Articles in English

Vești din călduroasa Canada (1. Cum se schimbă un brand național)

by  •  • 0 Comments

Expresia populară a lucrului imposibil “când va îngheța iadul” capătă în aceste zile corolarul canadian: “când se dezgheață canadienii”. Știrile pe care românii le pot citi despre evenimentele din Canada ultimelor 3 săptămâni pot fi simple note plicticoase la rubrica “Știri Internaționale”. Este însă foarte posibil ca cititorul grăbit să nu citească de fapt una dintre marile bătălii care se duc în vremurile noastre, o tensiune între două feluri de citire a lumii, a societății, a individului uman, a scopului și modalității de a schimba înspre mai bine societatea umană.

De vreo 100 de ani brandul identitar canadian e o perfectă construcție aflată într-o perpetuă disoluție. Distanța politicoasă, detașarea emoțională, confortul cool, neangajarea în expresii tăioase, clare, univoce, toate acestea sunt parte a brandului identitar canadian care, prin excelență, se definește prin negație și hibridizare: nici britanici, nici francezi, nici americani, nici prea prea, nici foarte foarte. O căldicică aplatizare care dă naștere unei mediocrități plicticoase la toate nivelele corpului social! De fapt toate acestea sunt caracteristici ale unei spritualități protestante, cumințită în era postbelică de chingile secularismului instituționalizat cu forța, încet dar sigur, în toate instituțiile sociale.

Ei bine, iată că în ultimele trei săptămâni calmele deviații tectonice de la sufocanta docilitate politicoasă au izbucnit în vulcanica reclamare a unei identități furate de activismul sufocant al ultimilor decenii. Trauma colectivă a mișcărilor de protest din Canada ultimelor săptămâni sunt nu doar rodul celor 2 ani de abuzuri politice cu miros sanitar, ci și a celor 7 ani de totalitarism soft al primului ministru, Justin Trudeau, fundatură necesară și suficientă a ideologiei stângiste. În aceste proteste se regăsesc ultimele încercări de a păstra fibra morală a identității canadiene, a spațiului unui dialog și a unei libertăți individuale ce lasă suficient loc pentru perdeaua oricăror vicii private. Contra-reacția la această reclamare a libertății individuale este de fapt simptomul unei boli teribile a civilizației occidentale: cufundarea în nihilismul progesist al unei politici identitare ce mereu caută să se definească în termeni colectivi.

Să mă explic.

Ce se întâmplă în Canada acum e zămislit în pântecele ideologic al trecutului, ce se crede mereu progresist, și care prefigurează progeniturile care vor popula viitorul nu prea îndepărtat. Canada este laboratorul de experiment al guvernării viitoare. Privind la evoluțiile canadiene ce se oferă spre disecție ochiului global, putem vedea nu doar viitorul galopant al generațiilor formate în calapodul establishmentului progresist, ci și trecutul unei Românii care a suferit toxicitatea paternalismului statal sufocant, care a schingiuit generații întregi cu sloganurile identităților colective. În numele protecției publice și a siguranței colective, indiscreția guvernamentală era mereu vecinul regăsit în toate circumstanțele vieții. Până și naziștii credeau că prin camerele de gazare fac un bine colectiv prin sufocarea indezirabililor, sursă de “infecție” și “poluare”. Când guvernul devine sursa și definitorul binelui public, al colectivismului emoțional, atunci orice viciu de putere se poate exercita având justificarea potrivită. În numele unui mesianism colectiv (de clasă, rasă, a protejării identității naționale, religioase, a minorităților, a celor bolnavi/vulnerabili, etc.), orice demonizare a individului nu numai că este permisă, ci devine industria de sens a celor ce își acoperă eșecul responsabilității individule cu sloganuri generoase și altruiste. Banalitatea răului este întotdeauna anesteziată și plusată de scopurile altruiste! Marii criminali ai trecutului, Hitler, Stalin, Mao, ar fi fost azi activiști ai justiției sociale, apărători ai siguranței publice, în topul preferințelor de investiție simbolică, emoțională și filosofică pentru că ei urau individualismul, apelau la emoția “altruistă” și gândeau  grandioase șantiere ale identităților colective.

În Canada postbelică, investiția de sens, ordine și siguranță în ordinea politică, pe filiera liberalismului clasic, post-puritan, a deschis calea acceptării paternalismului guvernamental, pe filiera stângismului injectat în mai toate venele canadiene. Ori în Canada recentă, de cel putin  vreo 20 de ani, zona universitară, cea care oferă sursa cea mai importantă a celor ce iau decizii în societate, este plină de un fel de răzbunare revanșadă față de propriile complexe și frustrări, mizând tot mai mult pe elementul colectiv și demonizând tot mai mult elementul de guvernare a individului din perspectiva propriului interes. Da, individul, cu propriul interes, crează o realitate incomodă, cu diferențieri și inegalități, dar pe baza contractului și convenției dintre actori responsabili și liberi să ia decizii pentru sine. Ori o societate bazată pe identități colective vede nu o convenție relativă între indivizi, ci își clamează un rol mesianic, de salvare a colectivului de rasă, clasă, etc. Cu alte cuvinte, se face tranziția de la convenționalismul limitat, bazat pe negociere, compromis, la teologia politică seculară, cu valențe religioase, absolute. De aici și riscul implicit al coerciției absolute.

Acest segment de populație “progresistă” din Canada este într-o continuă cursă de afișare a virtuțiilor morale, pe cheltuiala celor din trecut sau a celor ce sunt de altă părere. Ei sunt cei care sunt acum la butoanele puterii, pot manevra instituțiile culturale după calapodul propriei filosofii, mizează pe jocul simbolic al emoției, subiectivității, paternalismului/maternalismului statal. În siguranța propriului turn de fildeș a superiorității morale, poți flirta în continu cu sentimentul comunității obiectivizate. Impulsul cultural către colectivism se educă și implementează azi ca terapie pentru excesele individualismului protestant. Oameni care nu-și acordă timp și atenție dincolo de interesul imediat știu să simuleze perfect coeziunea și familiaritatea socială –  vezi mecanismul subliminal al unor procese de socializare colectivă ca celebrele “pijama day”, etc. Acest segment de populație e format, de obicei, din cei care își pot permite vicii individualiste în timp ce clamează virtuțiile colective. Ei își pot continua munca de la distanță pe laptop sau cafenele hipsteriste în timp ce închid sistematic întreaga economie și societate pentru a-i salva, virtual, pe alții de la orice posibil risc real sau imaginar. Acești agnostici sau chiar atei își subliminează instictul religios și devin prozelitiștii seculari, cei care vro să salveze lumea, indivizii, natura, păsărelele, râurile, motănașii, pe toți oamenii și animalele lor. Misia lor e sfântă, importantă, de aici energia și patosul religios cu care le impun altora adevărata revelație și salvare printr-un click, pagină de ziar sau articol de lege.  Ei bine, omul de rând, care are de face cu manualitatea slujbelor mai rudimentare, e constrâns să se plieze pe tiparele soteriologice, ale politicilor zero risc, fără a avea niciun input. El e considerat ne-educat, nu îndeajuns de capabil, chiar ignorant și expus erorilor de judecată. Dacă nu poate fi convins, atunci să fie mântuit cu forța!

Tocmai acest segment al populatiei reprezintă o altă parte a Canadei, care a rămas încă în ethosul tradițional, al unei vitalități a libertății individului care are loc să respire aerul libertății în timp ce își poate controla pornirile de judecată a celuilalt. Aceștia sunt canadienii care măcar sunt onești, fără plusări de joc simbolic: nu au nimic cu tine și te roagă să nu prea ai tu nimic cu ei, ai sfera ta de libertate, respectă-le sfera lor de libertate. Aceștia nu au atât de pregant misiunea de salva pe alții (prozelismul nu e simulat în termeni seculari, ci rămâne definit în termeni religioși), nu îți calculează riscurile, nu se interpun în procesul decizional individual. Ei cer doar libertate sau reciprocitate în autonomie. În timp ce ei se definesc ca indivizi, cu propriile aspirații, nevoi, dorințe, vise, au totodată instinctul trăirii comunale, crează comunități organice, unde coabitarea este naturală, un fapt de viață. Pentru această parte a Canadei, să îți clamezi libertățile individuale este condiția necesară și primă pentru a menține coeziunea socială. O lume total răsturnată axiologic pentru hipsterii progresiști!

Ceea ce asistăm acum este coliziunea dintre cele două plăci tectonice care formează mare parte din constituția identitară a Canadei. Și ce credeți, care dintre cele două elemente ale identității canadiene are instinctul victimar, violent și represiv mai dezvoltat?

Utopica

Oficial ne merge bine!

by  •  • 0 Comments

Cu retina lipită de ecranul postului național de TV (din Canada), bine conectat la vaca de muls a fondurilor guvernamentale și urechea bine educată să audă sunetele mirifice ale noii epoci, dintr-odată am avut revelația ciclicității istoriei: cu progresul tot înainte pionieri, ce-a fost va mai fi! Oricât m-aș uita zăpăcit la calendar, am puternica senzație că fiind în Canada, la 44 de ani, îmi retrăiesc vremurile copilăriei din România, de dinainte de 1989:

  • rafturi tot mai goale în magazine dar nu-i nimic, oficial ne merge bine, avem di tăti și, dacă nu cumva chiar nu găsești ceva, cu siguranță că e din cauza capitalismului avar și speculativ!
  • Statul e ocupat cu legislarea aproape a fiecărui aspect de viață personală și socială, că da, în lipsa lui Dumnezeu, avem nevoie de o figură paternală (sau maternală, cum prompt o feministă intersecționalistă ar corecta sofisticata analiză freudiană).
  • Oare ce ne-am face azi fără datoria cetățenească de a ne pârâ unii pe alții? Da, pentru bine social putem accepta senzația de incomfort a unei populații speriate și suspicioase, să nu cumva să te pârască vecinul că ai mai mulți de 5 invitați, că vine statul să îți controleze sufrageria (vecin care știe mai bine decât tine că are datoria supremă să asculte directivele Tatălui și Mamei binelui social și, eventual să îți predice cu patos revoluționar cât de toxic este egoismul individualist; gândul doar să ieși din linie te face un inamic ireverențios față de bunătatea și altruismul genuin ce se revarsă din toți porii corpului social).
  • Când simți că ai nevoie de o pauză publicitară de la necontenita iubire și respect față de alții, nicio problemă, statul și organele de comunicare socială au pregătite cele 2 minute de ură pe care ni le-a recomandat Orwell în 1984. Public shaming este o unealtă a progresului bine dovedit în istorie. Notă: azi nu mai ardem ereticii și vrăjitoarele în pieți publice, preferăm să îi izolăm în ospicii sau celule marginale.
  • Dacă cumva îți folosești mintea și simțurile, agățându-te de vre-un microscop sau altă unealtă de cercetare științifică, ai grijă să nu cumva să zgârii cu întrebări incomode și gânduri eretice impeturbabila unanimitate a comunității științifice. Iar dacă continui cu șoapte otrăvitoare care contestă dogma sindicatului, te izolăm ca un nebun periculos, te punem în arest la domiciliu și anulăm licența că doar așa lucrează algoritmul științei. Notă: uitați de Karl Popper, noi nu avem nevoie de falsificarea teoriilor științifice, testarea lor e suficientă!
  • Să stai în linie este metafora vremurilor noastre – e linia de la progres, e linia formată de coada de la magazin, la vaccinare, e linia în care se uniformizează individualul, e linia conformismului cuminte, e linia care măsoară coeziunea socială și demască urâțenia celui care are curajul să se dea rotund, ieșind din linie, etc..
  • Să nu mai spunem că azi ai interne și foarte serioase dezbateri hermeutice, poate chiar mai sofisticate decât hermeneutica alegorică a lui Origen, dacă să tastezi ceva pe telefonul sau computerul tău de frică să nu fii pus la index, cenzurat, anulat și re-educat de cei care dețin monopolul adevărului științific și moral, cei care vin să te elibereze tocmai de tradiționalismul osificat, retrograd, închis și dogmatic.
  • Până și umorul a ajuns azi unidirecțional, o vulgară oglindă care reflectă tușat toate erorile de serviciu ale trecutului și opozanților de serviciu, oglindă care însă e palidă și sfioasă cu reflectarea incoveniențelor, imperfecțiunilor, ipocriziilor, rupturilor de logică și bun simț ale celor ce dețin și manipulează luminile spectacolului social.
  • Ca în vremurile de odinioară, până și copiii care azi merg la școală sunt pe valul progresului, citând și încorsetându-se frumos, cu ajutorul profesorilor, în selecții de texte scrise în maxim ultimii 5 ani din perspectiva celor care se luptă cu progresul de la Manifestul Comunist din 1848.
  • Iar dacă chiar ești suficient de rebel și mai cauți o ușă către transcendență, dincolo de cercurile concentraționale ale monopolului social și cultural, nicio problemă, du-te la biserică. O să găsești acolo predicile Cezarului suplinite cu aprobarea explicită a lui Dumnezeu prin versete biblice! Doar Dumnezeu e dragoste și nu poate spune NU!

Să stai în linie pentru a aștepta cuminte salvarea de la stat e un exercițu ce trebuie exersat din fragedă pruncie. Când stai în linie ești cu adevărat “cute and brave“!

Stați cuminți la locurile voastre! este ultima remarcă a vremurilor când oficial îmi mergea bine, o vreme pe care o credeam îngropată în cimitirul ideilor și realităților eșuate, pe care nimeni nu le-ar mai încerca vreodată. Se pare însă că am avut prea multă credință în promisiunea lui Fukuyama că istoria se termină cu victoria democrației și a capitalismului.

Inițial mă încerca un gând eretic, să mai aștept liniștit și să văd dacă nu cumva timpul va da testul de sănătate mentală întregului scenariu pe care îl trăiesc împreună cu voi în timpurile noastre. Dar mă liniștesc de fiecare dată cu un aer de sfințenie istorică când mă gândesc că retrăim vremurile de glorie ale progresului ce nu se rușinează să încerce din nou să salveze umanitatea! Cu re-trăirea acestui peisaj de copil captiv cenușiului comunist, mă simt acum, în mult mai colorată Canada, din nou copil la 44 de ani. Iete că așa am descoperit secretul tinereții veșnice!

Vreau să vă asigur de deosebita prețuire față de grija iubiților conducători, profesionalismul liderilor de opinie, obiectivitatea oamenilor de știință și pentru dragostea nețărmuită a tuturor celorlalți care faceți utopia posibilă. Iar pentru că e păcat să gândesc în paradigma individualismului vinovat de toate bolile prezentului, pot spune acum din fundul inimii mele recunoscătoare: OFICIAL NE MERGE BINE!

Vox Clamantis In Deserto

Punct. Și de la capăt

by  •  • 0 Comments

1. Anul nou cu aceleași vechi metehne?!?

La început de an, cum ar fi o retrospectivă răsturnată, adică vederea celor ce vor fi ca un început al celor de acum? Cu un astfel de paradox în minte mă uit la drama unei lumi care parcă s-a cam săturat de spectacolul cotidian al guvernelor dădacă, ce folosesc pumnul autocrat pe vocea mieroasă a părintelui grijuliu, al medicilor polițiști, jurnaliștilor propagandiști, profesorilor îndoctrinari, teologilor menestreli deloc pudici ai puterii politice și culturale la modă. Putem respira și noi puțin a onestitate, modestie, cumpătare, bun simț? De când aceste elementare virtuți umane sunt aproape imposibil nu doar de trăit, ci și de conceput și dorit?

Oare ce trebuie schimbat acum pentru a avea sentimentul unei vieți împlinite când la sfârșitul anului vom privi în retrospectivă? Pe ce cărări ne vom aventura în acest an? Ce vise înăbușite vom pierde printre mâinile obosite cu trebăluiala noului an? Ce sentimente vom filtra atunci când vom fi prinși de vărtejul acelorași pasiuni, tendințe, neputințe?

Privirea în oglinda timpului e un exercițiu obositor nu doar pentru că ne apasă cu travaliul epuizant al timpului scurs înspre bătrânețe și moarte, ci și pentru că ne expunem riscului de a ne vedea cimitirul dorințelor, al făgăduințelor și promisiunilor pasionale înnecate în acidul limitărilor comfortabilului. Sărbătoarea lui Ianus, zeul cu două fețe, una spre trecut și una spre viitor, sau Anul Nou ca reînviere a speranței, a vieții din mentalul antic roman, babilonian și ebraic, s-au scurs într-o lascivă și inodoră gimnastică recentă a rezoluțiilor ce falimentează în primele săptămâni ale noului an. Cu cât mai puțină reflecție de sine, auto-evaluare și onestitate de cămăruță, cu atât mai mare proiectarea în mentalul celorlalți, gălăgia și imaginea expunerii de sine pe toate vitrinele sociale…

Așadar, într-o circularitate a consumerismului sezonier și una a oboselii ce a poluat sufletul omenirii de doi ani deja, ce să mai sperăm pentru nou an? Să trăim un nou an cu aceleași vechi metehne?

2. Istoria ca pedagog al viitorului

Întotdeauna mă surprinde maiestroasa vorbire și tăcere a lui Dumnezeu în momente cheie ale revelației Sale în Scripturi. Cu vârtejul paranoiei generalizate în numele binelui social din ultimii doi ani, m-am aplecat mai atent asupra dinamicii Dumnezeu – profet – falși profeți – popor/public – istorie din Vechiul Testament și al rolului profetic al creștinului în cetatea lui din Noul Testament. Cu arhiva viitorului în mâini, profeții au mers mai întâi înapoi în istoria eliberării ca să învețe poporul ceva despre natura inimii lor, istorie ce dă perspectiva necesară pentru a lua decizii în prezent în speranța un viitor promițător. Oare noi, azi, ce am face noi cu o astfel de arhivă a viitorului în mâini?

Istoria este cel mai bun pedagog al viitorului. Nu putem spera ceva mai bun dacă nu învățăm mai întâi din greșelile trecutului. Ori aici este una dintre primele mari inabilități și handicapuri ale sufletului hipermodern: ne credem ieșiți din istorie pentru că prizăm drogul progresului împlinit în noi azi și acum. Orice ocheadă în trecut este imediat capitalizată ori ca pasiune retrogradă ori ca exercițiu de demonizare a celuilalt, al celui din alt timp, unul pe care îl considerăm plin de toate viciile umane. Decența raportării la trancendența de sus (Dumnezeu) este torpilată cu instrumentarul imanentului, al închisorii vesele de ospiciu al lui “hic et nunc” (“aici și acum”). Transcendetul de lângă noi (celălalt, în complexitatea inepuizabilă ca și chip și imagine a lui Dumnezeu) este torpila în patul procustian al ideologiei identitare, adică a noii oligarhii opresive, a minorităților privilegiate cu puterea discreționară a redefinirii și etichetării tutoror membrilor societății, ca să vorbim ca romanii în Roma și neomarxiștii peste tot în Occident. Transcendentul istoric (capacitatea de a ieși din imanent și de a celebra continuitatea istorică și necesitatea tradițiilor) este acum torpilat de ochelarii de cal al metodologiei marxiste a progresului revoluționar. (Să nu deschidem discuția despre cum topilăm prin vocabular rahitic gen “sănătate mentală” și transcendența psihică, a straturilor de conștiință și comunicării cu realități prea puțin testate de mânuțele oamenilor de știință) Când ne lăsăm dirijați de toți eliberatorii de opresiuni a tot felul, de unde libertate în a vizita și cele din alte orizonturi?

Da, seducția inevitabilă a succesului capitalist și democrației liberale s-a înnecat în propriul venin al dorinței de a face lumea mai bună. Am ajuns astfel la îmbuibarea materială și malnutriția cognitivă și spirituală pe care o mână de profeți falși ai progresului le-au transformat într-o perpetuă învârtire în vortexul atot-suficienței pe cheltuiala deficiențelor trecutului. Malnutriția cognitivă și spirituală este astfel dusă acum, deja după câteva generații de prooroci falși, la o artă a paradisului cobaiului îmbuibat în propria cușcă. Poate că tocmai de aceea inevitabilele legități înscrise în natura umană ne servesc cifre pompoase ale progresului social laolaltă cu cele ale mizeriei psihice și relaționale. Ce să ne mai plângem de religie ca opiu al maselor? Am devenit cu toții, cățel și purcel încluși, activiști ai plonjonului legal și generațional în submarinul galben al drogurilor de tot felul! Și totuși, sunt momente când mai fiecare realizează geografia zoo-ului uman în care trăim azi, cu gratii filosofice, teologice, sociale, culturale, conceptuale și emoționale. Din păcate dresajul social și cultural ne învață simplu și eficient că un click rezolvă instant scurt-cirtuitul conștiinței fisurate de interogații eretice.

Da, istoria este cel mai bun pedagog al viitorului! Dacă ne eliberăm din închisoarea narcisismului marxist, al primatelor cocoțațe în vârful istoriei, vom observa că greșelile teribile din trecut, de la filosofi zgomoși și politicieni guralivi, cu toții adepții empatiei generalizate și colective, sunt suma înclinațiilor păcătoase, a corupției, setei de putere, a foamei de control și vanitate deșartă, a cenzurii mediatice și profesionale, toate în numele siguranței publice și progresului social. Sună a ceva familiar și recent? Cu siguranță că azi Hitler ar face o carieră bună de politican preocupat în a proteja propria populație de infecții primejdioase. Stalin ar avea ceva sfaturi pentru carantinarea celor considerați pericol social. Mao ar fi azi invitatul de onoare al mai tuturor universităților, corporațiilor și ONG-urilor, de la Sorbona și Columbia University până la Hollywood, Open Society și Disney, cu toate prea-cucernice eroine ale revoluției culturale. Pe de cealaltă parte, Galileo Galilei ne-ar șopti ceva sfaturi cum să ne petrecem carantina ideologică atunci când suntem marginalizați și expulzați de propria breslă, posibil și încarcerați, în numele unor principii sacrosante și pentru delict de opinie informată împotriva dogmei oficiale. Evreii în linie la înmatricularea cu steaua galbenă ne-ar explica oleacă conceptele de stigmă socială și diabolizare mediatică. Și să nu uităm de clericii și teologii de prin Germania nazistă sau regimurile comuniste: am învățăm de la ei cum să aplicăm versetele biblice ca să dăm suport spiritual roz bombon platformelor politice și științifice scrise de prea-luminoasele minți ale celor ce dețin adevărul și din dragoste de popor lucrează pentru binele public! Iată dar că oricât ne-am ascunde sau fugi de viciile istoriei trecute, găsim în fântâna genetică a idelor și motivațiilor noastre lucruri prea mult repetate pe paginile istoriei. Fiind contemporani cu natura umană, ne înfrățim astfel cu zbaterile, temerile și slăbiciunile celor din trecut…

3. Cu promisiuni realiste către un realism promițător

Onestitatea antropologică, a fi sincer în limitarea de sine, ne deschide porțile propriei închisori, comode și totuși triste, și ne face astfel părtași trancendenței – comunicării cu Dumnezeu, cu sine, cu altul, cu trecutul. Astfel, prin această deschidere, ieșire din matca cimentată a noutății învechite în promisiuni mereu trădate, putem avea speranță în a face un pas dincolo de circularități familiare.

Nu pot să ofer altora nimic altceva decât ce îmi doresc și mie. Iar ceea ce pot împărtăși cu alții sunt cîteva lucruri mici care, cu ceva perseverență, pot atenua ceva din metehnele de care ne plângem și pe care poate le vedem în noi. Micile schimbări în rutina cotidiană au darul de a schimba obiceiuri și matrici comportamentale. Eu cred că antrenamentul în lucrurile mici, ce pornesc de la atitudini, așteptări, vulnerabilități și motivații, este cheia schimbării înpre mai bine.

1. Recunoaște limitele – cele din mine și din tine!

Viața ne este construită pe adevăruri acceptate și trăită pe baza motivațiilor cu care acceptăm sau pretindem că acceptăm acele adevăruri. De aceea acceptă faptul că nu cunoști suficient de mult – ideea e că compleșitoarea majoritate a celorlalți oameni nu cunosc suficient de mult, numai că puțini acceptă acest fapt! Capacitatea mea de a avea prejudecăți ar trebui să fie un lucru familiar și ție, pentru că și tu ai o capacitate de a avea prejudecăți. Când vrem să inițiem un dialog onest, să începem de la faptul că avem amândoi o capacitate funciară de a vedea cu un singur ochi! Impunerea unei singure părți a acestui adevăr este premisa nu doar a unui dialog eșuat, ci și a unui act de violență. Ori formele de violență din relațiile umane vin tocmai din ingineria mentală, imagologică, pe care o practicăm doar spre a evita întâlnirea inconfortabilă cu propriile limitări.

2. Fiecare are povestea lui – cunoașterea adevărului te face mai bun povestitor doar când trebuie!

Cunoașterea a celor de cunoscut depinde și de ochiul și urechea celor ce vor să cunoască! Nu avem o competiție a adevărurilor absolute, ci o competiție a narațiunilor despre ce credem că este adevărul. Iar faptul că unii sunt buni povestitori nu înseamnă că sunt mai aproape de adevăr! Păstrează astfel dorința de testa propriile asumții în măsura în care suntem disponibili a ne oferi aceste servicii critice altora! Scepticismul este forma de existență într-o lume care se mândrește cu moartea absoluturilor. Să nu ne refuzăm acest arsenal protectiv în iarmarocul licitațiilor adevărurilor!

3. Testul tăriei de caracter e dată de alegerea puterii partenerilor

Când îți întărești certitudinea propriului adevăr doar vânând cele mai slabe argumente și cei mai slabi oponenți, atunci trebuie să îți pui întrebarea cît de solidă este cunoașterea și ce adevăr crezi. Adevărul se testează, ignoranța sau prefecătoria se înșeală pe sine!

4. Oleacă de umilință deschide poarta spre mai mult!

Trăim într-o democrație morală – potențial limitele morale din mine sunt egale cu ale tale. În realitate, diferența de calitate morală vine din acceptarea propriilor limite și insuficiențe. Smerenia și pocăința, total opuse opulenței afirmării morale de sine, atât de la modă azi, sunt cheia unei vieți mai bune! Cu cât mai autonom și regulator de sine se crede o persoană, cu atât cercul potențialelor justificări ale eșecurilor devine mai mare! Cu cât mai onest în capacitățile de a trăi la înalte standarde morale, cu atât mai mult cunoașterea de sine va lucra cu dependența de cel care are potențialul de împlini potențialul moral. Doar Unul e Bun – noi, restul, împrumutăm prin adopție și imitare bunătatea Lui!

5. Nu da Cezarului ce e al lui Dumnezeu!

Speranța este marfa de tranzacționare a policitienilor. Unul vinde speranță, celălalt plătește pentru această speranță cu taxe mai mari! Nefericit mariaj, am putea spune! “Noroc” că noi oamenii avem memorie scurtă și, în lipsa lui Dumnezeu, ne creăm o religie din politică și activism. Când politicienii promit împlinirea raiului pe pământ, ei capitalizază așteptări mesianice, ale Împărăției lui Dumnezeu. Stânga politică este congenital deformată de mituri milenariste seculare, de aceea Stânga licitează cel mai bine spectacolul iluziilor! În fața acelorași speranțe umflate, să luăm seama la realitate, cu ale ei lecții ale istoriei, cu tendințele flamboiante ale ipocriziei caracterului uman aflat în licitații amăgitoare și la inconstistența ideatică care caracterizează multe politici și practici sociale la modă azi. Dezvoltă automat un simț de scepticism, degajare ontologică și angajare cetățenească față de astfel de falși mesia!

6. Dragostea nu e în ceea ce cere celălalt, ci în ceea ce oferi celuilalt atunci când trăiești în adevăr!

În zchizofrenicile vremuri de azi, propagandiștii statului care citează versete biblice te vor învăța că dragostea se împune, dragoste cere, dragostea e mândră, dragostea comandă celuilalt. După ropotele de aplauze gratuite ca la congresele politice odnioară, să ne gândim oleacă la paradigma dragostei. Prea amăgiți cu surogatele de dragoste, pe care inclusiv prea mulți predicatori din mediul creștin le încurajează, o să descoperim că dragostea se jertfește chiar și când confruntă în adevăr trădătorii. Dragostea nu se gândeste doar la sine din perspectiva sa și nu se făleste în timp ce își așteaptă aplauzele și nu caută să umilească pe ceilalți care nu o aplaudă! Dragostea a ajuns azi marfa ieftină pe care ipocriții și egoiștii o vântură în fața celor ce caută o viață trăită în adevăr și onestitate.

Cu siguranță că aceste simple principii aruncate în industria trăirilor și gesturilor de zi cu zi vor face o diferență care se va cere celebrată la sfârșitul acestui an. Poate că în decembrie 2022 vom zâmbi în fața morocănasei definiții a istoriei de către Henry Ford, ca o simplă înșiruire a unui lucru după altul. Poate că atunci vom avea o explicație alternativă a timpului care ne măsoară și devenirea, nu doar alergarea prin anotimpurile vieții.

Gospel of Luke, Theatrum Mundi

Între Mântuitor și Irod

by  •  • 0 Comments

1.1. Narațiune familiară și totuși străină

Găsim în povestea/narațiunea nașterii Domnului Isus o familiaritate deloc obișnuită în zilele și cultura noastră. 

Familiaritate pentru că toți actorii sunt umani în lipsurile și luptele lor.

Dar această familiaritate e straină acum pentru că poveștile unei societăți post-creștine sunt axate pe narativul auto-dezvoltării, al pen-umbrelor și fluidității morale, unde posibilitatea propriului eșec este frumos ascunsă sub pompoase și sterile prețiozități științifice, politice, filosofice, culturale.

În narațiunea nașterii Domnului descoperim oameni săraci cu caractere puternice și oameni puternici cu caractere slabe. Contrastul între lumină și întuneric e clar definit. Înțelepciune și nebunie, dragoste și ură, închinare și respingere sunt cât se poate de clar demarcate.

Manger Of Jesus by Sharefaith

1.2. Actori într-o piesă de teatru

Dacă Evanghelia se încheia în ultima săptămână a vieții Domnului cu o suită de oameni care îl vânează, trădează, admiră sau respinge, fiecare personaj jucând un rol profețit și identificat de singurul conștient din întreaga dezvoltare a săptămânii patimilor, la fel și începutul Evangheliei ne desfașoară o pleiadă de caractere și roluri umane în care ne putem oglindi pe noi, temerile, slăbiciunile și speranțele noastre.

La Crăciun ne aducem aminte că Dumnezeu a venit să fie cu noi (nașterea Domnului a fost profețită ca venire a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său). În Săptamâna Patimilor realizăm că noi L-am lasat singur…

Pe scurt, iată invitația pe care ne-o adresează Dumnezeu ca să învățăm din dramaturgia nașterii Fiului Său.

2.1. Maria – simplitatea prin care Dumnezeu vine să ne mântuiască (Luca 1:30)

Evanghelia începe și se sfârșește cu “Să nu îți fie frică! – Marie, Iosif, păstori, ucenici ascunși în camera de sus….!

Să uităm de sofisticarea sceptică a Evei, care întreabă ca să răstălmăcească! Povestea Mariei este plină de onestitatea celei care întreabă ca să asculte – “oare cum este cu putință?” Întreaga viață relațională, emoțională, socială va fi schimbată de ce i-a spus îngerul. Cea prea binecuvantată între femei – să fii purtătoare de Dumnezeu, să porți shekinah – iată condiția umană restaurată dincolo de simbolismul preoților și al templului din Vechiul Testament. Maria e cea care alege să spună DA lui Dumnezeu, să recunoască onoarea de a avea un rol în planul lui Dumnezeu. Spre deosebire de Eva postmodernă, care se mândrește arogant cum să omoare în pântece rodul propriei moralități ușuratice, Maria alege riscul rușinii, a unei stigmatizări certe pentru o moralitate problematică, pentru a păstra și da viață pruncului miraculos conceput. Cântarea Mariei din Luca 1:46-55 este confirmarea conștientizării rolului pe care pruncul ei îl avea în planul mântuirii. Să fii parte a vieții și nu a morții pare a fi o onoare cu totul răsturnată în minunatele zile ale progresului nostru cotidian!

2.2. Iosif – eroul nepus în cantece al Craciunului (Matei 1:24)

Iosif și-a respectat jurământul dat Mariei, tocmai când cultura îi dădea toate argumentele să o respingă. Iosif e bărbatul care se gândește serios la responsabilitatea jurământului făcut celei iubite de el, nicidecum alege să capituleze și să falimenteze când este pus în fața dilemelor și alegerilor grele. Crezând-o pe Maria, el a acceptat vestea bună, care i-a fost apoi confirmată de înger. Aflat într-o imposibilă situație, credincios lui Dumnezeu și fidel soției, Iosif alege să creadă pe Maria și apoi cuvintele îngerului, promisiunile scripturale fiind mai importante decât orice fel de pierdere a reputației sau a rușinii/stigmatizării sociale. Nu degeaba se referă Scriptura mai târziu la educația pe care Isus a primit-o ca fiu al tâmplarului.

2.3. Zaharia si Elisabeta – credincioșii până la capăt, chiar și când Dumnezeu tace (Luca 1:78-79)

Iată un cuplu credincios în pofida tăcerii asurzitoare a lui Dumnezeu. Și da, ei i-au ramas credincioși până la capăt. Bucuria de la sfârșitul alergării lor, ca să folosim o metaforă paulină, a fost răspunsul credincioșiei lui Dumnezeu față de situația lor personală și față de mântuirea neamului lor. Iar când slăbiciunea omenească ne ajunge în fața promisiunilor nespuse a lui Dumnezeu, Zaharia a fost credincios în răbdare și tăcere. Răspunsul lui Zaharia este o variantă nou-testamentară a răspunsului lui Iov la sfârșitul așteptării lui – Luca 1:67-79. Modelul răbdării și credincioșiei lui Zaharia și Elisabeta ar trebui să fie pe lista medicamentelor minune din vremea spectacolului, a succesului și gratificării la minut.

2.4. Gazda care l-a gazduit pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 2:7)

Promisiunile frumoase făcute lui Maria și Iosif se izbesc de zidul rece al legilor guvernului. Într-o societate rece, care funcționează ca o mașinărie, ești redus la o cifră, un număr care nu face excepții în fața  unei familii puse pe drumuri exact când contracțile Mariei erau în toi. Pompoasa și orgolioasa umflare a stimei de sine a demnitarilor care își numără populația e în contrast cu umilința Celui Prea Înalt care e nevoit să se nască într-o iesle. Sub imperativul cifrelor, statisticilor, trendurilor, etc., care să le probeze propriile vanități, ce știe un împărat sau guvernator despre problemele reale si teribile ale unui individ sau ale unei familii? Nu pune statul sub presiune sau stres, ci suportă tu tot stresul și presiunea! Dar toată această umilință datorată de aroganța guvernamentală este  implinirea unei profeții de demult (Mica 5:2). Vestea bună e că Dumnezeu e profund implicat în viața unor indivizi total neprotejați în fața abuzurilor mașinăriilor guvernamentale.

Puținul pe care l-a putut face gazda care avea ieslea este tot ce aceasta putea face în condițiile limitate de indecența celor de la putere. Sub imperativul legilor reci, puțină umanitate și grijă de semen fac diferența. Iată dar că s-a găsit un loc și pentru Maria și pruncul care I-a născut. E puținul pe care I l-am putut oferi lui Dumnezeu venit în vizită! Prea ocupați cu statistici și trenduri am rămas și până în ziua de astăzi…

2.5. Păstori și înțelepti – gardieni ai cunoasterii lui Dumnezeu (Luca 2:8-12, Matei 2:1-2)

De la o margine la alta a societății, de la păstori până la filosofi și oameni de știință, fiecare e invitat să Îl cunoască, să fie uimit și să se închine Fiului!

Dar dacă păstorii s-au dus și au spus tutoror vestea nașterii Celui promis, magii nu au putut face la fel cu Irod. Expertiza lor a fost cenzurată de puterea politică. Știința lor trebuia să fie pervertită și folosită în a elimina orice potențial adversar sau discomfort celui aflat la putere.

Umilința cu care s-a născut Isus e în contrast cu darurile și statutul celor ce au venit sa îl viziteze. Magii, cei cu înțelepciune și știință, au urmat evidența oriunde aceasta îi va duce și astfel l-au găsit pe Isus. Ei au căutat adevărul, s-au supus unei porunci morale (de a nu se întoarce la Irod), l-au gasit pe Isus, s-au închinat și i-au dat daruri.

2.6. Irod – cel care folosește puterea ca să elimine orice risc al pierderii puterii (Matei 2:16-18)

Irod e cel care are putere, dă ordine, are pârghiile legale de face ce vrea el, e ros de ambiție, mânie și ură, vrea să folosească expertiza magilor pentru a își împlini vanitățile politice, cu PR-ul protecției sociale, dacă ar trăi în vremurile noastre. El e cel care mai degrabă omoară copiii ca să își liniștească siguranța, să fie “safe”. Povestea nașterii lui Isus nu e un episod sentimentalist, cheesy, ci o cronică a naturii umane corupte, care se simte amentințată de prezența lui Dumnezeu.

În contextul crimelor justificate de Irod cu argumentul propriei sigurante, a eliminării oricărui risc, strălucește și mai mult povestea lui Dumnezeu – cel care și-a trimis Fiul să se nască în condițiile unei lumi pline de corupție, violență, moarte. Iată riscul creatorului lumii de a se naște în lume! Iar noi ne tot calculăm oportunități mai bune și riscuri mai mici!

3. Între Mântuitor și Irod

Înfofoliți și bombordați zilnic cu evanghelia cotidiană predicată și semnată de Irod: “Fiindcă atât de mult Dumnezeu a iubit lumea încât … l-a pus pe Fiul Său pe Zoom!”, ne hrănim zilnic cu otrava unei frici care i-ar face de rușine pe cei care au definit în trecut vocabularul suferințelor, primejdiilor și al riscurilor. Odată scăpați din ghiarele mașinațiunilor unui împărat sau guvernator rece, insensibil, meschin pervertitor al siguranței publice și al științei înspre a-și împlini obtuzele dorințe de dominare, control și slavă deșartă, realizăm că de fapt nu mai suntem singuri –  Dumnezeu e cu noi! Nu vă temeți, cântați-I celui născut în Betleem, voi toți cei care veniți să primiți lumină, dragoste și speranță!

About Silence, Utopica

Porunca a 11-a

by  •  • 0 Comments

Istoria este povestea naturii umane.

Cu cât mai mult ne credem eliberați de fantasmele trecutului, cu atât mai mult ne înfundăm în mocirla nepuțintelor atât de binecunoscute celor ce studiază istoria falimentelor din trecut! Viscerala aroganță a prezentului cocoțat in vârful pomului evolutiv al progresului vine la pachet cu rușinea repetării cool a acelorași greșeli, vanități și atotsuficiențe atât de omenești.

Auschwitz nu a căzut din cer: a fost mai întâi imaginat, gândit, planificat de filosofi, doctori, politicieni si apoi zidit si folosit. Cel mai mare respect față de supraviețuitorii Holocaustului e arătat atunci când le ascultăm avertizarea că indiferența față de abuzurile mici si sistematice poate duce la reeditarea Holocaustului oricând și oriunde!

Nu ne sanctifică nimeni pentru ignoranța noastră! Și nici să nu ne credem martiri morali când ne justificăm indiferența căldicică si confortabilă a turmei…

%d bloggers like this: