Category: Mediatic Messianism

Macronarațiuni postmoderne (Dialectica icoanelor)

Isteria este nu doar zgomotul din amurgul sângeriu al unor zei ci și preludiul din acea noapte purificatoare care reclamă un nou ev, o nouă lumină, un nou dumnezeu. Judecând după infuzia de isterie din lumea noastră, oare la ce zori să ne așteptăm?

(poate părea paradoxal pentru unii dar, chiar dacă vorbește mult despre vremurile sfârșitului, Apocalipsa oferă încredere, speranță și nu are nicio formă de isterie narativă, chiar dacă s-au găsit mulți doritori de senzaționalisme demente. Dar nu e acum momentul să vorbim despre cum se citește Apocalipsa.)

Generațiile alfabetizate cu criticismul postmodern sunt condamnate să dezvolte un realism isteric, expresie creată de James Wood, fost profesor de critică literară la Harvard. Iată o foarte scurtă definiție a realismului isteric:

The big contemporary novel is a perpetual motion machine that appears to have been embarrassed into velocity. It seems to want to abolish stillness, as if ashamed of silence. Stories and sub-stories sprout on every page, and these novels continually flourish their glamorous congestion. Inseparable from this culture of permanent storytelling is the pursuit of vitality at all costs (James Wood, The Irresponsible Self: On Laughter and the Novel, Pimlico, London, 2004, p. 167).

Este vorba de o infuzie de deficit de atenție în variantă filosofică pentru că convențiile trecutului, chiar dacă sunt respinse, denigrate, subevaluate (paricidul/complexul lui Oedip pare a fi ceva mai mult decât o invenție literaro-psihanalitică), de fapt ele nu sunt abolite ci doar reluate în alte forme și masificate, aduse la alte viteze, intensificate în numele arbitrariului tocmai dincolo de limitele arbitrariului (iată cum mistica postmodernă își are propriile întâlniri cu mistica religioasă). Acum se caută degajarea de orice pasivitate și liniște, deloc virile; reclamarea zgomotoasă este virtute și, mai presus de orice, se încearcă redesenarea patologiilor vechi în nuanțele cât mai stridente ale căutării vitalității cu orice preț. Maniacala respingere a unei alterității diferite e însoțită de o confuză și anxioasă acceptare a altei alterități, cât mai asemănătoare. Înger și demon, întuneric și lumină, credul și sceptic, cinic perfid și pretins deschis către iubire și pace cosmică, gravitatea propriei sincerități și parodierea ipocriziei altora, etc., etc., toate contrastele par a fi îngrămădite într-o minte răvășită dar ambițioasă peste măsură.

Copiii momentului nu au cum să nu repete greșelile/erorile trecutului. Noutatea constă în modul discriminatoriu în care etichetele sunt aplicate acestor greșeli!

Oricum le-am numi – maximalism, realism isteric, realism magic, minimalism, etc. –  aceste irumperi ale ambiției de a umple golurile timpurilor noastre arată că nu ducem lipsă de tehnici de evaziune, de profeți, sfinți și idoli. Doar le-am schimbat locul, forma, ora de adorare/vizionare, contul de e-mail/Facebook. Madonna, Lady Gaga, Brad Pitt, Papa Francisc, Nelson Mandella, Obama, etc. (just name it!), sunt idolii de serviciu, cotizanții imaginației noastre, ”modelele motivaționale” (expresie nouă pentru mimetism social sau inducerea comportamentului gregar), iubirile care așteaptă să se transforme în teribile despărțiri, prilej de noi căutări ale unor noi iubiri. Universul nu trebuie să fie niciodată gol, un vacuum care să ne absoarbă într-o negare fatală. Dacă nu putem umple universul cu zei sau persoane zeificate, atunci până și animalele de companie, obiectele, procesele chiar intrumentele banale și construcții de orice fel sunt bune pentru a implini nevoile de semnificație, afecțiune, apartenență.

Într-un anumit sens fiecare dintre noi

  • suntem protestanți/iconoclaști pentru că ne perfecționăm arta de a critica ceea ce ne displace și ne raportăm față de alții exclusiv în funcție de propriile interese ”autonome”, ”raționale”,
  • și ortodocși/iconoduli pentru că tindem să compensăm  fragilitatea ”flatus vocis” a lucrurilor de care ne-am alipit cu o imagologie în permanentă construcție.

(poate că nu ar strica căutarea unei căi de mijloc, una care să fie realistă în ceea ce privește natura umană dar să nu cadă în ușurința cinismului și a parodierii, adică a protestantismului răsturnat de care are are parte acum Occidentul laicizat, o cale care să aspire la o relaționare cu absolutul dar nu în termenii unei tehnici platonicizate și susceptibilă la autocrații misticizate, impersonalizante și vecine cu ignoranța. Cu resursele de rigoare care trebuie luate în considerare, totuși parte importantă din literatura patristică și bisericească răsăriteană are tendința de a cădea într-o formă de idolatrie și igienizare forțate. Biblia, înțeleasă nu ca obiect idolatru, autoreflectant ci ca încapsularea relevantă cultural a revelației, are doza ei de moderație, străină oricărei forme de idolatrie, prezintă natura umană și natura divină într-un joc al atracției și respingerii care nu și-a terminat reprezentația. Acolo avem multe slăbiciuni omenești amestecate cu decizii care i-au făcut pe acei păcătoși să fie cu adevărat diferiți, motivatori, modele. O astfel de abordare necesită timp, energie, dăruire, dependență, ceea ce nu e ușor de acceptat pentru realitatea instant, touch, la care am fost invitați și învățați să o manevrăm!)

Acum nu mai avem ca modele (“ideal-tipuri” ar spune Max Veber) sfântul, cavalerul, poetul ci artistul boem și rebel, politicianul revoluționar, sportivul sau artistul musculos, etc. John Lennon, Bob Marley, Nelson Mandela sunt noile icoane, noii sfinți. Venind vorba de Nelson Mandela, chiar dacă se poate vedea o transformare între cel care a intrat în închisoare, în 1962, și cel care a promovat reconcilierea națională începând cu 1992, totuși, lipsa căinței și a unei recunoașteri a violențelor din tinerețe, prietenia și gratulările unor dictatori deloc miloși si promotori ai binelui (gen Castro et. Co, care în numele ”revoluției” și a ”justiției sociale” au contabilizat o grămadă de victime) îmi oferă o imagine care nu prea seamănă cu icoana mediatizată pe mai toate canalele media. Crimele și nedreptățile albilor împotriva africanilor nativi trebuie deconspirate ca atare. Mă tem însă că atunci când e vorba de crimele și nedreptățile altora, mai ales dacă aceștia sunt puțin mai ”revoluționari”, creatorii de idoli au o cu totul altă preocupare decât cea de a deconspira părțile neplăcute ale panteonului la modă. O simplă privire la cum stă Africa de Sud la capitolul criminalitate, educație, sănătate, acceptare socială e  de natură să pună sub semnul îndoielii noțiunea de progres social. O întâlnire cu albi emigrați din Africa de Sud și ascultarea experiențelor lor recente va scoate la iveală aspecte mai puțin igienice despre parfumata corectitudine politică la care trebuie să ne încorsetăm gândirea. (Șoimii patriei gen Ernu, Rogozanu et. Co. au păreri și atitudini contradictorii în perimetre foarte apropiate, chiar identice. Idolatria și cinismul lor se amestecă într-o manieră ”tovărășească” atunci când consideră că statul e rău, supus ocultei capitaliste internaționale si atunci revoluția e necesară, chiar dacă se manifestă prin violență – cazul Roșia Montană, Pungești – precum și în cazul mișcărilor de protest din Ucraina, unde statul e obligat să își apere instituțiile de violența revoluționarilor ”răi”. Koneț filma!)

Atunci când voi vedea un stângist care să deconspire și să respingă ca crime de neiertat ororile propriei ideologii politice, transformată în pasiune religioasă, atunci mă voi convinge că există și ceva real în toată spuma de discurs despre umanism și progres. Mă tem însă că mai e de așteptat !

“What is the most resilient parasite? Bacteria? A virus? An intestinal worm? An idea. Resilient… highly contagious. Once an idea has taken hold of the brain it’s almost impossible to eradicate. An idea that is fully formed – fully understood – that sticks; right in there somewhere.” (Inception)

Spiral Concrete - Riccardo Attanasio

Spiral Concrete (Riccardo Attanasio)

Realizând constanța dialecticii icoanelor în pas cu moda, urmează să descriu cum după delegitimarea mitului iluminist al progresului avem parte de relegitimarea ecologică ca parte a re-scrierii macronarațiunilor postmoderne. Voi continua apoi cu descrierea câtorva semne clinice ale ecopatologiei vieții cotidiene, vizibile în spațiul public de cam pretutindeni din lumea asta și care este alternativa la această boală ce se prezintă drept remediu pentru o lume muribundă.

Macronarațiuni postmoderne (Facilitatea necesară a isteriei)

Isterici din toate țările, uniți-vă!

Isteria pare a fi cea mai facilă și universală stare din lume (alături de prostie).

Odată ce au devenit posibile supralicitarea și importul/exportul în masă al visului numit ”drepturile omului”, orice cădere din fetișismul indus este complimentată cu manifestările isteriei. Orice frustrare din lumea tangibilă devine energie inepuizabilă pentru ”acțiune, reclamare, schimbare”. Colapsul (unui sistem, al unor persoane, structuri, etc.) reclamă exaltare (excitația permanentă pentru schimbare, înlocuire, re-inginerie a sistemului), răceala matematică/birocratică reclamă pasiunea poetică, cinismul desconspirat al unora reclamă idealismul altora, tăcerea masei amorfe de consumatori reclamă isteria gălăgioasă a celor ”treziți/luminați”!

Gândire la rece, luare în considerare a aspectelor multiple ale unei problematici, proiecție pe câțiva ani, grijă față de generațiile viitoare, posibilitatea de a greși și de a cere/primi iertare, grație, uitare terapeutică, întindere de mână prietenească celui care ți-a greșit, privirea în ochi și scuzele celui căruia i-ai greșit, întâlnire undeva între? Nici vorbă! Totul trebuie clamat, cerut, bătut cu pumnul în masă, luat, smuls! Orice pierdere se compensează cu răzbunare instant. Legile implacabile ale naturii fizice se translatează în natura relațiilor umane cu legile legalismului insensibil.

În vremea relativismelor de cafenea, absolut necesare într-un anturaj boem, ne purtăm războaiele propriilor absoluturi în tribunale, pe străzi, în mitinguri, bloguri, etc. Neutralitatea nu este o indecizie cauzată de lipsa cunoașterii adecvate ci este etichetată maniheist ca refuz, obstrucție contra-revoluționară, echivalentă cu o trădare de la cauzele religioase de salvare/mântuire propuse. Isteria este forma de comunicare pliată perfect mijloacelor de comunicare care masifică dorințe, energii, multiplică senzații, emoții. Avatarurile isteriei par astfel a fi perfect potrivite pentru a sparge cupola de insensibilitate cronică a devoratorului de entertainment.

Într-o lume tot mai înghesuită de orgolii și individualisme facile, isteria face parte din arsenalul cu care se clamează identități clonate și vise induse. Vocea unui individ poate fi profetică, dar vocea mulțimii este isterie multiplicată în numele profeției.

Intoxicați de sloganurile dulcegi ale devenirii personale/ale construirii unei lumi mai bune (activismul social ca nouă soteriologie socială) și încurcați printre fundele roz-bombon ale cadourilor otrăvite primite în lumea a treia (în vocabularul lui Karl Popper, ale metaobiectelor virtuale, ale realității mediate de mijloacele de comunicare), ne camuflăm ura de celălalt, alienarea și privarea de umanitate prin tot felul de activisme condimentate cu noi mantre, sloganuri și iconoclash-uri (imagini răsturnate, distruse). O întreagă apologie a nihilismului (anarhic, estetic, ecologic, ateu, materialist, etc.) dansează sincron cu un altfel de nihilism (religios, corporatist/capitalist, tradiționalist, spiritualist, devenite moarte prin decarnarea de viață, osificare, sistematizare, obiectualizare în corp de muzeu)!

Isteria nu e pudică, nu are preferințe ideologice, nu e selectivă în funcție de studii, vârstă, gen, etnie, religie. Putem vorbi de o universalitate tolerantă a isteriei pentru că ea îi primește în brațele ei pe toți, absolut toți:

– fățarnici creștini ce contribuie din plin la statistica avorturilor și a violurilor iar în plus mai vor să omoare în masă câini și cine știe ce “milostiviri” mai sunt prin inima lor “creștinească” (care nu a auzit însă de har, iertare, milă, dragoste, responsabilitate față de creație, etc.),

– socialiști cu inima înflăcărată și buzunarul deschis pentru tot felul de fundații și subvenții capitaliste,

– ecologiști fancy, revoluționari în pas cu moda, care nu prea s-au unit pentru a salva monumentele istorice din București, clădirile monument de prin toata țara, pentru a face un oraș mai curat, pentru a cere legislația pentru poliția animalelor, pentru a planta copaci, a curața de gunoaie blocul/strada, apele din cartierul lor, a face educație civică și ecologică,

– evoluționiști gen R. Dawkins care condamnă cu mânie proletară preoții pedofili dar vorbeste cu dulceața lui Creangă despre pedofilia inițiatoare, etc.

Contradicțiile simetrice se urăsc și atrag într-un joc al semnificării reciproce. Plictisul metafizic al Occidentului (de care vorbea Rémi Brague, profesor de filosofie la Sorbona) se cere compensat de o întreagă industrie a dorinței. Pierzând contactul dintre limbaj și diferitele regiuni ale existenței, devenim tot mai atrași de sintaxele fanteziilor/poveștilor/narațiunilor. Niciodată salvarea nu a fost mai aproape de noi. E în fața ochilor noștri, e pe ecrane, pe buzele noastre, în visele și imaginația noastră! Trebuie doar ca ea să capete forme concrete, să găsească prilejul ca din potențialitate să devină actualitate. Ecologismul este un astfel de prilej prin care, în numele unor idei bune și frumoase, să ne continuăm războiul de care are nevoie natura noastră. Ecologismul a devenit o viziune asupra vieții, are pretenții monopolizante, transformatoare, asupra oricărui aspect al vieții, el este de fapt o macronarațiune postmodernă!

(va continua)

Trash Can with Rubish and Earth

 Trash can with earth and rubbish by R. Gino Santa Maria

Macronarațiuni postmoderne (Prolog)

Un antropolog al culturii nu are cum să nu fie uimit de contradicțiile flagrante ale oricărei construcții culturale recente care propune ceva nou doar pe terenul arat al unei construcții mai vechi, dărâmate de suflul nou, revoluționar, al ”progresului”. La o mai atentă privire se poate lesne observa câteva legități străvechi

(1.) nimic nu este absolut nou: avem reminescențe, matrici, paternuri care se păstrează indiferent de variațiile/hainele noi pe care le îmbracă un anumit conținut ideatic,

(2.) oricât de nihilistă și revoluționară ar fi o anumită ideologie/filosofie/structură ideatică, ceva trebuie mai întâi negat, contrazis, respins pentru ca ceea ce va fi pus în locul negației să capete valoare soteriologică (adevărații nihiliști nu au cum să-și exprime revolta totală pentru că ori sunt în spitalele de psihiatrie ori s-au sinucis deja, toți ceilalți ”nihiliști” sunt doar rapsozi și pseudo-martiri/mesia îndrăgostiți de formă/expresie/starea de rebeliune, nu de conținut, de tragicul dezordinii totale. Nihilistul nu e niciodată un mesia ci doar o copie a anticristului, menirea lui nu e să schimbe lumea ci să o distrugă! Pe de altă parte să nu uităm că mai nihilist poate fi unul așezat în albia domoale a unui comportament mecanic, lipsit de viață, decât un guraliv zburdalnic si nonconformist, vorbind aici de un nihilism înțeles ca decadență, osificare, moarte a formei fără conținut),

(3.) oamenii sunt adunați laolaltă mai mult de ceea ce urăsc sau detestă decât de ceea ce iubesc.

Luând în considerare aceste legități simple, voi continua să analizez această ”revoluție”/trezire eco în mentalul românesc ca un import fancy, destul de întârziat, din mentalului unui Occident postmodern care, odată ce a respins modernitatea și temeliile sale (macronarațiunea cosmosului greco-iudeo-creștin), se află în căutare de noi macronarațiuni surogat. Și, pentru a trezi nevoia de a cumpăra noua marfă, trebuie mai întâi trezită dorința/nevoia/teama/angoasa în posibilul cumpărător. Aici frustrarea în fața abuzurilor/promisiunilor neonorate ale modernității capătă forma cât se poate de facilă a isteriei. Ea este începutul absolut necesar prin care începe purificarea ritualică!

environmentalism-climate-change-

Student in Gas Mask, Earth Day, 1970

Plictisul ca soteriologie răsturnată

Îmi aduc aminte că în adolescență am avut o conversație cu mama mea referitoare la cât de plictisitoare mi se părea un anume ritual casnic. “Ce e aia plictis? Nu știu de așa ceva în viața mea. Pune mâna și dă-i drumul!” Dincolo de anecdocticul situației sau de încercarea mea de negociere a structurilor de putere în familie, explicațiile de atunci mi-au întărit convingerea că eu și părinții mei trăim în regimuri existențiale diferite.  “Cum să nu știi ce este plictisul? Chiar nu ai avut momente când o apatie teribilă te lovește taman atunci când trebuie să faci niște chestii total neinteresante?”

Iată că după ceva ani mi-am dat seama că regimurile alea existențiale diferite nu sunt cauzate doar de preferințe culturale diferite, de tabieturi și comportamente diferite, ci sunt cauzate în cea mai mare parte de modul în care ești imersat în real.

Acum eu sunt cel care se întreabă: “cum să ai timp de plictiseală și de apatie cronică când sunt atâtea lucruri de făcut/ admirat/cunoscut/iubit/luptat în viața asta? Nu te ascultă nimeni? Nu te înțelege nimeni? Nu găsești un sens în viață? Începe prin a asculta pe altul, a te deschide către un altul ca să-l înțelegi, oferă-i un cadou, un surâs, o întrebare, o încurajare! Du-te în natură, studiază plante, animale, respiră aer curat, desenează, cântă, dansează, citește!”

Plictisul și apatia existau și în alte epoci istorice, erau experiențe ce trădau o anumită angoasă existențială, o anumită fisură într-o metafizică prea mândră de soliditatea ei sistemică, dar ele au făcut carieră cu pacienți cronici și de masă doar în epoca noastră! De ce oare?

Experiența de profesor în practica pedagogică din Canada mi-a întărit intuițiile cu privire la ceea ce face un elev să fie plictisit de tot ceea ce înseamnă educație. Dacă nu le este oferit entertainmentul, extraordinarul comod, tangibil fără efort și ambalat în bombonele cât mai digerabile, tinerii vor găsi orice efort educațional plictisitor pentru că nu le este stimulat interesul. Ori pentru a capta interesul elevilor un profesor trebuie să concureze cu adevărații “pedagogi” ai timpurilor noastre, cu măscăricii din pop-culture și mass-media. Acolo se fabrică standardele captării interesului!

Într-o lume din ce în ce mai aglomerată, deci tot mai concurențială, standardele operațiunii de vânzare-cumpărare trebuiesc ridicate continuu. Uite așa s-a ajuns la hipersaturarea cu etichete, complimente, idealuri, cu “worldview”-uri și prescriptii de realizare/mântuire personală, ceea ce altădată era rezervat exclusiv teologilor și filosofilor. Dar oricât de pixelată ar fi, perfecțiunea făcută de mânuțele noastre e, în cele din urmă, plictisitoare, monotonă, delirantă, alienatoare.

Testul timpului face ca un cer de sticlă să asfixieze căutări, o floare pixelată să atrofieze simțuri,  un zâmbet botuxat să inhibe dorințe… (Mi-e frică de perfecțiune)

Iar ruptura dintre pretenții/aspirații și fărămiturile din realitate precum și intensitatea din ce în ce mai împovărătoare cu care se trăiesc experiențele interioare predispune tânărul la tristețe și apatie. Plictisul este azi multiplicat tocmai datorită ciudatului paradox de a fi cât mai conectat prin tot felul de gadgeturi, gadgeturi care oferă multiple experiențe mediate, vinde absolutul în banalitatea clipei,  dar favorizează pe termen lung deconectarea de propriul corp, de lumea celorlalți și de universul înconjurător.

Mulți dintre oamenii de azi consideră plictisitor normalul dragostei care știe să și rabde, nu doar să reclame, cel al bunului făcut cu inima curată, nicidecum în urma unui calcul de imagine sau pentru un profit egoist, al unui cuvânt spiritual sau al mustrării terapeutice, al căutarii cunoașterii prin lectură, al muncii cinstite, al smereniei neprefăcute, etc. Bunul, frumosul, adevarul sunt plictisitoare pentru că răul, urâtul, eroarea/conspirarea sunt mai incintante. De ce? Pentru că trăim în epoca mediat(izat)ă, în regimul velocității, a lecturării instant a experiențelor de lungă durată, interesul trebuie activat prin tușe din ce în ce mai evidente, colorate cât mai strident și cu efect sonor cât mai puternic. Altfel, orice trivialitate colorată pare mult mai interesantă decât o profunzime prezentată “cenușiu”. Stimularea cognitivă nu se mai folosește acum de etalonul continuității, al duratei, ci trebuie îngrămădită în camera îngustă a clipei imediate. Omul recent nu pare deloc speriat de hăul căscat între învățăturile istoriei trecute și avertizările posibilelor pericole din cea viitoare. Pentru asta sunt responsabili cei din trecut sau cei din viitor. Omul recent trebuie captat, mulțumit, lingușit ACUM, IMEDIAT! Când toată greutatea trăirii, a experienței, este lăsată exclusiv pe umerii unui acum ce nu este planificat, ci consumat într-un happening delirant, atunci să nu mirăm că mulți dintre tineri au o adevărată criză a ambiției de ordin profesional, de ordin relațional sau cu privire la cunoaștere și deschidere reală către exterior.

Happy-end-urile de pe ecran sunt plictisitoare nu doar pentru că ne fură suspinul după un strop de interzis, de tabu, de “autenticitate” adictivă, ci și poate pentru că în subconștient ne complexează în raport cu neputința noastră de a avea vreunul prin viața reală. Am ajuns să respirăm prin propria retină, captivă în regimul iluzoriu al extraordinarului oferit instant și consumat fără efort, al dorinței prinse în cușca virtualului nicicând realizabil. Ori infuzia de prea multă auto-divinizare fără a avea regimul ontologic pentru a o suporta duce inevitabil la efectul pervers al căderii în plictis și frustrare:

„(…) ecranul nu interzice şi nu comandă nimic, dar face inutil şi plictisitor orice altceva. Nu controlează nici gândirea, nici lectura, le face doar de prisos” (Pascal Bruckner, Tentația inocenței, Nemira, 2005, p. 67).

toilet-technology-targets-boredom-1324353462Toilet console, Source: The Nation

Atrofierea emoțională și volitivă devin norme de viață atunci când suntem captivi în galaxia narcisistă, dar această atrofiere a interiorului întors spre sine poate fi reversibilă, contracarată prin deschiderea către exterior, către nevoile altora și, mai ales, către disponibilitățile Altuia de a da sens și tămăduire! (Nu-ti rezolvi problemele de identitate prin recursul la patologiile alterității, oricare ar fi ele – “autenticitate” adictivă, feminism, misoginism, homosexualitate, adicție de orice fel. Fie și numai pentru acest motiv egoist apelul la Dumnezeu ca un Altul face sens!)

Umblă un mit urban care spune că raiul lui Dumnezeu e neatractiv pentru că e plictisitor. Iată dar că “raiul” negustorilor de azi e plictisitor în cele din urmă și, din câte se pare, iadul va fi o plictistoare repetiție a regretelor a ceea ce ai putut crede/face/iubi/cunoaște…

P. S.  Termenii “interesant” și “plictisitor” și-au făcut debutul în limba engleză aproximativ în același timp. Frățietate semantică și istorică!

Pariu cu viitorul: Huxley sau Orwell?

“We were keeping our eye on 1984. When the year came and the prophecy didn’t, thoughtful Americans sang softly in praise of themselves. The roots of liberal democracy had held. Wherever else the terror had happened, we, at least, had not been visited by Orwellian nightmares.

But we had forgotten that alongside Orwell’s dark vision, there was another – slightly older, slightly less well known, equally chilling: Aldous Huxley’s Brave New World. Contrary to common belief even among the educated, Huxley and Orwell did not prophesy the same thing. Orwell warns that we will be overcome by an externally imposed oppression. But in Huxley’s vision, no Big Brother is required to deprive people of their autonomy, maturity and history. As he saw it, people will come to love their oppression, to adore the technologies that undo their capacities to think.

What Orwell feared were those who would ban books. What Huxley feared was that there would be no reason to ban a book, for there would be no one who wanted to read one. Orwell feared those who would deprive us of information. Huxley feared those who would give us so much that we would be reduced to passivity and egoism. Orwell feared that the truth would be concealed from us. Huxley feared the truth would be drowned in a sea of irrelevance. Orwell feared we would become a captive culture. Huxley feared we would become a trivial culture, preoccupied with some equivalent of the feelies, the orgy porgy, and the centrifugal bumble-puppy  As Huxley remarked in Brave New World Revisited, the civil libertarians and rationalists who are ever on the alert to oppose tyranny “failed to take into account man’s almost infinite appetite for distractions”. In 1984, Huxley added, people are controlled by inflicting pain. In Brave New World, they are controlled by inflicting pleasure. In short, Orwell feared that what we hate will ruin us. Huxley feared that what we love will ruin us.

This book is about the possibility that Huxley, not Orwell, was right.” (Neil Postman, Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business, Penguin Books; Revised edition, 2005, pp. vii-viii)

Orwell

sursa: Juxtapoz Magazine

%d bloggers like this: