Human depravity is at once the most empirically verifiable reality (see G. K. Chesterton, Ortodoxy, second chapter – my note, M. C.), but also the most philosophically resistant.
(Malcolm Muggeridge cited in Lee Strobel, The Case for Faith, Zondervan, 2000, p. 152)
Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.
Alonewithothers's Blog 
hehe, chiar ma gandeam la asta zilele astea! zice si Ravi Zacharias in Marele Tesator – ‘Imi amintesc ca Malcolm Muggeridge a spus odata ca depravarea umana este lucrul cel mai posibil de verificat empiric si in acelasi timp lucrul respins cu cea mai mare darzenie de catre intelectualii nostri’. Ce citati is cei care-l citeaza pe Muggeridge, ca sa vezi! :))
Ei bine, citarea respectivă poate fi considerată și ca un apel la autoritate (pentru unii ar apărea aici suspiciunea unei posibile manevre sofistice), dar întărește observații pe care le-am făcut și eu de-a lungul timpului. A se citi
– Indiscreţii,
– Cum putem falimenta graţios sau despre dezumanizarea umanismului autonom,
– Ecce Homo – Circularităţi mundane.
Unii autori sunt superbi tocmai pentru că reduc idei mari la formulări clare, simple și uimitor de provocatoare! Tocmai de aceea, alături de alții, și eu mă bucur de nectarul adunat din truda altora! 🙂
Suna frumos dar … teribil de confuz, daca tii cont ca este folosit un concet atat de complex, si neinteles, precum depravare umana … dupa care urmeaza o afirmatie care nu stiu cum a fost descoperita: empiric, statistic, scriptural etc.
De unde stie Muggeridge asta? Nu cumva este doar o speculatie draguta si nimic mai mult?
Intrebarile Dvs, pertinente de altfel, sunt suficient de motivante pentru o teza de cercetare stiintifica. Nu cred ca Muggeridge a intentionat sa justifice ci doar sa concluzioneze ceva ce este la indemana fiecaruia. Oricum, ceea ce spune el nu mi se pare deloc o “speculatie draguta”. Dimpotriva, pare a fi o “speculatie” care ma cam inghesuie inconfortabil intre niste limite pe care nu vreau sa le accept.
Asadar, oricine doreste sa verifice afirmatia lui M. Muggeridge are libertate deplina de actiune.
Insa ar fi ironica situatia in care concluziile unei cercetari epuizante vor fi exprimate cam in aceleasi cuvinte cu cele supuse cercetarii. Vorba lui Goethe, ceea ce tine prea mult umanitatea pe loc este faptul ca fiecare trebuie sa descopere ceea ce a fost descoperit deja.
Cum tot ironica e situatia in care Occidentul, format la sanul unei teologii “puritane” si “punitive”, cea a depravarii omului, acum se bucura din plin de atat de indragita filosofie a bunatatii native a fiintei umane. Uitam de cutele inconfortabile ale naturii noastre atunci cand suntem drogati cu eroii si tehnicile soteriologiei post/hipermoderne.
A fi captiv unui paradis imbietor pare a fi mai desirabil decat a privi realitatea gri, rece, poate chiar deprimanta, a patologiilor de tot felul care zac potential in fiecare. Aceste randuri par a alcatui o scriitura nihilista, dar cateodata metafora e prea inrudita cu realitatea…
Nici macar nu cred ca o astfel de afirmatie poate fi verificata; cum ajungi la cea mai verificabila empiric realitate, aftfel decat prin speculatie?
In ce priveste Occidentul, cred adesea este o problema de perspectiva asupra unui pahar pe jumatate plin … sau gol. Nu prea s-a mers pe o antropologie echilibrata la ei … poate noi, esticii, suntem mai cu capul pe umeri? Discutabil…
Chiar daca “natura umana” poate fi un concept artificial, conventional, greu de definit, diseminat in semantici plurale, decandent si conspirativ chiar, asa cum postmodernii ne invata, totusi “vantul sufla, nu-l vezi, dar ii auzi vuietul”. Cred ca tocmai despre cele mai intime si inconfortabile realitati tindem sa avem cele mai indepartate preocupari.
In ceea ce priveste demarcatiile scolastice dintre Vest si Est, cu valorizarile superioritatii Estului, eu, cel putin, sunt cam obosit. La noi, esticii, metafora ajunge sa fie uimitor de straina de traire. Cand ma gandesc la schisma dintre frumoasa poetica a Patristicii si realitatea devotionala, cand sunt izbit violent de aroganta “smerenie” a “dreptei credintei”, etc., atunci vad destul de clar ca demarcatiile culturale, filosofice si teologice dintre Est si Vest sunt doar simple haine cu care ne imbracam aceeasi natura umana problematica…Asadar, poezia unei antropologii estice isi lasa urmele in istorie la fel de dureros ca si antropologia justitiara a lui Anselm et. Co. Dar totodata cred ca o recuperare integratoare a celor doua perspective, atat cat este ea posibila, poate fi o reala imbogatire pentru oricine.
Ramane dar ca noi, esticii, sa asteptam pana cand trecerea timpului si atrofierea prejudecatilor confesionale ne vor oferi perceptia echilibrata si asupra teologiei estice, asa cum acum ne putem bucura din plin de perspectivele critice asupra celei occidentale.