Alonewithothers's Blog

Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.

Recent Posts

  • A New Book: “Apologetics for the Twenty-First Century”

    I have  found a new and very attractive book: Apologetics for the Twenty-First Century by Louis Markos (Crossway, 2010). In the following you can read the editor’s presentation. Moreover, you may click the LINK to view some pages from this book.

    The notion that Christianity makes sense and also has the power to explain the truth about the nature of God, man, and the universe is largely out of sync with the ideology of the culture outside the church walls. That’s nothing new. Apologists have been defending and explaining the faith since the beginning of Christianity. However, in each age, a new generation is responsible for articulating our reason for the faith.

    In Apologetics for the Twenty-First Century (October 2010), Louis Markos discusses the explosion of apologetics in response to secular Enlightenment modernism and lays out the groundwork for careful apologetics today.

    He divides the book into two main parts:

    1. The Legacy of Lewis and Chesterton: Markos makes the case that C.S. Lewis was the biggest contributor to Christian apologetics in the 21st century. In these chapters, he crafts a survey of Lewis’ major apologetic works and arguments. He also explores the work of G.K. Chesterton, who’s work had a major influence on Lewis.
    2. Making the Case for Faith in a (post) Modern World: In the second half of the book, Markos addresses broader apologetic themes and arguments. He examines apologetic arguments from logic, science, and regarding the problem of pain. He also reiterates the authority of scripture and explores the most recent developments in apologetics, including comparisons with those of other religions.

    Readers will walk away from this book better able to articulate and defend Christianity in a world of competing views. Learn more about Apologetics for the Twenty-First Century.


  • Paradoxuri (Opiu pentru popor)

    Acum vreo douazeci și un pic de ani, în plină eră atee a “respectării” drepturilor noastre de copii (oare nenea Dawkins ne-ar fi luat partea dacă ne-ar fi cunoscut condiția noastră de copii abuzați ideologic?),  ascultam cuminți în bănci mantrele eliberatoare ale “tătucului” cu barbă, printre care și atât de binecunoscutul pasaj, pe care îl redau aici din limba engleză:

    Religious suffering is, at one and the same time, the expression of real suffering and a protest against real suffering. Religion is the sigh of the oppressed creature, the heart of a heartless world, and the soul of soulless conditions. It is the opium of the people. The abolition of religion as the illusory happiness of the people is the demand for their real happiness Marx K., Introduction to A Contribution to the Critique of Hegel’s Philosophy of Right. Collected Works, v. 3., New York, 1976, emphasis mine)

    Excelent îndemn. Chiar dacă formula a fost folosită mai întâi de către Henrich Heine, Marx  a rămas în conștiința  noastră ca un Prometeu care ne îndeamnă să ne trezim din  amorțeala tâmpă a religiei. Să luptăm deci împotriva șarlatanilor care ne vând fericiri iluzorii! Din păcate există prea mulți falși mesia care convertesc ignoranța mulțimilor în succese indecente, dar  unii dintre noi am ajuns atât de evoluați încât ne simțim chemarea de a îi trezi pe oameni din condiția oprimantă a dependenților de acest opiu numit religie!

    Rămân consternat însă când văd cum marea majoritate a acestor cavaleri ai luptei pentru eliberarea de iluzii sunt vajnici  propagandiști ai liberalizării drogurilor. În provincia British Columbia din Canada,  cel puțin, se duce o adevărată luptă mediatică pentru legalizarea marihuanei …, și cred că lista va continua. Păi atunci, cum rămâne cu eliberarea poporului din liantul nemilos al drogurilor sale?  Cine sunt ignoranții? Dar șarlatanii?

    Cred că cel mai rezistent virus uman este cel al minții. Numai că cei care se pretind a fi cei care prescriu medicamente se dovedesc a fi cei mai dificili pacienți, care nu-și recunosc nicio dependență sau boală de care să fie tratați!

    Of, păcătoasa natură umană, cine ne va izbăvi din această circularitate a propriei minciuni?

  • Ura de sine a Americii

    Notă: sper că faptul că acesta este primul articol scris de când sunt pe continentul nord-american nu impietează relativa neutralitate a următoarelor observații.

    Dincolo de insipida ipocrizie burgheză invelită în staniolul socialist al celor ce operează cu el, antiamericanismul poate fi privit fugar dintr-o perspectivă (1) a orgoliilor istorice rănite de vitalitatea juvenilă a ‘”dezrădăcinaților” și a incapacității de adaptare  a vechii lumi la cerințele unei modernități accelerate, precum și (2) a culminării patologiilor diferenței.

    1. Antiamericanismul este o consecință firească a dizolvării identității istorice în vîrtejul amețitor al unei modernități accelerate. Competitivitatea, raționalizarea și cerința performativității aplicate aproape fiecărui aspect din viața cotidiană se izbesc violent cu plăcile tectonice ale unei stabilități oferite de descendența istorică, culturală și religioasă a “lumii vechi”. Fluiditatea, velocitatea, interesul strict cuantificabil, auto-legitimizarea, libertatea ca premiză absolut necesară a “dorinței de a căuta fericirea”, etc., presupun o întâlnire antagonică cu staticul, cu determinările moștenirilor istorice,  cu legitimizarea prin apelul la instituții sociale, culturale, religioase, etc. Instrumentalul pare a deveni scopul în sine iar secularizarea crâncenă, ca efect al abandonării tradițiilor  conceptualizate iluminist ca marcă a heteronomiilor decadente, lasă loc unei mistificări a tehnologiei, căpătând rolul unei veritabile soteriologii performative (Is it worth it?  Yes, if  it works!)

    2. Formată ca o națiune a națiunilor, America trebuie să poarte povara noii ideologii, a diferitului, a multiplului, chiar a  deviantului obținut  în numele libertății. În această potență fortifiantă a libertății de a fi diferit stă și vulnerabilitatea Americii, vulnerabilitate evidențiată de două tendințe paradoxale: uniformitatea tâmpă și alteritatea nervoasă.

    Coeziunea socială e păstrată nu atât prin lianturile tradiționale, de limbă, etnie, istorie, cât mai ales prin matricile și proiecțiile culturale. Rămâne de studiat cum acestea modifică alchimia dorințelor, subordonându-le comandamentelor și cerințelor ingineriilor sociale. Dar este clar că aceste afiliații culturale au tendința de a produce o  uniformizare.

    Noua antropologie răsturnată, cea a albului vinovat, restaurarea valorii “nativilor”, multiculturalismul, ecologismul, anarhismul tehnologic sau socialist, toate acestea configurează arsenalul prin care apetitul de a fi diferit se transformă în obezitatea patologică a discursurilor antisistem, anti-americane în mod special.

    Simulacrul plăcerilor cu parfum de libertate nu poate fi întreținut în lumea reală fără industria unei securități, e adevărat, din ce în ce mai coercitivă. Dezvoltarea tehnologiei și a mijloacelor de comunicare predispun  ca intimitatea vieții private  să fie permeabilă față de ochiul atent al lui Big Brother, corporatist sau statal. În acest registru putem interpreta fascinația deconstruirii imaginii visului american atât prin eroii răsturnați de la Hollywood cât și prin devoalarea, deloc pudică, a subteranelor deciziilor și acțiunilor vedetelor, corporațiilor și chiar a guvernelor.

    Scandalul dezvăluirilor WikiLeaks (britanico-australiene, cu complicități americane) pare a fi amprenta unei filosofii libertariene dusă la extrem sau a unui anarhism socialist/tehnologic care se hrănește ipocrit din grasimea capitalistă pe care o condamnă. Am impresia că acest scandal nu face altceva decât să hrănească tendințele autofage ale unei culturi ce își simte scleroza și epuizarea. Să fie acest tip de nihilism o terapeutică alternativă la o utopie eșuată?

    Dincolo de mizeriile acestor noutăți vechi de când lumea, însăși libertatea de a înjura guvernul îți este permisă într-o democrație, ceea ce admirabil față de alternativa trăită de cei care au fost sub comunism.

    Julian Assange nu e un lup singuratic. Ura de sine a Americii e produsul secundar al unei mari democraţii. Ea nu ar fi posibilă în altă lume. Până la urmă, ea e încă o dovadă de toleranţă şi stabilitate a unui sistem politic imperfect, dar mai apropiat de normalitate decât majoritatea celorlalte. (Mircea Cărtărescu, Evenimentul zilei, 10 Decembrie 2010)

    Nu mă miră deloc cinismul și superioritatea diplomaților americani, așa cum ele reies din dezvăluirile din ultimele săptămâni. Avem de a face cu aceeași natură umană, care în cazul de față e îmbrăcată cu interesele americane, natură umană care încearcă să țină pasul cu supradimensionarea cerințelor și intereselor pe care le are lumea de astăzi. Politicienii nesătui de putere își privesc chipul feroce în oglinda vânătorilor de senzațional. O dependență bolnavă, care ține de o democrație bolnavă, nu perfectă, pentru că aceasta din urmă e construită din oameni cu o natură umană bolnavă. Unii își hrănesc sentimentul de sine cu fabricarea unor utopii soft, puse în frazele dulci ale promisiunilor politice, alții își savurează sentimentul binelui făcut exclusiv prin deconspirarea răului. Nu cred că schimbarea rolurilor  acestor personaje ar influența cu ceva mersul lucrurilor in lumea noastră…

    Pentru o discuție mai elaborioasă asupra condiționărilor istorico-culturale ale antiamericanismului, rămâne de lecturat cel puțin următoarele cărți de referință:

    1. The Rise of anti-Americanism, Brendon O’Connor, Martin Griffiths, Routledge, 2006

    2. Anti-Americanism, Jean-Francoise Revel, Encounter Books, 2003, apărut în limba română la Editura Humanitas, 2004

    3. Anti-Americanism, Andrew Ross, Kristin Ross, New York University Press, 2004

    4. Anti-Americanism. History, Causes, Themes. Volume 1: Causes and sources, Brendon O’Connor (Ed.), Greenwood World Publishing, 2007

  • An inconvenient truth

    Human depravity is at once the most empirically verifiable reality (see G. K. Chesterton, Ortodoxy, second chapter – my note, M. C.), but also the most philosophically resistant.

    (Malcolm Muggeridge cited in Lee Strobel, The Case for Faith, Zondervan, 2000, p. 152)

  • My Heart – Lizz Wright