Category: Mediatic Messianism

Monopolul virtuților sau regnul ipocriziei

Un imigrant non-caucazian dintr-o țară și cultură non-europeană, ce cunoaște toate treptele succesului academic și public într-o țară occidentală care l-a adoptat, este una dintre persoanele cele mai în măsură să vorbească despre periculosul monopol al virtuților de către stânga ”progresistă”. Nu e vorba aici doar de opțiune politică și design economic ci de concepție a lumii, valori și design al fiecărei părți a ei.  În timp ce diversiunea Donald Trump își consumă deliciul și oroarea, establishmentul politic își continuă victorios marșul victorios al strângerii a tot mai multă putere în mâinile sale.

trailer-purple-hillary-stage-870x430

O covărșitoare parte din media, academia, instituțiile publice, ong-urile și bisericile din America sunt înrolate într-un activism ce proclamă idealuri brutal maltratate și folosite de propria avariție ideologică. Socialismul este o veritabilă industrie a etichetelor,  exploatând azi nevoia de a fi diferit, dusă la extrem, pentru a obține în final paradoxul uniformizării.

Este îngrijorător procentul și omogenitatea de gândire socialistă a multor tineri și intelectuali din Occident. Și mai îngrijorătoare este epidemia acestui brainwash colectiv în colegiile creștine și în bisericile din America de Nord. De fapt temerarii socialiști și corecți politic din bisericile din România multiplică serial mantre epuizate din Occident. Asta nu înseamnă neapărat că nu gustă acum din slava deșartă de a fi ”originali” și ”deschiși”. Ignoranța unora e o adevărată mană cerească pentru alții!

În această preocupare atletică de a deveni obez într-ale unidecționalului ”justiției sociale” socialiste, se pot obseva câțiva pași ce trebuie musai parcurși:

1. Rescrierea istoriei

Moda în istoria ideilor (filosofice/religioase) se schimbă în funcție de unghiul și locul în care e aruncată lumina reflectorului. Nu ar strica însă să ne uităm mai cu atenție și la cel care manevrează reflectorul – de obicei o face ca el să rămână în umbră/întuneric.

În epoca “justiției sociale” istoria e scrisă de noii învingători, de cei care se prezintă ca fiind victime mai credibile decât ceilalți.

Tocmai de aceea sunt admirabile certitudinea și claritatea istorică a recenților postmoderni care știu cum au stat lucrurile în trecut pentru a garanta azi relativismul tututor celorlalte perspective excluse de la masa bogată a adevărului corect politic. Întreabă orice tinerel ce mustește a Marx, Nietzsche Foucault și Chomsky cum e cu cruciadele, Inchiziția, convertirile forțate, genocidul amerindienilor, etc, și o să descoperi o uniformitate doctă și sigură cum nici propaganda comunistă, cu toate sforțările ei sisifice, nu putea produce. E uimitor cât de unilateral poți fi atunci când îți clamezi ”incluziunea” și ”dechiderea minții”! În socialism retorica bate viața – prin propagandă – tocmai ca să nu mai ajungi la momentul când realizezi că viața, așa chinuită, maltratată, scursă prin temnițe, întuneric, foame și lacrimi, își ia revanșa de la retorica socialistă (printr-un Soljenițîn, Goma, Steinhardt, etc.)

2. Victimizarea este imposibilă fără diabolizare

Ce greu vedem evidențele: creștinismul e cu adevărat egalitarist pentru că ne face egali în natura păcătoasă dar și în posibilitatea de a fi mântuiți. Socialismul consideră doar pe unii păcătoși (”white/ rich/ European/ Christian/ male/ heterosexual/ adult privilege”), mântuirea fiindu-le refuzată categoric pentru că se operează acum cu favoritisme evidente (”origine sănătoasă”, ”victimă” ”discriminare pozitivă”, ”cote pe baza …”, etc.).

A se lua următorul meme și analiza/deconstrui mesajul său explicit și implicit!

Ce simplă e istoria, cu vinovății clare, inocențe și vinovății convenabile! Claritate și certitudine la recenți suspecți cu orice adevăr (care le contrazice propriile prejudecăți)! La o analiză serioasă acest meme perpetuează paranoia și culpabilizarea generală, adică promovează o formă de rasism și superioritate rasială/civilizațională care ar fi imediat condamnată dacă ar avea drept țintă culturile non-europene! Dar să ne îndopăm mai departe prejudecățile – e forma cea mai simplă și confortabilă de perpetuare a violenței împotriva celuilalt! (As fi vrut ca popoarele din Asia care au năvălit în Europa ca să cucerească teritorii care nu le aparțineau (turcii, tătarii, etc.) să fi avut cel puțin manierismul și disponibilitatea de negociere, de semnare a unor tratate așa cum au făcut europenii când au ajuns în America de Nord, intrând în contact cu populații asiatice migrate și ele în America. Cum ar fi ca romanii și alte populații native ale Europei să ceară despăgubiri și justiție socială pentru toate crimele, violurile, furturile, convertirile fortate pe care le-au suferit (și încep sa le sufere din nou) din partea “colonizatorilor” asiatici?)

Interesant e faptul că undeva, cumva nu se fac niște conexiuni neuronale: cei care își afișează ipocrit compasiunea față de refugiații din Asia sunt aceeași cu cei care justifică savant dreptul băștinașilor din America de Nord de a-si apăra, chiar și prin apelul la violență și omor, pământul și tradițiile în fața “coloniștilor brutali și nemiloși” din Europa. Ce face dogmatismul socialist din oamenii “deștepți și frumoși”!

Este imposibil să ai drept valoare de căpătâi dragostea când ești un vânător versat al ofenselor. De fapt compasiunea autorilor recenți față de identitățile diferite este

  1. un simplu exercițiu de PR pentru doar anumite identități (dubla măsură fiind vizibilă prin disprețul/homofobia patologică când e vorba de creștini) și
  2. o ipocrizie filosofică atâta timp cât valorizează reductionismul naturalist/darwinist.

În ultimul an am început să citesc mai mulți autori de teologie liberală. Văd aici aproape același parcurs ”revoluționar” ca la militanții socialismului politic, aceeași pasiune distructivă izvorâtă din autobiografii cu multe nebuloase, aceeași încredere în menirea civilizatoare e schimbării/revoluției, aceeași cădere în dogmatismul revoluței perpetue. Ce este cel mai trist în lectura “deconversiei” celor ce aderă la teologia liberală este

  1. demisia rațiunii tocmai când abuzează de filiația ei cu demersul critic – considerată a fi naturală – și
  2. o secetă teribilă a imaginației, datorată tocmai explicațiilor naturaliste facile.

Iar în toate, dar absolut toate cazurile lecturate până acum, detaliile biografice sunt determinante în “ghidarea” criticii săltăreț-eliberatoare. Când ai probleme de ordin psiho-socio-emotional e destul de riscant să ți le “defulezi” sub etichete pretențioase – ține de o minimă onestitate să nu folosești istoria, Biblia și pe Dumnezeu în războiul cu sine și cu alții. Aici fundamentaliștii și liberalii se țin strâns de mânuțe, fiind mai asemenea decât ar putea accepta fiecare.

3. Mesia disponibili en gros 

Este de urmărit efectele radicalizării spre stânga a educației în masă – Facebook-ul e o bună oglindă a formei pe care o va lua viitorul! Deja văd tineri

– cu sufletul extirpat de materialism care îmbrățișează hippy ”spiritul pământului” (Mother Earth, etc.),

– înțoliți și înconjurați de gadgeturi corporatiste înjură de foc corporatismul capitalist care le face viața cool,

– își descoperă identități canine/pisicești, etc. pe lângă cele homo/query sexuale, (identitate descoperită în industria socială a sloganurilor originalității),

– ar face un trade între (white) “racists” pentru (Muslim) “rapists”,

– dacă nu neagă realitatea tangibilă atunci o parfumează cu anestezicul ideologic, demonizând necunoscutul care nu se potrivește /e refuzat dogmei ideologice cu termeni din ce în ce mai represivi (totalitarismul lingvistic precede cel socio-politic)

– vor anomie personală cât mai privată, open borders și free education în timp ce reclamă tot mai mult controlul și dădăceala statului, etc.

Văzând contagiunea gratuită și replicarea de masă a revoluționarilor de profesie, cred că acum Marx și Lenin ar zâmbi fericiți: sfârșitul istoriei se realizează prin dialectica nihilismului purificator, cu parousia și damnarea cosmică la pachet!

Pentru curajoși și non-conformiști, a se lua exemplul demersului arheologic din filmul prezentat mai jos (cu limitările culturale de rigoare) și a se aplica exigența criticii la toți idolii momentului din academie, media, politică, biserici, etc.

4. Circularitatea violenței

Trebuie să recunosc public o mare dezamăgire la unii intelectuali: poți fi un versace discipol al valorizării alterității lui Levinas sau al modelului de evadare din mimetismul violenței și al țapului ispășitor al lui Rene Girard și de fapt să fii un totalitarist al sinelui și al propriului univers valoric (adică un anti-Levinas) și un acerbu preot al blamarii  (anti-Girard). A se vedea diabolizarea conservatorilor și fundamentaliștilor de către oameni rafinați și exegeți pretențioși ai nonviolenței din filosofia lui R. Girard (wall-ul unui Brian McLaren sau M. Hardin sunt pline de astfel de ”preaching peace and nonviolence” la adresa conservatorilor). Cu alte cuvinte, te poți cățăra pe umerii unor titani ai gândirii, făcând exact ceea ce ei nu ar fi vrut să faci! Iată un exemplu cât se poate de actual:

Una dintre ultimele ipocrizii la modă e să ai pretenții de compasiune universală când eșuezi în a o dovedi celui din imediata vecinătate, din ograda/familia/neamul tău. (La câtă dragoste și compasiune am văzut zilele astea aș zice că în Occident toată lumea se iartă, iubește și respectă încât polițiștii, judecătorii, doctorii de chiuretaj și psihiatrii au rămas fără obiectul muncii). Asta e de fapt încă un simptom al imaginii de sine adictive, în căutare de noi pretexte grandioase pentru a-și face uitate eșecurile minore devenite rutină. E interesant însă cum o lume ce se definește a fi darwiniană sare furibund să paraziteze și să profite de trupul virtuților creștine – altruismul, compasiunea, vocația înfrățirii universale dincolo de orice barieră de etnie, limbă, sex, cultură și religie (evident, după ce a scăpat de povara copyright-ului prin persiflarea și acuzarea autorilor de orice ipocrizie imaginabilă).

“Not in my name!” e aplicat cu voioșie unora (islamului “civilizator” -“religia păcii”), respins cu cerbicie altora (creștinismului sângeros și homofob, cu Inchiziții, cruciade, genocide, etc.). De fapt “Not in my name!” trădează tocmai caracterul pur imagologic al acestui demers (bun în termenii PR-ului) pentru că lumea se face mai bună prin exemplul asumării păcatului, al pocăinței, al jertfei de sine, nu prin aruncarea superioară a vinovățiilor în recycling been-ul istoriei altora, chiar și când e justificat să o faci. Oare ce s-ar fi schimbat în istorie dacă Daniel, Ezra, Neemia sau Isus ar fi spus “Not in my name!”? Ei au rupt circularitatea vinovățiilor, a violenței perpetue prin asumare, coborâre a sfântului în mocirla păcatului pentru a aduce schimbare, adevărata schimbare. Am suficiente exemple de creștini și conservatori care să recunoască erorile, crimele și prejudecățile creștinilor/conservatorilor însă nu am găsit niciun socialist care să facă același exercițiu de onestitate cu propria ideologie și ravagiile ei din trecut sau prezent. “Sfinții” postmoderni însă s-au prins ca șmecheria vorbelor mari funcționează și încep să spună ce spune popa și să facă mai departe ce face el!

Nevoia criticii în ”paradisul” socialist

Postmodernii sunt aprigi demolatori ai logicii aristotelice, non-contradictorii, pentru a face loc diversității poli-multi-culti dar atunci când urmăresc facerea a noi prozeliți, mai ales din mediul cultural al europenilor, își clamează superioritatea prin apelul la exercițiul gândirii. ”Gândește, încă nu este ilegal” e doar unul din meme-urile de pe Facebook ce mângâie nevoia de semnificație a unor anonimi celebri. Ironia unor astfel de “îndemnuri tovarăsești” este că autorul își asumă riscul ca alții să-i descopere limitele lui în exercițiul gândirii.(și implică o formă de superioritate, bună pentru tratarea demonilor din abisalul psihic). De fapt corectitudinea politică e dovada cea mai clară ca gândirea e deja ilegală pentru unii! Nimeni nu e sceptic consecvent – suntem doar sceptici și gânditori atât cât ne permit propriile prejudecăți/opțiuni/angoase/preferințe/vicii. Gândirea nu se depășește pe sine autonom, prin gândire sau surplus de informație, ci trebuie un eveniment non/supra-rational ca să gândești altfel/mai mult decât o făceai de obicei (o boală, un accident, o nenorocire, o epifanie)! Omul ca ființă rațională e un reductionism al modernității care și-a dovedit limitele. Însă soluția nu este afundarea lui într-un monism animalic, reducționism chimico-biologic!

De la Renaștere încoace biserica creștină a avut parte de analiză și critică la sânge tocmai în raport cu pretențiile pe care și le revendica. Dar cum biserica ca originatoare a unui discurs utopic, a credinței într-o lume mai bună, a fost înlocuită de ideologii și instituții seculare, care pretind a avea un rol semnificativ în a crea o lume mai bună, atunci tot arsenalul de analiză retorică și a realizărilor în raport cu pretențiile emise se aplică automat acestor noi instituții seculare.

În trecut prea puținul studiu al logicii și filosofiei ii făcea pe multi creștini să devină liberali sau atei. Acum tocmai studiul logicii și al istoriei filosofiei este un antidot foarte eficient pentru prăjitura otrăvită a teologiei liberale/ateismului.

Slăbirea atributelor divine se compensează cu îmbogățirea atributelor statului (el devine omniscient, omniprezent, etalonul moralității, salvatorul și judecătorul, figura paternală/maternală care reglementează toate aspectele vieții).  Se pare că experiențele totalitare ale statului maximalist din secolul trecut sunt neglijabile în drumul glorios spre progresul curbat înspre eterna întoarcere! Nici nu știm ce vecini cu istoria suntem, oricât am încerca să fugim de inconvenientele întâlnirii cu ea! (Teologia politică din Noul Testament este suficient de matură pentru a ne feri de capcanele fanatice, extremiste, ale anarhismului si ale etatismului idolatru)

Copiii momentului nu au cum să nu repete erorile trecutului. Noutatea constă în modul discriminatoriu în care etichetele sunt aplicate acestor greșeli. Să ne eliberăm de prejudecățile trecutului doar pentru a le îmbrățișa pe cele ale momentului?

În contextul monopolului virtuților clamat de stânga “progresistă”, oare cum sună acum pilda spusă acum 2000 de ani?

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu şi altul, vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: ‘Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.’Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept şi zicea: ‘Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!’Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:10-14)

De ce diavolul e (aproape) întotdeauna simpatic (3. Tentația inocenței)

Cică drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Atunci oare cu ce e pavat cel spre paradis? Diavolul ne stă imediat la dispoziție cu răspunsul său șarmant. Nu trebuie să ni-l spună în față ci ni-l sugerează printr-o combinatorică cognitivă măsluită iar apoi ne împinge mai în față să vedem ipocriziile celor ce au altă părere iar la final ne cucerește cu evidențele atractive ale propriei oferte.

Unul dintre reality-show-rile sale preferate a ajuns și în România în ”prime-time”. Este vorba despre indubitabila sa grijă față de victimele oprimate, de pe seama cărora poate trage un folos aproape fără niciun efort. Rețeta e simplă: sugerezi chemări mesianice de a salva poporul cu o pâine gratuită pe cheltuiala păcătoșeniei altora și oferi gratuitatea circului invitându-i pe toți în arenă. Pentru a avea războiul total trebuie să anunți pompos idealuri generale la care până și o Miss Univers s-a gândit, să faci puțină ceață terminologică, să ridici poalele moralității unora pentru a instiga la răspunsul simetric al celorlalți și să strâmbi obiectivitatea participanților prin asumarea copyright-ului unei misii nobile, de mântuire a celuilalt de umbrele trecutului, ale înapoierii, indiferenței, violenței, etc. Războiul ideilor este de fapt doar o anexă la războiul sloganurilor, a etichetelor lipite peste orgolii și umori personale. Ori aici se știe că cei mai buni profesioniști sunt tocmai cei care manevrează idealuri nobile pentru scopuri total contrare.

O astfel de permutare a inocenței în propria ogradă este oferită de discuția referitoare la pedepsirea copiilor de către părinți. Misiile profetice, ceața terminologică, tranșeele propriei neprihăniri, bombele cu etichete,  toate produc o așa de mare învălmășeală încât oricând e posibil ca adversarii să-și schimbe tranșeele fără să își fi dat seama. Iar peste toate domnește atmosfera iadului, plină de intenții bune.

În relația părinte-copil chiar cred că avem ce învăța de la relația Isus (Fiul) – Dumnezeu (Tatăl), având aici principii care ne-ar feri atât de extremele parentigului bleg și iresponsabil precum și de cele primitive (impropiu numite astfel, dacă luăm în considerare comuflajul cool al violenței din timpul nostru) ale impunerii prin forță și violență.

– Isus a ALES să facă voia Tatălui, a acceptat-o pentru că L-a iubit pe Tatăl mai mult decât propriul confort (“Tentația Inocenței” a lui Pascal Bruckner ne face radiografia culturală a vremii care idolatrizează confortul și egoismul iresponsabil, infantilizant). Uitați-vă la răbdarea lui Isus în a-Și aștepta vremea, consistența lui în a urmări ascultarea Tatălui, focalizarea pe misiunea Sa, de oferire a mântuirii tuturor, trecând însă prin perioade de lipsuri, disconfort, suferință, moarte chiar. În considerarea importanței scopului Isus a putut suferi gravitățile efemere ale mijloacelor. Noi însă suntem învățați să facem total invers: desfătarea imediată și totală a mijloacelor cu prețul sacrificării scopului (parafrazare a lui T. S. Eliot).

– Tatăl l-a IUBIT (“Acesta este Fiul Meu”), l-a prețuit, încurajat, oferit totul și totuși lăsat să treacă prin încercări și suferință. L-a înfășurat în protecție totală atunci când era vulnerabil din cauza vârstei dar i-a oferit o din ce mai mare libertate de alegere până acolo încât putea să dea peste cap orice plan de mântuire. Față de cel care se supune și ascultă de tine, rămânând fidel indiferent de costuri, cel mai frumos răspuns e încurajarea, reamintirea valorii extraordinare pe care o are pentru tine și afirmarea ei în fața celorlalți.

Ispita diavolului s-a focalizat pe crearea conflictului de putere/autoritate și a celui de reclamare/izolare narcisistă, adică pe ruperea relației:

(1) dacă ești Fiu, reclamă-ți drepturile, pune-te în poziția de a cere și impune ce ți se cuvine, suferința e rea, propria plăcere e bună, autoritatea parentală e nocivă, abuzivă și privativă, șoapta străinului e empatică, savuroasă și emancipatoare;

(2) Pentru că suferința e rea iar gradul de suferință a Fiului spune totul despre inima Ta de Tată și dacă ești cu adevărat un Tată iubitor atunci ia-L în palme, ocrotește-L, nu-L lăsa să treacă prin lipsuri și suferință, elimină orice obstacol care l-ar face să sufere.

Ascultarea acestor ispite nu ar fi rezolvat problema relației în vremuri de criză ci ar fi agravat-o. Prin ascultarea acestor propuneri ”rezonabile și altruiste” diavolul i-ar fi pus pe cei doi în poziții de acuzare reciprocă. Iar diavolul când pune pe cineva în poziția de acuzator o face doar pentru a-l transforma în acuzat.

Bine, se va spune că un copil nu are discernământul, misia salvatoare, inteligența, voința unui Christ. Dar acesta este tocmai spiritul în care am fost transformați din copiii spirituali în părinți spirituali! Având în minte acest model/cadru de relaționare și iubire,există ceva șanse de restaurare a relațiilor umane! (O discuție relativ similară are loc și în cazul parentingului lui Adam și al primilor oameni.)

creation-sistine-chapel

Tipul de retorică folosit în discursul public despre folosirea pedepsei în educarea copiilor este, în bună parte, unul maniheist, ușor de deraiat în ograda acuzelor gratuite și isterice cu care se desfată nu doar limbuția ego-ului ci natura noastră violentă, chiar și atunci când se înfoiește în sloganele păcii și ale non-violenței.

Dacă folosești argumentul autorității, al pedagogiei inevitabilei impurități a binelui și răului cu care ne învecinăm în această realitate, al dragostei care poate asculta, suferi lipsa, durerea, acuza altora, smerirea sinelui, pentru că știe a le converti într-un scop mai înalt decât propria dreptate, atunci ești imediat rostogolit pe panta acceptării violenței, ești un primitiv/fundamentalist care abia așteaptă să sară cu picioarele pe copiii și să-și regleze stima de sine prin suferința lor în tăcere.

Dacă aduci în discuție universul emoțional, oniric, de așteptări și simțiri a unui copil, diferit de cel al unui adult, și faci apologia părintelui care își ia timp, efort, timp să asculte, să cedeze, câteodată să lase copilul să-și reclame parte de moștenire cu gând de a o risipi pe nimicuri, atunci ești pus în tabloul unei ineficiențe și iresponsabilități parentale, a unei neglijări cu consecințe fatale.

Cred că modelul ascultare-prețuire dintre Isus și Tatăl ne poate feri de capcanele acestor extreme. Să nu ne refugiem într-o lume unde totul e perfect aranjat și oferit pe tavă de valeti binevoitori, sterilizata și fără sens, împingându-i pe copiii noștri la o suferință axiologică ale căror fructe le culegem în statisticile adicțiilor sau ale sinuciderilor și nici să nu le mutilăm chipul, trupul, emoțiile și spiritul cu un dumnezeu total fals, unul insensibil, capricios, sadic și răuvoitor. Să nu uităm că avem principiile de pedagogie divină chiar în versetul cel mai memorat din Biblie

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:16-17)

În ultimă instanță copiii nu-s nici ai părinților și (cu atât mai mult) nici ai statului, ei sunt ai lui Dumnezeu! De ce? Pentru că Dumnezeu a fost cât se poate de generos și curtenitor cu noi și ne-a dat pe Fiul Său! Oare cum ar arăta lumea asta dacă am crește astfel de copiii, pe care să îi ocrotim, pregăti și oferi apoi spre mântuirea lumii?

Notă: recomand o discuție mai aplicativă care poate fi găsită lecturând articolul Sfaturi pentru părinți (9) – Ce nu (cred că) înseamnă „nuiaua” biblică.

De ce diavolul e (aproape) întotdeauna simpatic (2. Șoapta angelică)

Primul articol din această serie – De ce diavolul e (aproape) întotdeauna simpatic (1. Partenerul) – a fost o succintă introducere în pretenția de parteneriat pe care o are diavolul față de oameni. E timpul acum să începem detalierea metodelor pe care le folosește. Șoapta asurzitoare este una dintre ele.

Diavolul a fost întotdeauna un progresist, ciudat de conservator/fixat pe un singur obiectiv: cum să promită că oferă ceva ce va fi confiscat la prima întrebuințare (libertatea). El nu face risipă de cuvinte când își prezintă ideile, puține și fixe, ci doar când trebuie să argumenteze de ce ele sunt cu adevărat bune pentru clientul lui. Ori aici este marea lui calitate: știe să facă decepția suavă, dulce, în același timp în care pune sângele în mișcare pentru idealuri pe care Dumnezeu ”le-ar vrea” îngropate în cutia de cadouri nicicând folosită.

Trăim timpuri când totul ”progresează”, inclusiv prostia! Ori prostia umană a fost întotdeauna aliatul indispendabil al smecherelii diabolice. E plină istoria umană de astfel de șmecherii/inginerii bazate pe o simplă șoaptă angelică, pe un simplu îndemn de a ”face lumea mai bună”, de a ”schimba în bine pe celălalt/societatea/lumea” uitând schimbarea în bine a celui care o ințiază. O întreagă și sofisticată creație căreia îi lipsește doar un șurubel care ar face-o cu adevărat funcțională! Ori acel ”șurubel” e întodeauna ceea ce diavolul nu poate oferi dar îl poate ascunde sau falsifica: schimbarea de sine în bine.

hypocrite1

Diavolul e cel mai altruist egoist, știe să șoptească confidențe interzise și soluții facile. El nu face risipă de autoironie și nu are niciun fel de scrupule atunci când trebuie murdărită cartea de vizită a foștilor sau actualilor lui clienți. La ce folos să împingi oamenii să facă lucruri rele, oribile, sângeroase și violente (știm cât de mult urăște acum violența) când tot ce are nevoie el e doar o încuviințare vinovată, o plapumă tăcută și liniștită care să ascundă cât mai bine neputințele și ipocriziile, o filosofie fotogenică care șerpuiește prin inimi până le anesteziază conștiința și simțul critic? Ironia face ca toată existența fleșcăită în vicii ”non-violente” occidentale să tolereze, reclame și stimuleze visceralitatea violentă pe care Occidentul a crezut că o poate domestici prin ”progres” – educație și tehnologie.

Iată dar ultimul exemplu de șoaptă convenabilă, la modă acum.

În epoca fragmentării și fluidității postmoderne facem din compasiune o metafizică universală și tare, aplicată chiar și monștrilor morali, ceea ce, între noi fie vorba, este încă un semn că îi uzurpăm lui Dumnezeu supremația morală. Nu se cade să fim ””răi”, ”închiși”, ”homofobi”, ”xenofobi”, ”egoiști” tocmai cu cei care împlinesc din plin toate aceste calități. Diavolul joacă maiestos rolul opresorului care își reclamă drepturile de victimă și ne oferă altruist cursuri în victimizarea monștrilor (tocmai pentru că are ceva evidențe (sau doar simple acuzații?) la dosarul cu care ne poate șantaja la nevoie). De altfel diavolul nu risipește niciun surogat al pocăinței de sine (doar e un maestru al (auto) învinovățirii), dacă folosește scopului său de a interzice separația clară dintre bine și rău. Această separație este interzisă tocmai pentru a perpetua mai departe dreptul răului de a se prezenta drept bine și pentru a nu deconspira propriile ipocrizii care să ne ajute la ajutorarea altruistă a celuilalt (în termeni biblici e vorba de scoaterea bârnei din fața ochilor care ne pregătește și autorizează moral să facem bine semenului, scoțând astfel paiul din ochiul fratelui).

El e cu adevărat copistul crud ce suferă de sindromul autenticității miloase iar mulți dintre noi îi reflectăm azi tocmai această sfărșietoare dramă luciferică. Dar asta ne introduce pe culoarul unei povești și a unei re-povestiri pe care vom păși în următorul articol.

De ce diavolul e (aproape) întotdeauna simpatic (1. Partenerul)

 The devil’s voice is sweet to hear. (Stephen King, Needful Things)

Partenerul

Poveștile sunt cronici ale unei lumi care ar exista dacă nu am fi noi. Ele sunt istorisiri ale unui alter ego nemulțumit cu capriciile propriei naturi, pe care nu are curajul a le mărturisi decât unor personaje și în contexte virtuale. Citind poveștile ne citim destinele așa cum ar fi dacă ne-am recunoaște caracterul, slăbiciunile și virtuțile. Desigur, ne cam îngrămădim cu toții să fim în pielea caracterelor bune, ale eroilor pozitivi, lăsând vacante partiturile neconvenabile, urâte, malefice. Iar în îmbulzeala generală de a ne proiecta în rolurile pozitive ale poveștilor descoperim cu surprindere că la această coadă suntem parteneri cu … diavolul!

Ne zâmbește amabil, ne face cu ochiul, e dispus chiar să ne dea un autograf în avans ca promisiune sfântă că e un ”băiat de treabă” și că rolul de erou i se potrivește de minune! Dacă avem curiozitatea și îndrăzneala să vorbim cu el, ne va spune că reputația sa proastă nu i se poate imputa lui ci unor inamici necruțători, posesori ai unui PR nimicitor. Ne va ademeni cu gândul că el nu înșeală pe nimeni ci doar deschide ochi, porți, orizonturi noi.

Asemenea lui Dumnezeu, diavolul e imaginea mereu nevăzută, prezența care nu-și reclamă nicio evidență dar pe care nu o poți evita. E vecinul nevăzut, nepalpabil și totuși mereu acolo.

Spre deosebire însă de Dumnezeu, ”străinul de departe”,  diavolul e ”străinul aproape”, el își insinuează voința prin șoapte mereu ademenitoare, corecte nu cu principiile mereu împovărătoare ci cu propriile interese care, coincidență, sunt perfect identice cu cele ale omului. E invitatul gazdă, îngrijitorul dorințelor, managerul viselor.  El întotdeauna a fost un fan al ”deschiderii minții”, al ”savurării” plăcerilor și al ”înfruntării” oricărei autorități. El e de fapt un adevărat maestru al ghilimelelor, al negării deghizate în vitalitate, virtuos al unui meta-limbaj ce distorsionează și nefericește ontologicul. El este trainerul personal al omului, sfătuitorul nelipsit pe calea devenirii de sine. În tot ceea ce face diavolul își trădează frustrarea că nu a avut primul cuvântul, ținând însă neapărat să-l aibă pe ultimul!

1378_the_devils_advocate_color_movie_still

El ne face sugestia că  e greșit a-l descrie ca fiind un rău necesar tocmai pentru că el jonglează atât de bine cu sloganurile/etichetele moralității. Până la el nici nu știam câte rele putem face în numele binelui! De fapt el e mai necesar decât binele cu care este pus în contrast, aducându-ne aminte că oamenii au tendința de a-l crede pe el mai mult decît pe Dumnezeu. Credibilitate ”căștigată” prin deschidere față de viciile devenite suportabile, transformate în virtuți chiar, maleabilitate și o constantă disponibilitate de a şopti/sugera/oferi.  El este un fan al omului, primul și ultimul umanist!

Da, ”povestea diavolului trebuie re-spusă” e imperativul unei lumi ipocrite în a auzi varianta proscrisului convenabil! Și, ”slavă Domnnului” (limbajul, cu ironiile lui deloc inocente!), povestea lui începe să fie  tot mai auzită în cultura noastră. La urma urmei, de ce să ne fie frică de cineva care e atât de simpatic? Disney ne oferă o schemă de terapie pentru această ”frică dogmatică” de diavol. Așa că, copii și adulți, stați pe aproape: e vremea re-povestirilor!

“Noah” și pop-cornul apocalipsei

TRUMAN

       Who are you?

CHRISTOF

       I’m the creator.

Truman looks up to the “heavens.”

TRUMAN

       The creator of what?

CHRISTOF

       A show — that gives hope and joy

       and inspiration to millions.

TRUMAN (incredulous)

       A show.  Then who am I?

CHRISTOF

       You’re the star.

Amvonul celor fără de amvon

După o istovitoare zi de muncă, târât în fuga după câştigul capitalist etichetat cu sloganele stângiste ale echității sociale, individul hipermodern se aşează seara în faţa noului amvon. Își ia punguța de pop-corn, pune picioarele cât mai confortabil pe masă și “prizează” binevoitor o nouă seară de consum al dublei creaţii după chipul şi asemănarea spectatorului/producătorului media. Oglinda fermecată nu pare a fi prea obosită în a spune mai departe minciunile confortabile iar urechile și ochii suportă azi aproape tot ce inima cere!

Dacă realitatea e circulară, banală, filmul trebuie să-i insufle spectatorului dramatismul eroului și al excepționalismului. Dacă în labirintul cotidian mușchii sau mintea îi sunt blocate în automatisme seci atunci filmul trebuie să îi nască fiorii unui realism fantastic cool…

Dar mai mult decât fabrica de vise ce compensează dramatismele metafizice sfărâmate de ”ciocanul” lui Nietzsche, Freud și Marx, retorica noilor predicatori se pliază nevoilor de show şi libertianism entropic ale plătitorilor de abonamente. Fidelii consumatori devin, cu timpul, fidelii captivi ai unui paradis de promisiuni. Filmul nu e doar entertainment, e chiar cușca sloganurilor morale pe care ne-o permitem după ce religia a fost exmatriculată pe motiv de inconfort psihic.

Apocalipsa convenabilă

Un astfel de paradis de promisiuni este consumul de apocalipse made in Hollywood. Că avem un om păianjen/liliac/mutant care vine să salveze omenirea de răul produs de insipizi frustrați, respinși de societate, totul nu e decât o variație a supraviețuirii omenirii pusă în fața unui rău nemeritat. Interesant e faptul că fiorul unei tragedii planetare, al unei judecăți finale, transcende granițele religiei și impregnează imaginarul postmodern sub forma cataclismelor sau a pericolelor pe care le înfruntă omenirea. Și inevitabil, profilul mesianic vine la pachet cu aceste amenințări. Filmele hollywoodiene cu Batman/Spiderman/Superman ne oferă sejururi la psihiatru pentru a descoperi că noi suntem ăia buni (sau cel puțin bunișori) iar ăia răi sunt răi (și nici ei nu-s chiar atât de vinovați pentru că întotdeauna avem părinții/medicația/experimente științifice eșuate pe care să dăm vina).

Dar oare se păstrează acest scenariu și în cazul unui film ca ”Noe”? Well, libertatea artistică e doar un nume pentru a insera comandamentele morale ale epocii. Chiar dacă vizualitatea oferită de ”Noah” este impresionantă, ortodoxia vremurilor de azi trebuie respectată întocmai. Iată câteva elemente pe care filmul, cu toată libertatea de creație asumată, ar fi trebuit să nu le modeleze conform chipului veacului nostru (sunt suficiente alte goluri ale textului biblic care ar fi putut fi umplute de imaginația artistică):

1. Noe nu e un neprihănit, cu temere de Dumnezeu, ci e un extremist environmentalist, unul care prețuiește infinit mai mult viața animalelor, pentru care face o arcă și sacrifică tot ce are, față de viața copiilor nou-născuți pe care vrea să-i omoare ca să nu contamineze pământul cu răutatea umană. Animalele merită un nou început însă cu privire la oameni Noe crede tocmai opusul. Noe, bun venit în sensibilitatea postmodernă!

2. Filmul obturează cu bună știință o parte foarte importantă a textului biblic: ”Noe umbla cu Dumnezeu” ceea ce înseamnă că avea ceva habar de ce vroia Dumnezeu. Dar nu, revelația nu e posibilă pentru că Dumnezeu nu e capabil să vorbească pre limba muritorilor și de aceea bietul Noe orbecăie, presupune. Apocalipsa lui Noe nu este subordonată sensibilității divine cu privire la importanța vieții umane (da, vorbim și de sacrificiile umane, mai ales ale copiilor, în culturile arhaice) și cu privire la planul mântuirii. Scrupulosul Noe din film ține minte genealogiile de la Adam și Eva dar pare a fi total ignorant cu privire la promisiunea edenică făcută Evei că din ea se va naște un mântuitor. Agățându-se de această promisiune, Noe ar fi privit cu mare bucurie nașterea copiilor fiului său Sem. A-l transforma însă pe Noe într-un aborționist în numele justiției lui Dumnezeu e nu doar anapoda ci pur și simplu plesneală de prostie.

3. La urma urmei de ce vine acest potop peste pământ? De ce Dumnezeu își asumă acest risc de a fi acuzat de masacru al inocenților laolaltă cu cei vinovați? ”Orice făptură își stricase calea pe pământ” (Gen. 6:12, idee ce se repetă de 5 ori în textul din Geneza) pare a fi fără niciun echivoc. Dar această supărătoare generalizare trebuie ruptă în excepții, în inocențe care întorc vina spre Dumnezeul nemilos ce îi pune pe toți în aceeași oală. Aici cred că este de fapt marele eșec al filmului. Noe e o metaforă a crizei umanității și a individului deopotrivă. Nu trebuiesc menajate culpabilitățile fiecăruia prin difuzarea lor doar asupra unor anumite categorii de vinovați. Excludem vinovăția individuală pentru a găsi alți țapi ispășitori care să acopere ”descompunerea cetății omului” (R. Girard) autonom față de Dumnezeu, ajuns într-o serie de crize interminabile:

We must realize that the apocalyptic violence predicted by the Gospels is not divine in origin. In the Gospels, this violence is always brought home to men, and not to God. What makes the reader think that this is still the Old Testament wrath of God is the fact that most features of the Apocalypse, the great images in the picture, are drawn from Old Testament texts.

These imagines remain relevant because they describe the mimetic and sacrificial crisis. We find precisely the same structure of crisis in the Gospels, but by this time there is no longer a god to cut short the violence, or indeed to inflict it in the first place. So we have a lengthy decomposition of the city of man, in which a disorientated humanity meets in chaotic confrontation. (Rene Girard, Things Hidden since the Foundation of the World, Stanford University Press, 1987, p. 196)

Potopul a fost doar un moment când norii pământului s-au transformat în oglinda umanității. Interesantă este strategia non-violentă a lui Isus de a vorbi umanității și răspunsul acesteia care, prin violența exercitată, va reclama violența justiției:

Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ,Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.’ Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora? (Matei 21:40)

Noah

Apocalipsa tăcută a fiecăruia

Desigur, apărați de orice manifestare violentă a justiției divine, asigurată prin legământul pe care l-a făcut Dumnezeu lui Noe și urmașilor lui, ne vedem mai departe de violențele mari și mici, gălăgioase sau surde, anonime sau celebre. Violențe împotriva noastră înșine, a celorlalți, a lumii naturale și a lui Dumnezeu.

După cele două ore de apocalipsă fancy la TV sau în cinema, cu stomacul plin de pop-corn și mintea stoarsă de îndoieli și imaginație, ne vedem mai departe de realitatea circulară, monotonă, lipsită de orice supranatural, eroic, moralitate și nonșalanță. Ne jucăm mai departe rolul de staruri cu care ne flatează regizorii show-urilor pe care le consumăm. Uităm însă că există o apocalipsă tăcută pe care fiecare o trăiește la un moment dat în viață. O pierdere semnificativă, o boală incurabilă, o bătrânețe ce se rostogolește implacabil toate acestea sunt forme prin care Dumnezeu ne trage atenția că epiderma noastră nu e granița realității noastre.

Iată mica apocalipsă cântată de Freddie Mercury, un artist pe care l-am iubit și mai mult după ce am aflat că e homosexual tocmai pentru că mi-aș fi dorit să nu-și risipească talentul în fundături mizerabile. Cu doar cîteva săptămâni înainte de sfârșitul său, Freddie cântă despre cum ar vrea să se ducă înapoi în trecut. Dar când se uită cu atenție vede că este ceva care nu se schimbă: dragostea. Păcat însă că viața nu e un joc, că oricât am vrea ca ”the rest of my lifes been just a show”, iată  că există și un sfârșit. Iar Creatorul nostru nu e regizorul show-urilor făcute a ne minți frumos…

Pentru Noe a fost un sfârșit ca să aibă parte de un nou început. Pentru Noe…

%d bloggers like this: