Category: Utopica

Ipocriziile ignoranţei docte (M. Foucault)

Un fost elev mă întreba ce părere am despre “Human, all to human” a lui Nietzsche. L-am sfătuit să îl lectureze pe Nietzsche în cheia în care vrea el să-i citeşti pe altii.  Cred că această exigenţă este o dovadă a respectului (poate cea mai evidentă) faţă de autor. Cred că travaliul lecturii trebuie încheiat cu observarea măsurii în care viaţa autorului este o întrupare a ideilor sale, pentru a mă convinge şi pe mine, lectorul său, că trebuie să îl iau în serios.

Însă, în multiplele, fastuoasele şi exigentele “concerte de muzică de Bach”, în care intelectualii îşi ascund slăbiciunile propriilor (in)decizii, se pot observa suficiente inadecvări, contradicţii (spre deosebire de C. Noica, eu cred că “istoria filosofiei ESTE devenirea erorii”) şi, mai presus de toate, un teatru al clamărilor orgolioase în numele modestiei.

Intelectualii, faimoasa carte a lui Paul Johnson, este o excelentă introducere în universul contradictoriu  al marilor figuri intelectuale, cu puterea lor inovatoare dar şi cu slăbiciunile mai puţin vandabile, dar care trebuie luate în considerare de către orice învăţăcel. Demascarea acestor slăbiciuni şi inconsitenţe nu trebuie înţeleasă ca un reflex de putere al purecelui în raport cu elefantul, aşa cum lesne se poate înţelege. Ea are rolul de a mai tempera religiozitatea şi dogmatismul cu care sunt citiţi şi susţinuţi anumiţi autori de către minţile cărora le place confortul modei culturale (paradoxal, vădit antireligioase şi aşa zis emancipatoare, eliberatoare). Dacă tot am ajuns la înălţimea admiraţiei  artei unui pişoar, contra academismului steril, anchilozat, să ne bucurăm atunci de libertatea de a da formă acestui pişoar cu chipul rebel al lui Mick Jagger sau John Lennon, adică să fim consecvenţi cu dărâmarea atitudinii religioase faţă de idolii care ne ameninţă libertatea. Oare ce stângist ar purta un tricou cu caricaturi ale lui Che Guevara sau ce “free-thinker” ar clama dreptul de a face glume defăimătoare cu Ch. Darwin sau R. Dawkins?

Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc, dar am toate motivele să cred că lectorul, în genere, este un o specie devoratoare de “wishful thinking”, teleghidată de propriile sale preferinţe sau antipatii. Aici trebuie începută emanciparea! Nu doar faţă de ipocrizia şi “dogmatismul” religios, ci şi faţă de pretenţioasele dogmatisme şi ipocrizii moderne şi postmoderne, devorate fără discernământ de cei care îşi clamează apartenenţa la moda culturală! Am prezentat în Dansul sibilic al scriiturii o posibilă ieşire din această circularitate a motivaţiilor cu care venim în faţa scriiturilor.

Iată, pentru început, o contradicţie constatată de un fost student al lui M. Foucault:

Pe vremea când îl audiam pe Michel Foucault, în anii ’70, la Collège de France, întotdeauna mă surprindea să-l aud explicându-ne că noţiunea de adevăr nu este altceva decât un instrument al puterii şi că, orice putere fiind rea, adevărul nu poate fi decât expresia unei voinţe maligne, pentru ca mai apoi să-l regăsesc în mijlocul a tot felul de manifestaţii de stradă, purtând banderole ce proclamau “Adevăr şi dreptate”. De ce jurnaliştii care se pretind preocupaţi de regulile profesiunii lor şi de datoria de a nu difuza informaţii false se dovedesc, deseori, atât de indulgenţi faţă de nişte gânditori care susţin că adevărul şi raţionalitatea sunt nişte cuvinte goale? (Pascal Engel, Richard Rorty, La ce bun adevărul?, Editura Art, Bucureşti, 2007, p. 12)

Călăuza ateistă: mântuirea prin comunism

Sursa: Evenimentul Zilei, 19 iunie 2010

Călăuza ateistă: mântuirea prin comunism

Autor: Vlad Stoicescu

Cea mai seducătoare şi criminală religie politică a modernităţii – între “ideea bună, aplicată prost” şi execuţiile în masă.

Un bilet cumpărat din Moscova şi cinci schimbări de tren te duceau la începutul anilor ’30 în oraşul viitorului. Unul care nici măcar nu figura pe hartă. După opt zile petrecute pe şinele de fier care tăiau întinderile nesfârşite ale Rusiei, trenul oprea brusc în mijlocul stepei şi un ţipăt strident anunţa: “Magnitogorsk!”.

Oamenii coborau, se uitau pierduţi de jur împrejur şi îl întrebau pe conductor: “Mai e mult până în oraş?”. Răspunsul cădea invariabil: “Doi ani”.

Aceasta ar putea fi imaginea chintesenţială a unei istorii care a reinventat organizarea socială, ridicând din subterană cea mai seducătoare şi criminală religie politică a modernităţii – comunismul.

Povestea hibridului urban Magnitogorsk, documentată magistral într-una din cărţile de referinţă ale sovietologiei – “Muntele magnetic” a lui Stephen Kotkin – e dovada ultimă că socialismul de croială sovietică a pus laolaltă datele unei religii seculare, prinzând în plasa miturilor sale milioane de “credincioşi”.

Despre toate acestea a vorbit miercuri seară Vladimir Tismăneanu, când Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a organizat cea de-a treia întâlnire din cadrul seriei de conferinţe “Monica Lovinescu”. Prelegerea profesorului de la Maryland a pus reflectoarele pe elementul care intrigă cel mai mult la ideologia comunistă: mesianismul proiectat al misiunii sale.

FAPTE ŞI FAPTE

Cum se modifică emoţiile în societăţile-laborator

O legendă bântuie lumea de câteva decenii: “comunismul a fost o idee bună, aplicată prost”. Magnetismul ei explică mecanismul prin care “răul” a ajuns, acum o sută de ani, o categorie politică în sine. Matematica nu convinge: deşi a ucis mai mult decât nazismul, socialismul de stat are astăzi dreptul de a se prezenta ca o alternativă acceptabilă.

În cuvintele lui Vladimir Tismăneanu, paradoxul s-ar traduce astfel: “Îi condamnăm pe cei care neagă crimele Holocaustului, un lucru extrem de normal, dar n-avem o problemă cu persoanele care neagă crimele comunismului. Cele două sisteme totalitare sunt inseparabile. E un fapt istoric că seminţele bolşevismului au determinat apariţia fascismului. Cineva mi-a răspuns odată la acest argument, spunând ‘domnule, există fapte şi fapte’. Aici s-a ajuns cu relativizarea”.

Utopia egalităţii

Pe de altă parte, fantomele comunismului nu sunt orice fantome. Ele bântuie cu furie egală şi trecutul şi spectrul viitorului. Explicaţia? “Socialismul de stat e o religie seculară. Asta se întâmplă atunci când spaţiul politic e invadat de pasiuni, de pulsiuni. Şi nu e o explicaţie scolastică! Dictatura proletariatului a adus cu sine execuţii în masă. Ea nu a fost limitată de lege pentru că statul s-a organizat în jurul ideologiei“, a indicat Tismăneanu.

“Comunismul e o parte integrantă a spiritualităţii Occidentului. Utopia egalităţii, intelectualii revoluţionari, specie inaugurată de Karl Marx – toate sunt la miezul gândirii modernităţii”, a mai spus profesorul de la Maryland.

Mai mult, “se greşeşte crezându-se că revoluţia comunistă se ocupă doar de economie, de reconfigurarea relaţiilor de producţie. Comunismul e un proiect mult mai larg, care vizează remodelarea infrastructurii emoţionale umane. Bolşevicii erau pregătiţi să extermine categorii întregi doar pentru a-şi pune în aplicare principiile. Ei erau, până la urmă, călăuzele ateiste, singurii care cunoşteau drumul spre comunism”.

ÎN FAŢA PLUTONULUI DE EXECUŢIE

“Inima mea fierbe la gândul că m-ai putea crede vinovat”

Oricine refuză litera religiei comuniste pică în afară proceselor “de clasă”, devenind automat un duşman al poporului. Un reprezentant al lumii vechi, un reziduu, o parte dispensabilă. Nici măcar cei mai buni camarazi n-au primit mântuirea.

Vladimir Tismăneanu a reluat miercuri seară un exemplu cu bătaie lungă, citind câteva pasaje din scrisorile lui Nikolai Buharin către Stalin. Ultima, trimisă în decembrie 1937, descrie mistica din jurul celei mai criminale religii politice a secolului trecut.

Aflat în închisoare, aşteptându-şi condamnarea la apogeul “Marii Terori”, Buharin îi scrie dictatorului: “În toţi aceşti ani am îndeplinit cu sinceritate linia partidului şi am învăţat să te iubesc şi să te preţuiesc. Inima mea fierbe la gândul că ai putea crede în vinovăţia mea. Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi. Ce pot să fac? Ce pot să fac?”.

Şi continuă: “Dacă aş putea într-un fel să-ţi arăt sufletul meu despicat! Dacă ai putea să vezi cât sunt de ataşat de tine, trup şi suflet. Mă pregătesc să plec din această vale a plângerii şi nu există nimic în mine în afară de nemărginita dragoste pe care v-o port, partidului şi cauzei. Conştiinţa mea e curată acum în faţa ta, Koba (n.r. poreclă pe care intimii dictatorului o foloseau. Koba era numele unui rebel georgian legendar, eroul favorit al lui Stalin). Te mai rog încă o dată să mă ierţi: doar în inima ta, nu altfel”.

Peste trei luni, Nikolai Buharin era executat prin împuşcare, alături de alte 17 persoane care trădaseră idealurile proletariatului. Şapte decenii şi câteva zeci de milioane de victime mai târziu, întrebarea încă planează: ce-i de făcut?

  • “Pentru ideologia comunistă, maniheismul e o valoare centrală. Există o umanitate bună şi una rea, iar cea din urmă trebuie exterminată. Astfel se ajunge la sanctificarea violenţei. Pentru revoluţionarii comunişti, istoria omenirii e istoria luptei de clasă. Cei care cunosc această lege a istoriei nu pot greşi, sunt infailibili. Linia partidului e mereu cea corectă. Un banc spunea pe vremuri că deviaţionistul este persoana care aleargă, aleargă, aleargă şi când se uită în urmă vede că partidul a luat-o la dreapta sau la stânga”, Vladimir Tismăneanu, preşedintele Consiliului ştiințific al IICCMER

Către un viitor postuman? (De la arta fotografică la animaţia medicală)

Încă din 1989 Francis Fukuyama prevedea sfârşitul istoriei prin sucombarea finală, irevocabilă, a comunismului şi instaurarea globală a democraţiei liberale. Într-adevăr, comunismul s-a dezmembrat sub povara eşecului propriei utopii, iar liberalismul democratic părea a fi acel sfârşit al istoriei prognozat de filosofi. Însă după câţiva ani, filosoful nord american îşi schimbă opinia cu privire la sfârşitul istoriei. În Our Posthuman Future. Consequences of the Biotechnology Future (2002)  lucrurile devin mult mai clare: istoria se va sfârşi prin moartea actorului ei, a naturii umane. De fapt, încă de prin 1978, M. Foucault ne avertiza cu privire la bioputerea statului, guvernarea vieţii prin controlul corpului fiecărui individ. Rădăcinile acestui nihilism glorios al transformării corpului  uman sunt mai adânci, pornind de la Nietzsche (şi chiar romantici, aş completa eu), aşa cum se poate citi în articolul The nihilistic affirmation of life – biopower and biopolitics in the will to knowledge.

Era de aşteptat ca tehnologiile sinelui să se translateze de la narcisismul pshihologic spre cel fiziologic prin recompunerea biologică, asistată de noile proceduri medicale, îmbunătăţite remarcabil în ultimul secol. Dar politica controlului biologic prin promisa îmbunătăţire a calităţii vieţii poate fi, în aceeaşi măsură, o thanato-politică, o politică a morţii.

Trecând însă de detaliile filosofice ale problemei, cred că este însă foarte interesantă alianţa dintre artă şi tehnologie în reconfigurarea prezentului în lumina viitorului.  Am putea spune că suntem deja martorii epocii în care imaginarul artistic are la îndemâna sa potenţa tehnologică. În campania sa de prozelitism utopic, transumanismul contemporan pare a prelua disponibilităţile artistice, aşa cum le vedem la remarcabilul fotograf Lennart Nilsson

şi să le proiecteze în registrul utopiei realizate, a ingineriei bio-medicale, aşa cum le putem intui în următoarele imagini

Rămâne de văzut dacă nu cumva programarea genetică şi bionică a naturii umane perfecţionate de mâine va avea în sine şi sămânţa dualităţii naturii proiectantului de astăzi. Avertizarea lui Fr. Fukuyama rămâne să fie validată sau infirmată de anii care vor veni. Atunci vom vedea şi ce preţ au realizarea viselor de imortalitate şi perfecţiune.

A murit postmodernismul? Trăiască hipermodernismul! (Paul Virilio şi logistica percepţiei)

După ce omenirea a fost martoră la primele două revoluţii industriale (cea a trasportului şi a transmiterii/comunicării), asistăm acum la a treia revoluţie, cea a transplantului. Odată colonizat spaţiul geografic, a mai rămas de colonizat spaţiul corpului uman. În arta virtuală, modificarea tehnologică a corpului este, de cele mai multe ori, o mutilare a lui, o manipulare perversă şi cinică a corpului uman care imită fragmentarea şi pierderea individului în lumea modernă tehnologizată.

Determinismul tehnologic afectează percepţia umană. Toate tehnologiile de telecomunicaţii şi nano-tehnologiile pot fi introduse acum în corpul uman, susţinându-l nu atât prin chimie cât (şi) prin tehnologie. Suntem pe cale de a devein biomaşini, oameni hiperstimulaţi. Miniaturizarea obiectelor face tehnologia asimilabilă corpului uman. Să ne gândim doar la stimulatorul cardiac ataşat atâtor pacienţi suferinţi sau să ne gândim la nanorobotica care se perfecţionează în zilele noastre. Perspectiva pare înfricoşătoare pentru P. Virilio pentru că aici nu e vorba de perfecţionarea protezei cât despre o nouă eugenie. Este vorba de endocolonizare:

J. A.  Are you suggesting that the idea of the transplant revolution is identical to the concept of endo-colonization?

P. V. Yes, it is, but on the person, on human body. There is no colonization without control of the body. We are here back to Foucault, evidently. Every time a country is being colonized, bodies are colonized. (…) Thus technologa colonized the world, through globalitarianism, as we have seen earlier, but it also colonizes bodies, thei attitudes and behaviours. You need only to watch all those nerdy “internaut” types to see to what extent their behavior is already being shaped by technology. So we have this technology of absorption, or as Futurist used to say: man will be fed by technology, and technology will colonize human behavior, just as television and the compuer are doing, but this last form of colonization is much more intimate, and much more irresistible form. This is scary! It is neo-eugenism, endo-technological eugenism! (John Armitage (Ed.), Paul Virilio: from modernism to hypermodernism and beyond, Sage, 2000, p. 43-44)

Având aceste premise, este uşor de crezut de ce în universul lui P. Virilio, oamenii nu-şi vor mai crede ochilor. Credinţa lor în percepţie devine sclavul percepţiei în vederea/imaginea mediată tehnologic. Tehnologia pare a ne oferi ceea ce filosofii greci ne-au sugerat a fi valorile fundamentale ale vieţii: Binele, Adevărul şi Frumosul. Binele de astăzi este cel al performanţelor medicale şi al ultimelor tehnologii, Adevărul este oferit de calculul rece al instrumentelor iar Frumosul este mijlocit de tehnicile de prelucrare ale imaginilor şi sunetelor pentru că, nu-i aşa, vizibilitatea este centrală validării ştiinţifice şi demonstraţiilor tehnologice.

Câmpul vizual este acum redus la ecranul dispozitivelor, al aparatelor.

Hence, Virilio’s conceives of vision machines as the accelerated products of what he calls „sightless vision” – vision without looking – that is itself merely the reproduction of an intense blindness that will become the latest and last form of industrialization: the industrialization of the non-gaze. (John Armitage, Beyond Postmodernism? Paul Virilio’s Hypermodern Cultural Theory, CTheory, 11/15/2000)

Aceată “percepţie pură” pare a ne oferi un declin, o diminuare a realităţii. Imaginile, atât de uşor de creat, prelucrat şi difuzat prin noile tehnici performante, devine o muniţie, folosită nu doar în războaie (cel din Golf,1991, interpretat de J. Baudrillard, sau cel din Iugoslavia, 1999, supus analizei de către P. Virilio) ci şi în comunicarea de masă. Sexul virtual, pornografia de pe internet confirmă înlocuirea emoţiilor cu consumul imaginilor produse şi administrate tehnologic. Feminismul cybernetic este văzut de către P. Virilio o formă de fundamentalism tehnologic, o religie a celor care cred în puterea absolută a tehnologiei.

Prin bordamentul informatic, lascivitatea vizuală şi dependenţa de stimuli vizuali, exarcebaţi de performanţele tehnologice, putem extinde la întreaga sferă a comunicării sociale îngrijorarea lui Kafka cu primive la cinema:

Cinematograful implică îmbrăcarea ochiului într-o uniformă (Gustav Janouch, Conversations with Kafka, New Directions Publishing Corporation, 2nd edition, 1971, p. 160.).

Aşa cum remarca şi J. Armitage (John Armitage (Ed.), Paul Virilio: from modernism to hypermodernism and beyond, Sage, 2000, p. 26), analiza critică a modernităţii, a percepţiei tehnologiei la Paul Virilio este catrastrofică, pesimistă dar nu fatalistă. Putem observa în câmpul realităţilor şi mecanismelor cotidiene suficiente exemple ale logicii cultural e prezentate în studiile lui P. Virilio. Realitatea cotidiană ne oferă din plin exemple de narco-capitalism consumerist, de logistică a percepţiei, într-o societate determinată de construcţiile autostrăzilor de informaţii, folositoare, benefice atâta timp cât ne păstrăm independenţa şi spiritul critic faţă de ele.

Hipermodernismul analizat de P. Virilio ne întăreşte convingerea că trebuie să ieşim din asumpţiile polarizatoare referitoare la modernism şi postmodernism. Este clar că am intrat într-o logică culturală nouă, a hipermodernismului, a intensificării şi excesului.

A murit postmodernismul? Trăiască hipermodernismul! (Paul Virilio şi cultura vitezei)

Paradigma hipermodernismului este incompletă fără contribuţia lui Paul Virilio. Pentru filosoful francez, hipermodernismul nu înseamnă doar intensificarea ci şi înlocuirea formelor moderne de gândire. Paul Virilio are o viziune catastrofică asupra tehnologiei („It is necessary to be an atheist of technology”). Configurarea tehnologică a modernităţii este ceea ce îi aduce şi sfârşitul. Ori tehnologicul sfârşeşte în acident:

I believe that technical modernity, modernity taken as the outcome of technical inventions over the past two centuries, can only be stopped by an integral ecological accident, which, in a certain way, I am forecasting. Each and every invention of a technical object has also been the innovation of a particular accident. From the sum total of the technosciences does arise, and will arise a „generalized accident”.  And this will be modernism’s end. (John Armitage (Ed.), Paul Virilio:from modernism to hypermodernism and beyond, Sage, 2000, p. 26)

Ca unul dintre cei mai importanţi filosofi ai culturii din timpurile noastre, Paul Virilio surprinde logica accelerării ca miez al transformării lumii moderne. De altfel, filosoful francez, ca un veritabil critic al artei tehnologice, a inventat conceptul „dromologie”, ştiinţa vitezei. Cultura noastră este dominată de o formă sau alta de complexul industrial şi militar. Tehnologiile militare sunt adaptate cerinţelor civile şi pot determina organizarea spaţiului cultural. Cetăţile medievale fortificate, ca habitate ale inerţiei, au dispărut în zorii modernităţii, lăsând loc oraşelor dominate de circulaţia maselor , apărate de sisteme de armament transportabile şi ultra-rapide. Resursa strategică a vechilor războaie, spaţiul, este înlocuit cu momentul, viteza.

Dromology originates from the Greek word, dromos. Hence, dromology is the science of the ride, the journey, the drive, the way. To me, this means that speed and riches are totally linked concepts. And that tha history of the world is not only about the political economy od riches, that is, wealth, money, capital, but also the political economy of speed. If time is money, as thay say, then speed is power. You see it with the velocity of the predators, of the cavalry, of railways, of ships and maritime power. But it is also possible to see it with the velocity of dispaching information. So all my work has been about tempting to trace the dromocratic dimension of societies from, ancient Greek society right up to our present-day societies. This work is of course about unrelenting acceleration, but it is mostly about the fact that all societies are pyramidal in nature: the higher speeds belong to the upper reaches of society, the slower to the bottom. The wealth pyramid is the replica of the velocity pyramid. Examples are easy to find: it was trues in ancient societies, through maritime power and cavalry, nad through their ways of dispatching messages, and it holds trus in our modern societies, through the transport revolution, and through the current revolution in data transport and information processing (John Armitage (Ed.), Paul Virilio:from modernism to hypermodernism and beyond, Sage, 2000, p. 35).

Sun Tzu spunea că viteza este esenţa războiului. Motorul, maşinăriile, atât de folosite în producerea bunurilor, produc viteză. Reducerea distanţelor (vorba unui slogan al unei companii franceze de telefonie: Lumea nu a fost nicicând mai mică) permite mutarea tensiunii spaţiu-distanţă la binomul timp-distanţă. Această revoluţie a vitezei se translatează şi în dinamica comunicării. Imperativul „dromologic” se aplică şi comunicării: vehicolul este mult mai important decât mesajul pe care îl duce. Dar, cu cât viteza creşte, cu atât mai repede libertatea se micşorează!

In this precarious fiction speed would suddenly become a destiny, a force of progress, in other words a “civilization” in which each speed would be something of a “religion” in time (Virilio, Paul, Speed and Politics: An Essay on Dromology. Semiotext(e), New York, 1986, p. 141).

Pentru că trăim în epoca războilului informaţional, paradoxul ciudat pe care ni-l oferă supralicitarea inovaţiilor tehnologice este acela că pe măsură ce creşte viteza, controlul devine absolut, omniprezent. Masele nu sunt o populaţie, o societate, ci mai degrabă o multitudine de trecători, călători. Mobilitatea înseamnă emancipare iar viteza dominaţie!

Odată spartă bariera vitezei luminii, ea va oferi posibilitatea

to transfer over distance sight, sound, smell and tactile feeling. Only gustation, taste, seems to be left out of it. From that moment  onwards, it is no longer necessary to make any journey; one has already arrived. The consequence of staying at the same place is a sort of Foucauldian imprisonment, but this new type of imprisonment is the ultimate form because it means that the world has been reduced to nothing. The world is reduced, both in terms of surface and extension, to nothing and this results in a kind of incarceration, in a stasis, which means that is no longer necessary to go towards the world, to journey, to stand up, to depart, to go to things. Everything is already there. (…) This is the meaning of inertia (John Armitage (Ed.), Paul Virilio: from modernism to hypermodernism and beyond, Sage, 2000, p. 31).

Folosirea internetului şi “customizarea”, aplicaţiile tehnologice care permit controlul la distanţă, par a face din habitatul obişnuit al omului micul său regat. Avem educaţie la distanţă, serviciu la distanţă, comandăm servicii şi produse de la magazine on-line, fără să ne mai deplasăm până la hipermarket, etc. Viitorul e acum, departele e aici!

Lectura lui P. Virilio poate fi completată cu cea a unui studiu mai recent: John Tomlinson, The culture of speed: the coming of immediacy (Sage,2007).

În articolul următor voi analiza avertismentele lui P. Virilio cu privire la logistica percepţiei care acţionează asupra noastră în era noastră hipertehnologizată.

%d bloggers like this: