost auzit de Filisteni, şi au zis:

,Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra Evreilor’?

Şi au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără.
Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără.

,Vai de noi!’ au zis ei, căci n-a fost aşa ceva până acum. Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe Egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întăriţi-vă, şi fiţi oameni, Filistenilor, ca nu cumva să fiţi robi Evreilor, cum v-au fost ei robi vouă: fiţi oameni şi luptaţi!”

Filistenii au început lupta, şi Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare, şi din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeştri. (1 Samuel 4:3-10)

Iată acum o altă secvenţă istorică în care Dumnezeu a fost folosit pentru a trage la carul de orgolii omeneşti:

Tagebuch2Tagebuch

Ironic, rezultatul germanilor a fost acelaşi cu cel obţinut de prea cucernicii evrei în faţa filistenilor! Și mai ironic e să vedem cum dorința unui Karl Barth (de a vedea creștinismul ca ceva cu mult mai complex decât religia interioară a unui om moral) este folosită tocmai de unii care pun sub semnul întrebării tocmai capacitatea lui Dumnezeu de a fi spus mai multe despre cum trebuie creștinul să se comporte în lumea asta, reducându-i autoritatea revelației la sfera credinței religioase. Adică unui post-kantianism teologic îi contrapunem acum doar un post-hegelianism/marxism teologic. Tare as vrea să văd ce scrisoare ar scrie K. Barth teologilor la modă de azi (mai ales celor care fac o teodicee cu spume unui Trump, Clinton, Merkel et. Co).

Adâncul interiorității

This is Jimmy Bakker and what the press love to describe as the “heavily mascaraed Tammy Faye”. Not just TV evangelicals brought to ground by a double complicity – Jerry Falwell’s will to money and Jimmy Schwaggart’s will to power – but Jimmy and Tammy as the first, and perhaps the best, practioners of the New American religious creed of post-Godism. TV evangelicals, then, is all about the creation of a postmodern God: not religion under the sign of panoptic power, but the hyper-God of all the TV evangelicals as so fascinating and so fungible, because this is where God has disappeared as a grand referent, and reappeared as an empty sign-system, waiting to be filled, indeed demanding to be filled, if contributions to the TV evangelicals are any measure, by all the waste, excess and sacrificial burnout of Heritage Park, U.S.A.

An excremental God, therefore, for an American conservative culture disappearing into its own burnout, detritus, and decomposition. For Jimmy and Tammy’s disgrace is just a momentary mise-en-scene as the soap opera of a panic god reverses field on itself, and everyone waits for what is next in the salvation myth, American-style: Jimmy and Tammy in their struggle through a period of dark tribulations and hard trials on their way to asking forgiveness (on Ted Koppel’s Nightline show on ABC).

As Jimmy Bakker once said: “In America, you have to be excessive to be successful.” Or, as Tammy likes to sign out all her TV shows: “Just remember. Jesus loves you. He really, really does.” (Arthur Kroker & Marilouise Kroker, Body invaders: panic sex in America, New World Perspectives, CultureTexts Series, Montreal, 2001, p. 17)

Citatul din A. Kroker exemplifică cât se poate de sugestiv ideea că excesul religiozităţii ascunde în măruntaiele sale un ateism “sacru”, o condiţionare crudă a lui Dumnezeu în funcţie de interesele mărunte ale oamenilor. Boala idolatriei este vizibilă, pornind de la bieţii oameni care se roagă la moaşte, sfinţi şi lui Dumnezeu pentru sănătate, copii şi prosperitate (într-o manieră exlusivistă, de parcă doar acestea sunt lucrurile pentru care se merită să apelezi la Dumnezeu) până la ultralibertinul de B. Russell, cel care îşi contrazice propriul sistem şi propria logică când cere arogant ca Dumnezeu să îi împlinească poftele de cunoaştere printr-o intervenţie completă şi foarte spectaculoasă (B. Russell, The basic writings of Bertrand Russell, 1903-1959, Routledge, 1992, p. 584).

Întrebarea rămâne: ce anume Îl face pe Dumnezeu să fie cu noi oriunde, oricum şi pentru orice? Sau, mai bine spus, ce anume ne face pe noi să credem asta?

Ateii şi oamenii foarte religioşi se împacă de minune asupra unui aspect: au aşteptările unui copil faţă de Moş Crăciun, vor să Îl transforme pe Dumnezeul Cel Viu într-un idol şi slujitor mereu dispus să facă curat în urma mizeriilor făcute de neastâmpărarea, deloc inocentă, a oamenilor.

Dacă am ajuns comozi, nedezlipiţi de telecomandă sau mouse care ne oferă senzaţia unei puteri enorme care să contrabalanseze slăbiciunea dorinţelor, dacă ne gâdilăm simţurile cu tot felul de excentrităţi care să ne dezmorţească mintea leneşă, atunci trebuie să Îl “domesticim”, să Îl “modernizăm” pe Dumnezeu ca să fie  o maşinărie creată după chipul şi asemănarea noastră? Parcă lucrurile erau invers…

După ce deconspiră iluzia idolatriei religioase, Dumnezeu vorbeşte Israelului, prin profetul Isaia:

Ţine minte aceste lucruri, Iacove, şi tu, Israele, căci eşti robul Meu. Eu te-am făcut, tu eşti robul Meu, Israele, nu Mă uita!
Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” (Is. 44:21-22)

Dincolo de orice discuţie searbădă, oricât de logică sau de ştiinţifică ar fi ea, reverenţa faţă de sfinţenia lui Dumnezeu poate întări genunchii slăbănogiţi şi mâinile obosite. Doar fiorul în faţa Celui Sfânt poate să descopere adevărata realitate a unui Dumnezeu Viu, Cel care spune şi se face! Miracolul cel mai mare care poate fi făcut este o inimă curată, o gândire nouă, lucru pe care niciun ateu nu îl cere şi pe care niciun idol nu îl poate realiza. Pentru asta însă trebuie să renunțăm la confortul gândirii lipitorilor și să pășim pe drumul devenirii de sine, urmând chemarea Celui care ne spune, asemenea lui Petru, ieși din barcă și umblă pe apă!

 

Dincolo de rezoluții, către vecinătatea necunoscută

Prezența este inestimabil mai valoroasă decât productivitatea.

Pe vremuri conștiința pierderilor și căderilor de-a lungul unui an de zile era descărcată de vinovăție printr-o purificare ce oferea la pachet indulgențe pentru trecut și promisiuni ascetice pentru viitor. Istoria a consemnat trecerea de la festinul babilonian de 11 zile de la sfârșitul lunii martie (sărbătoarea Akitu care marca începerea sezonului agricol, deci a unui nou ciclu temporal/an, ocazie însă cu care se recita rugăciuni de protecție față de necunoscut) la cocoțarea lui Janus, zeul cu două fețe, una către trecut și alta către viitor, zeu al ușilor și al începuturilor, în startul calendarului roman (în jurul anului 153 i. Hr.). Uite așa am început noi să avem sărbătoarea de Anul Nou, cumpănind pierderile și câștigurile din desaga timpului trecut, sperând că necunoscutul din față nu ne este mai dușmănos ca cel ce tocmai stă să treacă pridvorul vieții noastre.

Ironia face ca omul recent, cel care și-a gâtuit existența prin filtrul scepticismului serios și matur, să moștenească un ritual ce pare a fi expresia fervorii religioase a unui ascetism protestant cât se poate de pietist. În studiul devenit clasic The New Year’s Resolution and Ascetic Protestantism (1951), sociologul Isidor Thorner merge pe urmele unui Max Weber și observă cum nopțile metodiștilor de reflecție, căință și fervență rugatorie pentru îndreptarea celor strâmbe (ceea ce autorul numește “protestantism ascetic”) se traduc cu timpul, prin forme de aculturare seculară, în ritualul rezoluțiilor de Anul Nou, importată de mai toată lumea de la națiunile anglo-saxone. Controlul emotiv protestant se păstrează, dar acum el este îmbrăcat sub forma cât se poate de laică a grijii de sine, promisiunile făcute lui Dumnezeu fiind acum adresate celui/celei mereu necumințit din oglindă. Două sondaje Gallup la distanță de 70 de ani răstoarnă perfect ierarhia valorilor pentru care oamenii fac juruințe și își îndreaptă privirile în noul an: în 1947 oamenii puneau controlul de sine pe primul loc al rezoluțiilor, lista de 10 dorințe fiind încheiată cu cea a pierderii de greutate. Dorința care era ultima în 1947 a devenit prima în lista priorităților din 2014.

diran-lyons-presence-to-absence-and-back-again-study-19-graphite

Presence to Absence and Back Again. Study 19 by Diran Lyons

Cum ar fi însă să ne gândim mai întâi la niște rezoluții inversate, ca și culegere a rămășițelor de priorități aspiraționale din anul trecut? Introspecția pare a fi o artă uitată în cazierul opresiv al trecutului religios, puritan. Dar oricât de mult am vrea să ne hrănim din optimismul viitorului, acesta își construiește consistența orizontului din învățăturile trecutului.

Anul 2017 va aduce tot mai multe lucruri care nu stau în puterea noastră și pe care le vom vedea rostogolindu-se furibund asupra noastră. Ceea ce însă putem schimba este pridvorul acelor ochi, minți, urechi și mâini care stau să le primească:

The object of a New Year is not that we should have a new year. It is that we should have a new soul and a new nose; new feet, a new backbone, new ears, and new eyes. Unless a particular man made New Year resolutions, he would make no resolutions. Unless a man starts afresh about things, he will certainly do nothing effective. (G. K. Chesterton : Chesterton Day by Day. The Wit and Wisdom of G. K. Chesterton, Inkling Books, 2002, p. 7)

Tocmai de aceea

  • Imaginează-ți cât de creativ poate fi viitorul trecut

Pe 20 ianuarie 1919 Virginia Woolf recomanda ca la început de an să luăm jurnalul zilelor din anul trecut și să ne imaginăm cum îl vom citi pe cel al anului care vine la o vârstă mutată un deceniu – două mai încolo.  Intrăm astfel într-un dialog cu un alter ego, dialog care ne poate face mai sensibili la cine suntem noi și cei din jurul nostru.

  • Fii mai prezent și împreună cu natura și ceilalți

În 1861 Henry David Thoreau scria în Walking despre ce disciplină plină de resurse pierde omul modern, încălecat pe tot felul de mijloace de transport. Plimbarea este o modalitate de re-conectare cu natura, de re-descoperire a unui vitalism îmblînzit de zidurile cetăților în care ne-am ascuns. Actul mobilității independente ne conectează cu o sălbăticie primordială, terapeutică pentru sedentarismul civilizațional. De fapt actul plimbării nu este doar un mers, ci are o conotație spirituală, este ca o purcedere la o cruciadă, ca și cum ar fi în căutarea unei țări mai bune, fiind capabili să renunțe la ancorele de plumb ale confortului și banalității.

  • Nu deveni un absent plin de ocupații

În Sau-Sau (Either/Or) Søren Kierkegaard ne sugerează de pe barca unui romantism existențial că trebuie să rezistăm parazitării faptului ridicol de a fi ocupați și în goană după obiective exterioare, care ne fac să fim absenți atât nouă înșine, cât și celorlalți.

The unhappy one is absent… It is only the person who is present to himself that is happy. (Søren Kierkegaard, Either/Or, Penguin Classic, p. 172)

  • Calea răspunsurilor trece prin poarta întrebărilor

Rainer Maria Rilke nu are nicio îndoială că trebuie să lăsăm îndoielile să își trăiască pasiunile în bătătura vieții noastre tocmai pentru a se scurge către ceva mai bun.

I beg you, to have patience with everything unresolved in your heart and to try to love the questions themselves as if they were locked rooms or books written in a very foreign language. Don’t search for the answers, which could not be given to you now, because you would not be able to live them. And the point is to live everything. Live the questions now. Perhaps then, someday far in the future, you will gradually, without even noticing it, live your way into the answer. (Rainer Maria Rilke, Letters to a Young Poet, Merchant Books, 2012, p. 17)

  • Caută  mai mult să gândești decât să știi

În aceeași linie ideatică se înscrie și Hannah Arendt când face recomandarea de a face diferența dintre adevăr și semnificație/înțeles, între cunoaștere și gândire, având permanent o neliniște vigilentă față de opiniile gata făcute dar împachetate cu “fapte”:

By posing the unanswerable questions of meaning, men establish themselves as question-asking beings. Behind all the cognitive questions for which men find answers, there lurk the unanswerable ones that seem entirely idle and have always been denounced as such. It is more than likely that men, if they were ever to lose the appetite for meaning we call thinking and cease to ask unanswerable questions, would lose not only the ability to produce those thought-things that we call works of art but also the capacity to ask all the answerable questions upon which every civilization is founded… While our thirst for knowledge may be unquenchable because of the immensity of the unknown, the activity itself leaves behind a growing treasure of knowledge that is retained and kept in store by every civilization as part and parcel of its world. The loss of this accumulation and of the technical expertise required to conserve and increase it inevitably spells the end of this particular world. (Hannah Arendt, The Life of the Mind, Mariner Books, 1981, p. 62)

Interesant este că toate aceste sfaturi care ne îndeamnă să ne dezlipim de banalitatea confortului, a ritmului mecanic, autist și fără de sensibilitate în care ne irosim zilele și anii, converg către  sfatul unuia care a trăit, simțit, imaginat și iubit o realitate cu totul diferită de cea pe care o contestă (și) rebelii part-time recenți. Rugăciunea lui este însă mai ales pentru cei care s-au mulțumit să netezească cuminte un har care poate fi însă nu doar irosit ci și reînnoit și înmulțit:

Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu. Căci El zice: „La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:1-2)

O regină și niște bădărani

Respect for ourselves guides our morals; respect for others guides our manners (Laurence Sterne)

Cumpăna fragilă

Cu un secol în urmă Andre Gide reducea complexitatea relațiilor umane la o formulare foarte sintetică, prelucrând o zicală din folclorul oriental: cine vrea să se bucure de un trandafir trebuie să îi respecte spinii. Oricât aș vrea să epatez cu o servitute sfântă și dragoste de vitrină, de fiecare dată mă regăsesc într-o situație în care limitele mele sunt familiare cu celel ale celui de lângă de mine. Neînțelegerile mele sunt dublate de cele ale semenului oglindă, unghiurile mele de umbră le însoțesc pe ale lui, pasiunile mele sezoniere sunt relativ simetrice cu ale altuia, neînțelegerile și obsesiile mele cronice sunt colege de sanatoriu cu cele ale semenului. Însă exercițiul onestității este imediat ispitit de o concurență acerbă a unei voci care îmi șoptește că totuși limitele mele sunt mai largi, mai permisive, mai frumos colorate, mai bune, altruiste și chiar exemplare. În acel moment s-a rupt un echilibru, fragil cum era el. În acel moment am devenit un activist și nu un ascultător, un tiran soft și nu un inter-locuitor, un zeu cu spume și nu un păcătos sfios. În acel moment de rupere al echilibrului arunc la gunoiul falsului misionarism respectul uman fără de care nu pot avea parteneri ci, în cel mai bun caz, robi ai fricii, șantajului sau interesului imediat.

Păcate în oglindă 

Discursul public suferă o degradare abruptă și subită atunci când vine vorba de subiecte religioase. Atunci se răscolesc nervii amintirilor dureroase, se  rup zăgazurile murdare ale inimii, se dă măsura atât a umanității cât și a ne-asemănării cu modelul divin. Misionarismul nervos și gălăgios, pornit din calcule egoiste sau prea-puțină înțelepciune și experiență relaționară, stimulează imediat misionarismul răsturnat al lipitorilor unor altfel de etichete, trădate cu aceeași nonșalanță și ipocrizie gălăgioasă ca a celor pe care îi contestă.

De prea multe ori în disputele ce au ca obiect credința religioasă se aduc la iveală toate mizeriile biografice ale celor implicați. Unii clamează rigurozitatea mandatului profetic, fără a urma și zbuciumul sufletesc al profetului pus în fața unei rupturi între sine, Dumnezeu și poporul din care face parte. (Interesant este faptul că prea puțin se aduce în discuție tiparul dialogal și comportamental al lui Isus în declararea misiunii sale profetice în fața poporului Său.)  Unei astfel de caricaturizări a profetului, cealaltă parte cotrapune o altfel de caricaturizare, cea a umanității și dragostei convertită în mângâiere blajină și îngăduitoare a tuturor vlăstarilor de păcat egocentric, lascivitate molipsitoare și violență zâmbitoare. În ambele cazuri o indiferență cronică este acoperită cu perdeaua puritanistă ori a judecății (în cazul misionarilor religioși) ori a dragostei (în cazul misionarilor progresiști).

Cum putem fi o regină sau rămâne doar niște bădărani

În analiza drumurilor înfundate dar atât de tentante în această dinamică a comunicării publice aș aminti aici două exemple, unul de eșec iar celălalt al unui model demn de urmat.

Primul exemplu pe care vreau să îl menționez este cel al discuțiilor în jurul declarațiilor unui lider religios cu privire la poziția arogantă și sfidătoare a președintelui României față de inițiativa de modificare a Constituției cu privire la definirea familiei. Nu am să intru în detaliile oportunității unui astfel de demers ci mă voi referi doar la comportamentul discursiv în acest caz. O imprudentă exprimare, ca rod al unei nu prea smerite și christice atitudini (revin la complexul rolului profetic văduvit însă  atât de înțelegerea părții umane a profetului cât și de neînțelegerea modelului christic) declanșează o furtună de furie din partea secularilor, care, ca niște autiști veritabili, sunt sensibilizați doar de posibila atingere a propriilor drepturi, folosindu-se însă de glazura principiilor universale. Avem de o parte corul al afonilor care au conștiința lucrului corect spus într-o manieră cât se poate de proastă. Lucru care contează enorm pentru cei de cealaltă parte, care nu au sensibilități pentru principii ci doar pentru forme, expresii și fluidități (de expresie, gen, etc.). Unul dintre cei care își duce propriile lupte cu trecutul său amar și, din câte văd, nevindecat, reacționează furibund de fiecare dată când are ocazia (e demnă de compasiune mintea care etichetează părerile diferite cu vocabularul limitat al ”fanaticilor, fundamentaliștilor, evanghelicilor/pocăiților bigoți”). În acest caz bădărănia sa este însoțită de un argument dus la extrem și cel puțin părtinitor, îngust, dacă nu chiar eronat: ”președintele nu e dator cu niciun răspuns pentru că nu reprezintă valorile religioase și nu îi reprezintă pe pocăiți”.

În fața unei astfel de argumentări nu cred că se merită irosit timpul cu silabisirea erorilor de judecată. Se poate însă oferi exemplul aristocrat, decent și demn al unei regine. O regină care are demnitatea de a nu întreba populația în ce să creadă dar care are și măreția de afirma că poți fi mare doar atunci când slujești pe cei mici și inspiri pe alții în lucurile de zi cu zi. Un răspuns care descoperă vanitatea și goliciunea logoreii miticilor noștri viteji!

Răspunsurile din întrebări

Cred că rolul creștinilor (din ce în ce mai minoritari într-o societate ce își devorează trecutul și pe cei care au decența de a fi neînregimentați în noile totalitarisme soft) este acum fundamental pentru igiena morală, mentală și socială. Dar asta nu poate veni multiplicând tocmai erorile, păcatele și eșecurile de care vor să îi mântuie pe alții ci, mai întâi, mântuindu-se pe sine de ele. De aceea creștinii trebuie să își descopere darul interogativ – în economia mântuirii ceea ce a adus blestemul poate fi folosit spre mântuire. Ori întrebările sunt o poartă deschisă către orizonturile de dincolo de erorile încercate de atât de multe ori. Iar pentru a fi folositoare și pentru ceilalți, întrebările trebuie să îi vizeze mai întâi pe creștini!

Rămân câteva dileme în faţa cărora se află creştinii de astăzi, dileme legate de relaţia individ – comunitate religioasă – societate secularizată. Iată doar câteva dintre acestea:

– cum poate credinciosul să îşi păstreze vitalitatea credinţei personale fără însă să o privativeze, să o transforme într-o ciudăţenie sectară/subculturală ci s-o comunice spaţiului său cotidian? Doar văzând faptele bune făcute aici, pe pământ, oamenii vor slăvi pe Dumnezeu din ceruri! Să nu uităm şi viceversa: din imprudenţele şi eşecurile devoţionale ale creştinilor se vor hrăni hienele blasfemiilor!

– cum poţi fi relevant cultural, “modern”, fără însă a altera corpul revelaţiei, liberalizând-o în funcţie de preţul pieţii?

– cum poate fi cultivat angajamentul religios al individului şi al comunităţii religioase în imanentul societal fără a contopi religia în politică şi politica în religie? Marea problemă a creştinismului este modul în care şi-a administrat succesul său istoric. Odată ajunşi majoritari ne-am relaxat la butoanele puterii. Instaurarea teocraţiei este o ispită prea mare pentru orgoliul unei naturi umane slabe dar flămândă de putere şi prestigiu! Cred că într-o lume pluralistă creştinii au toate şansele să îşi ia mandatul în serios şi să fie ceea ce proclamă. Într-un anumit sens, Isus a fost un secular: a încapsulat trăirea credinţei şi ascultării de Dumnezeu în actele cotidiene.

În fragilitatea răspunsurilor la aceste întrebări va sta forţa de a trăi o Evanghelie curată dar reală, făcându-L vizibil pe Dumnezeu. Sau, dimpotrivă, vom eşua în letargii mentale sau pur caritabile, poate fasonate cultural dar orfane de Duhul Celui Viu. (Desecularizarea lumii)

wp-1482825180016.jpg

Transfiguration by Osnat Tzadok

Crăciunul ratat

“You only live twice: once when you are born and once when you look death in the face” (Ian Fleming)

Mintea umană este foarte creativă în a-și rata propriile declaratii de intenții. Iar cum vremurile ne învață să fim foarte guralivi…

Moartea lui George Michael în ziua de Crăciun este parcă o lecție adresată umanității noastre bolnăvicioase, atât “puritanilor insensibili” cât și “libertinilor empatici și umani” ce joacă laolaltă cartea viciilor și a virtuților. Moartea pare a fi discriminatorie doar în ce privește ordinea, nu și “onoarea” de a ne complimenta cu prezența ei. De aceea este inutilă orice discuție referitoare la momentul în care ea înșfacă pe unul sau altul dintre cei (încă) vii. Niciodată moartea nu-și prezintă scuze și e indecent să o facem noi în locul ei. Tăcerea și o judicioasă judecată de sine sunt antidotul atât la frica paralizantă de moarte cât și la limbuția ușoară în jurul ei.

Dubla măsură a vieții si morții

Problema apare atunci când ne aflăm în poziția proprii ipocrizii, situație în care tot gura noastră mare ne bagă. De exemplu, “umaniștii” noștri “nonjudgementali” sunt primii care judecă puritan moartea altora: ne dăm ochii peste cap și ne umflăm de mânie proletară atunci când vreun părinte penticostal își vede copilul mort pentru că nu l-a dus la doctor ci a fost “tratat” cu ședințe de stăruință rugatorii. Nu e drept să se facă astfel de abuzuri prin neutilizarea rațiunii științifice atunci când se poate opri procese biologice degenerative! Rămânem însă uimitor de îngăduitori atunci când vedem și stimulăm – prin mimarea și consumul lor –  viciile vedetelor pop care își află un sfârșit timpuriu curmat tocmai de abuzuri ale trupurilor lor.

Ipocrizia panteonului idolilor recenți

E uimitoare structura religioasă a omului recent, declarat anti-religios, capabil de sterilizarea viciilor la pachet cu iconografierea conformistă a vedetelor pop-culture – eroificați și mumificati post-mortem. Iar aici apare o a doua mare ipocrizie a recentilor, ipocrizie care dă seama tot de caracterul religios/mesianic al consumului cultural.

Coborâtă la nivelul maselor, cultura este consumată tocmai ca pretext de devorare a unor dorinţe continuu stimulate. Am fost mai întâi obişnuiţi cu atât de atent construita imagine a celebrităţilor, cele care au luat locul sfinţilor din icoane şi calendare. Fiecare gest, vorbă, acţiune, chiar şi tic al vreunei vedete era minuţios reprodusă de fanii săi evlavioşi. S-ar părea că mecanismul insuflării seriale a dorinţei funcţionează cât se poate de convenabil. Copiii, adolescenţii şi tinerii din diferite colţuri ale lumii au cam aceleaşi vise şi dorinţe: vreau să cânt ca …, să fiu frumoasă ca…, să am succesul lui…, să fiu rebel ca …, etc. Odată “epuizată” vedeta, industria viselor şi a mimetismului mai mult sau mai puţin nătâng avea grijă să “producă” o nouă celebritate, care să ocupe locul rămas liber în vitrina religiozităţii seculare. Nimeni nu doreşte să fie asemenea unei vedete “deşeu”!(Anatomia dorinței – arhimodelele dorinței)

O domnișoară ce a ieșit să comemoreze moartea lui George Michael în fața casei sale din Londra spunea că e nedrept că artistul a murit la o vârstă așa de tânără. Mă întreb însă cine a ieșit în stradă să comemoreze moartea nedreaptă a copiilor din Siria, cei care nu au avut niciun fel de experiență pleziristă, plină de infuzii senzoriale lascive, faimă și confortul milioanelor de dolari din cont. Lucrurile nu ar trebui amestecate, am zice, dar tocmai lipsa decenței le aduce laolaltă. Situația de disonanță cognitivă este dată de preferențialitatea convertirii etice a suferinței și a culpei. Oricât de egalitari, non-consumeristi și rebeli ar posta în fața oglinzii, recenții sunt captivi tocmai unor regimuri de judecată elitistă, capitalistă și care instanțiază protestul în noul status quo.

death-title-image_tcm7-187855

 

Nu găsesc niciun progres uman în a declara egalitatea tuturor și a lupta pentru eradicarea sărăciei, discriminărilor și injustițiilor lumii atunci când îți ocupi timpul și emoțiile cu moartea unui Irod (aka Fidel Castro) și ești nepăsător de cel/Cel născut laolaltă cu animalele. Mintea recentă duce mai departe virusul zeificării unui Irod plin de putere socială, faimă, potență financiară și politică, aducând însă acum noutatea etichetării lui Irod ca fiind non-convențional, minoritar discriminat, non-violent, etc.

Irosirea morții

Nașterea Domnului în contextul unui ucigaș maniacal ca Irod vorbește de la sine că până și Dumnezeu începe cu lucrurile vulnerabile, plăpânde, instabile și de sub amenințarea “binelui” gândit și făcut de mintea umană.

Cuvântul care poruncește a devenit Cuvântul care ascultă, suferă și moare – lecția Crăciunului ratată cu brio de prea multe ori!

O moarte de crăciun ne aduce aminte tocmai de cât de ușor ratăm crăciunul. Moartea fiecaruia trebuie pusă în locul în care nașterea și moartea Altuia a oferit șansa de a nu vorbi ușuratic despre moarte. O singură moarte face ca morțile noastre să nu fie irosite…

Singurul meu sfat pe care l-aș oferi recenților ar fi să își umple declarațiile de intenții cu realități și nu cu etichete ipocrite. Iar un început ar fi lectura unei rugăciuni unei femei sărace, discriminată și amenințată de cei care vroiau să o împiedice în a zămisli și crește un copil:

Şi Maria a zis: „Sufletul meu măreşte pe Domnul şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că, de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El. El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale. (Luca 1:46-53)

A doua venire – imnuri seculare

And what rough beast, its hour come round at last,

 Slouches towards Bethlehem to be born?

(The Second Coming by William Butler Yeats)

Zbaterile ochiului electric 

Capriciile consumiste de sezon dintr-o parte a lume sunt condimentate cu momente de mahmureală emoțională a retinei obosite de ororile din cealaltă parte a lumii. Coșul de supermarket lăsat de izbeliște într-o parcare americană rezonează arogant cu fiarele unor mașini răblăgite ce participă la fuga celor fără de speranță printre ruinile Alepului. De altfel monstruozitatea umană consumată virtual în jocurile tinerilor occidentali se întipărește ”live” în nervii, pielea și plânsul muribunzilor din Siria și de aiurea.

Alepul este nu doar semnătura de eșec al lui Obama pe certificatul primirii premiului Nobel pentru Pace ci și rana sângerândă a umanității care l-ar face pe Fukuiama să revină asupra tezei sale cu privire la sfârșitul istoriei. Istoria se termină atunci când subiectul ei capitulează în fața fântânei sale genetice nocive, pe care nici o utopie educațională sau trans-umanistă nu o poate schimba. Oriunde și oricând virusul Cain-ului din noi ne pândește în a-i potența violența fratricidă. Și asta pentru că mai întâi am fost contaminați de virusul violenței deicide.

Atunci când oroarea de acolo devine cea de aici, pleoapele groaie de muncă și distracție occidentală se deschid spre uimire și frică. Anul 2016 a fost o prelingere mai alertă a ororilor din 2015. Învălmășeala de ”breaking- news” ce înroșesc  nu doar ecranele ci și străzile lumii a concurat cu blitzurile mondenităților din care se hrănesc visele terapeutice ale consumatorilor care rezistă tentației tot mai răspândite de a evada în realitatea psihotropilor. Peste 700 de morți din supra-doze în primele 11 luni ale 2016 în BC – Canada (cu o populație ceva mai mare decât cea a Bucureștiului) s-au transformat într-un cor macabru ce însoțește vocea altor milioane de suflete rupte de casa trupurilor lor – avorturi, crime, boli, războaie. Lumea devine tot mai irespirabilă iar ca părinte care se uită cu amândoi ochii la ce-i în jur, parcă te apucă o durere în piept văzând ce valuri de orori îi așteaptă pe prunci în anii ce vin.

Re-nașterea mutantă

Anul 2016 ne-a adus o cantitate sporită de valuri migratorii ce au spulberat fragilități ale bunăvoinței și speranței în umanitate, serenități abrutizate, minciuni arogante, istericale și pași forțați de înregimentare în garnizoanele fricii. Omul recent tot încearcă să refuze evidența, să proiecteze vinovății convenabile, să modifice limbajul ororilor în speranța că ele își vor pierde referentul ontologic. Se auto-încapsulează în false penitențe la fel de mult cum își pune mâinile asupra țapilor ispășitori ritualici, sperând că totul nu e decât un accident al combinațiilor chimice din creierul unora, un efect al încălzirii globale sau al inegalității socio-economice, de gen, mărime la papuc sau culoare la lenjerie, un capriciu al divinității ce nu are nicio șansă să existe, etc.  Mirarea este că toată această capacitate uimitoare de auto-decepție este neputincioasă în fața unei realități ce rupe hulpav cu dinți de fier din corpul plăpând a ceea ce a mai rămas din optimism și naivitate.

Omul secular, trăind la umbra unui ciudat mix de consumerism benevol și utopii marxiste activiste, s-a trezit vorbind tot mai mult despre apocalipsă, teamă și spaimă metafizică.

O ilustrare a acestei temeri apocaliptice este și persistența cu care a fost menționat în social-media anului 2016 un poem scris de William Butler Yeats în promixitatea temporală a primului război mondial.

Turning and turning in the widening gyre
The falcon cannot hear the falconer;
Things fall apart; the center cannot hold;
Mere anarchy is loosed upon the world,
The blood-dimmed tide is loosed, and everywhere
The ceremony of innocence is drowned;
The best lack all conviction, while the worst
Are full of passionate intensity.

Surely some revelation is at hand;
Surely the Second Coming is at hand.
The Second Coming! Hardly are those words out
When a vast image out of Spiritus Mundi
Troubles my sight: somewhere in sands of the desert
A shape with lion body and the head of a man,
A gaze blank and pitiless as the sun,
Is moving its slow thighs, while all about it
Reel shadows of the indignant desert birds.
The darkness drops again; but now I know
That twenty centuries of stony sleep
Were vexed to nightmare by a rocking cradle,
And what rough beast, its hour come round at last,
Slouches towards Bethlehem to be born?

(William Butler Yeats, The Second Coming, Ianuarie 1919)

Vortexul istoriei ne aduce la un punct în care lumea a plecat acum 2000 de ani (primul vers este despre spirala/vortexul – gyre – care ne duce la ultimele 2 verse, cele ale unei re-nașteri mutante la Betleem – a unui Mesia mutant, răsturnat – Anticristul: And what rough beast, its hour come round at last, Slouches towards Bethlehem to be born?). Pentru că creația nu mai aude pe Creator (The falcon cannot hear the falconer) lumea și-a pierdut centrul (the center cannot hold) și anarhia se așterne peste fața zbârcită a lumii (mere anarchy is loosed upon the world). Lipsa convingerilor  face posibilă tocmai violența celor mai rele convingeri (The best lack all conviction, while the worst/ Are full of passionate intensity.), premoniție a vortexului valoric al relativismului și nihilismului postmodern, glorificat în universități, media și cultură, care împinge astfel tinerii în brațele a tot felul de extremisme militante. Peste liniștea de mormânt de 20 de secole se ridică umbra unei bestii care caută să se nască, ca imitare mesianica, la Betleem (The darkness drops again; but now I know/That twenty centuries of stony sleep/Were vexed to nightmare by a rocking cradle,/And what rough beast, its hour come round at last,/Slouches towards Bethlehem to be born?).

Nașterea Domnului la Betleem în contextul unui ucigaș maniacal ca Irod vorbește de la sine că până și Dumnezeu începe cu lucrurile vulnerabile, plăpânde, instabile și de sub amenintarea “binelui” gândit și făcut de mintea umană. Nu putem fi deloc invidioși pe timpurile în care Fiul lui Dumnezeu s-a născut, vânat fiind de o bestie diabolică și fără scrupule ca Irod, cel care jongla pe degete o societate întreagă, care și-a omorât familia din teamă și paranoia în timp ce simula benevolența și caritatea, etc. Însă vremurile noastre par a semăna tot mai mult cu cele de la răscrucea veșniciilor. Marea noastră problemă azi este că ne-am amputat simțul transcendentului, ne-am anesteziat organul convertirii suferințelor în devenire de sine, ne-am blocat în ospiciul ideilor utopice, inodore și incolore.  Extazul fericirilor autiste este acum topit într-o întunecată și intoxicantă spasmă a unei re-nașteri mutante. Un Isus marțian, un Moș Crăciun, Mefistotel replicat și prezent mai peste tot, suflete pierdute, adn-uri ratate, toate sunt prinse într-un cânt al creației unei noi lumi, umanități, destin/ creație care nu se poate desfășura decât prin distrugere, violență, viață degenerativă și moarte agonizantă.

the-widening-gyre-artist-emily-tellez

The Widening Gyre by Emily Tellez

Problema cea mai mare cu apetența descrierii unei astfel de realități este tocmai blocajul, încremenirea, dead-end-ul  fatalist care este specific celor care nu au nicio credință și speranță în Cel ce este dincolo de sfârșit. Cădeți peste noi munți! este cântul celor ce fug de judecata Mielului, în timp ce alții se lasă cuprinși de liniile melodice ale cântării Mielului…

Dincolo de Apocalipsă

În martie 1996 Umberto Eco scria o scrisoare amicului său Carlo Maria Martini intitulată ”Obsesia laică a noii apocalipse” (cuprinsă în volumul lor de dialoguri ”În ce cred cei ce nu cred”, Polirom, 2011). Eco observă pe bună dreptate că

Trăim astăzi (fie şi în maniera distrată, absentă cu care ne-au obişnuit mijloacele de comunicare în masă) propriile noastre terori ale sfârşitului; am putea spune chiar că le trăim în spiritul lui bibamus, edamus, cras moriemur, celebrînd sfârşitul ideologiilor şi al solidarităţii în vârtejul unui „consumism” iresponsabil. Astfel, fiecare dintre noi se joacă cu fantasma Apocalipsei şi în acelaşi timp o exorcizează; cu cît o exorcizăm, cu atît se amplifică teama noastră inconştientă faţă de această fantasmă, pe care o proiectăm sub forma unui spectacol sîngeros în speranţa că astfel va deveni ireală. Forţa fantasmelor stă însă tocmai în irealitatea lor.

Îndrăznesc să afirm că preocuparea pentru sfîrşitul vremurilor este astăzi specifică lumii laice mai degrabă decît celei creştine. Cu alte cuvinte, lumea creştină face din aceasta un subiect de meditaţie, dar se comportă ca şi cum proiectarea sa într-o dimensiune atemporală ar fi îndreptăţită; lumea laică se preface că îl ignoră, dar este realmente obsedată de el. Nu este vorba de o situaţie paradoxală, fiindcă ea nu face decît să repete tot ceea ce s-a întîmplat în primul mileniu. (În ce cred cei ce nu cred, p. 13-14)

Eco termină meditația sa asupra obsesiei laice a apocalipsei cu intuirea cheii de lectură creștină a Apocalipsei:

Creştinismul a inventat istoria, iar Antihristul modern o denunţă ca maladie. Poate că istoricismul laic a înţeles această istorie ca fiind perfectibilă la infinit, astfel încît mâine să îl desăvârşească pe azi, mereu şi fără excepţii, iar în cursul aceleiaşi istorii Dumnezeu însuşi să se transforme şi, ca să spunem aşa, să se educe şi să se îmbogăţească. Această ideologie nu este însă proprie întregii lumi laice, care a putut observa declinurile şi nebunia prezente de-a lungul istoriei; există totuşi o viziune specific creştină asupra istoriei ori de cîte ori acest drum este parcurs sub semnul Speranţei. Astfel, numai ştiind să judecăm istoria şi ororile ei, sîntem în mod fundamental creştini cînd vorbim de optimism tragic, împreună cu Mounier, sau cînd vorbim de pesimismul raţiunii şi de optimismul voinţei, împreună cu Gramsci. (op. citată, p. 15-16)

%d bloggers like this: