Category: Books

Lumile din bibliotecă (1)

Într-un univers al creaţiilor, al multiplelor gesturi de inventare a ceea ce este deja cunoscut în amintiri, gânduri şi senzaţii, în Biblioteca Babel de care vorbea Borges, lectorul se rătăceşte bezmetic (dar fericit) printre umbrele şi reflecţiile creatorilor. Oare nu cumva structura psihologică a cititorului se formează sau deformează în funcţie de oglinzile pe care autorii i le pun în faţă şi în faţa cărora se complace ca lector?

Am primit cu ceva timp în urmă o invitaţie de a oferi nişte recomandări dintre cărţile pe care le-am citit în 2009. Cu ceva întârziere şi cu scuzele de rigoare, dau curs acestei invitaţii, devoalând astfel câteva dintre oglinzile-labirint în care m-am privit în 2009.

1. Evanghelia după Ioan – Beniamin Fărăgău

Dacă Biblia este adevărata oglindă în care ne vedem chipul creionat în liniile subţiri ale credinţei sau tuşele păcatului, atunci am să încep evocând o carte care ne  pune la dispoziţie câteva schiţe preliminarii.

Comentariul lui Beniamin Fărăgău asupra Evangheliei după Ioan aduce:

– prospeţimea înţeleptului pe a cărui buze se află mereu învăţături noi,

– siguranţa exegetului care desfăşoară anevoioasa muncă de desluşire a sensurilor învăluite în tipare culturale, lingvistice şi istorice, vechi de mii de ani,

– claritatea învăţătorului care ştie cum să comunice adevăruri profunde şi

– inima păstorului căruia i s-au dat suflete de îngrijit.

Comentariul lui Beniamin Fărăgău are calitatea de a exprima preocuparea autorului Evangheliei, aceea de a dovedi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, ca împlinire a tezaurului de promisiuni din Vechiul Testament. Eu, cel puţin, prefer onestitatea şi fidelitatea faţă de un sens cât mai aproape de cel intenţionat de autor decât ostentaţia creativă, dar dementă a spiritului veacului în care trăim. Tocmai de aceea, comentariul lui B. Fărăgău este demn de apreciat şi pentru că exprimă grija pastorală a lui Ioan ca nu cumva procesul dovedirii lui Isus  ca Fiul lui Dumnezeu (afirmaţie, dovedire, proclamare), vizibil de-a lungul întregii Evanghelii, să fie unul reversibil, de la fiorul proclamării credinţei la plictisul cenuşiu al informaţiilor pe care le preluăm ca tradiţie cultural-religioasă.

Aşadar, recomand Evanghelia după Ioan ca pe o veritabilă examinare a credinţei în Cel care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

2. Cu sufletul rămas în viaţă – Philip Yancey

Sunt cărţi pe care am vrea să le scriem noi. Nu pentru că am avea disponibilităţile şi rafinamentele literare ale anumitor autori, nici pentru că urzupăm, fie şi numai într-un exerciţiu de imaginaţie, faima marilor scriitori. Am dori sa scriem unele cărţi doar pentru oportunitatea de a cunoaşte inopinat, credem noi, lucruri pe care le-am bâjbâit în viaţa reală, pierzând ani de experienţe dureroase.

O carte pe care eu aş fi vrut să o fi scris este Cu sufletul rămas în viaţă de Philip Yancey. Însă pe măsură ce citeam cartea, prejudecata mea cu privire la lejeritatea anumitor scriitori de a-şi scrie cărţile s-a năruit. Literele nu se pun în ordine de la sine, ci armonia lor este ordonată de forţa unor trăiri care transcend graniţa confortului. Uite aşa am avut surpriza să descopăr că această carte a fost scrisă tocmai ca un exerciţiu terapeutic.

Experienţele autorului în comunităţi eclesiale dominate de legalism, ipocrizie şi rasism nu au dezarmat credinţa sa, ci au constituit prilejuri de descoperire a unor altfel de oameni care l-au ajutat să-şi păstreze sufletul în viaţă. Aceşti oameni-mentori (Martin Luther King, G. K. Chesterton, dr. Paul Brand, dr. Robert Coles, Dostoievski, Gandhi, dr. C. Everett Koop, John Donne, Annie Dillard, Frederick Buechner, Shusaku Endo şi Henri Nouwen) l-au ajutat pe autor să creadă într-un Dumnezeu care se îngrijeşte nu de programe de biserică, ci de mântuirea oamenilor.

Lecturând cartea, am văzut cum autorul demolează două prejudecăţi. Ph. Yancey schiţează portrete de creştini (cu excepţia lui Gandhi) cu mult mai bogate decât caricaturala dar clasica figură a roboţelului programat la 2 ore de creştinism pe săptămână. Iar în vieţile acestor mentori descopăr un Dumnezeu Viu care are o dragoste de oameni şi gusturi mult mai rafinate decât “profesioniştii” religioşi. Dumnezeu savurează astfel o poezie, un roman, o prelegere, un tratat de medicină, o declaraţie politică sau o îngrijire caritabilă a celor prin care îşi expune Chipul de iubitor de oameni. Umanismul pe care îl expune Philip Yancey este o extensie a înţelegerii Evangheliei şi a trăirii ei în veacul nostru. Ori paginile frumoase din vieţile acestor oameni nu se scriu gratuit, ci cu un cost destul de mare. Cost pe care mulţi dintre noi nu vrem să-l plătim, având drept scuză umbrele şi zonele gri din vieţile unora dintre aceşti mentori.

Citind această carte, mi-am dat seama că nu trebuie să îmi doresc o cunoaştere gratuită, uşoară, superficială, ci una care se capătă trăind credinţa, adică atingându-L pe Dumnezeu în cutele plăcute dar şi în cele mai puţin plăcute ale vieţii.

Viaţa începe vineri (trailer audio)

Este salutară descoperirea trecutului atâta timp cât ea nu se transformă într-o boemă stilizare a melancoliilor, ca refuz şi inadaptare la prezent. Tocmai de aceea încerc să citesc cu ambii ochi (unul al dorinţei imagologice şi celălalt al criticii contemporane) mediatizata şi elitista dorinţă de a (re)valoriza Bucureştiul ante şi interbelic.

Oricum, o invitaţie la lectura unei cărţi scrise de Ioana Pârvulescu este un act de prozelitism al hedonismului cel mai rafinat. 🙂

Fatalităţi istorice?

Lecţia românească

Mă gândesc că la început de an ar trebui să îmi “optimizez” capacitatea de viziune, proiectând noi cărări spre aceleaşi scopuri măreţe. Ambiţia este imediat stârnită de vise dar “cuminţită” de cauzalităţi care parcă îmi scapă din mâini.

La 20 de ani de la Revoluţia din 1989, întâlnim un dominant ethos pragmatic ce nu cunoaşte decenţa integrităţii, o reţea de intrigi şi puteri obscure, ghidate de primatul partizanatului găştii şi al nepotismului birocratic. Braţele lungi ale caracatiţei neo-comuniste sunt acum camuflate în exigenţele capitaliste ale directorilor de instituţii, primari, parlamentari, miniştri, etc. Un întreg sistem de activişti cu “origine sănătoasă” s-a convertit, peste noapte, în sistemul de parveniţi capitalişti, stimulaţi în ocuparea funcţiilor şi demnităţilor tocmai de apartenenţa la casta veche a comuniştilor. Intrarea în sistemul demnităţilor publice şi al afaceriştilor de succes este supusă şi acum aceluiaşi criteriu, al “originii sănătoase”.

Rămân la fel de favorizaţi cei  şantajabili, perfecţi pentru rolul de coruptibili docili! Rămân la fel de defavorizaţi cei integri şi dornici de performanţă!

Profesorii ruşi

Vorbind într-un registru cinic, dar foarte realist, cred că Revoluţia română din 1989 ar putea fi rescrisă sub titulatura sloganului repetat la fiecare dintre alegerile de după 1990: au plecat ai noştri, au venit ai noştri! Doar că în 1989 scenariul spectacolului public a cuprins prea multă vărsare de sânge. Când citesc istoria recentă a României nu fac altceva decât să dau curs unei lecturi dintr-un curs de dramaturgie socială, dictat de raţiunea diabolică a unor generali din Lublianka, sediul KGB-ului de odinioară. Acest scenariu  este devoalat de Thierry Wolton în KGB-ul la putere. Sistemul Putin (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008).

Acum mai bine de treizeci de ani, Iuri Andropov, unul dintre foştii şefi ai KGB, sesiza stagnarea multiplă a societăţii sovietice. Partidul comunist îşi pierduse iniţiativa, iar aparatul său era mai degrabă interesat să-şi conserve privilegiile, decât să întreprindă reforme. Cei care cunoşteau cu adevărat realitatea au pus la cale un plan de revitalizare a imperiului. Însă glasnost şi perestroika au eşuat, imperiul s-a destrămat, epoca Elţîn părea să aducă şi în Rusia atributul esenţial al civilizaţiei moderne: democraţia.

În anii tulburi care au urmat, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care şi-au însuşit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele şi diamantele. Dar lanţul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraţilor stăpâni ai societăţii sovietice şi postsovietice: membrii fostei poliţii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informaţie şi expertiză. Ştiind că, în Rusia, este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putin şi oamenii săi îi forţează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul său şi nici al cetăţenilor, ceea ce şi-au însuşit ilicit în anii ’90. S-ar părea că insaţiabila Administraţie Prezidenţială, reprezentată de Putin şi de succesorul său Medvedev, visează să restaureze un sistem internaţional bipolar.

Concluzia lui Thierry Wolton, un specialist în materie de KGB care ne oferă acest terifiant tablou, este surprinzătoare: acaparată de un grup atât de prădalnic, lucrând împotriva cetăţenilor ei, nimeni nu trebuie să se teamă de resurecţia unei foste mari puteri. Rusia, condusă în sistem Putin, nu are nici un viitor.

Orice asemănare cu sistemul politic, economic şi social românesc este o pură necesitate!

În aşteptarea lecturii cărţii, puteţi citi AICI o cuprinzătoare descriere.

Examenul iertării

Pe de altă parte, citesc prin presa românească deconspirările informatorilor cu dezgustul oripilant pe care mi-l poate oferi lectura decadentă a patimilor spectaculare. Fărâmele de vieţi distruse sunt oferite spre consum/devoraţie mediatică. Mila creştinească faţă de astfel de Iude (convertite la noua situţie nu din convingere, ci doar de tăvălugul istoriei) trebuie împletită cu vocaţia unei purităţi nepătate pe care viitorul ni-l promite vanitos, dar pe care trecutul/prezentul ne-o trădează mereu. Comunismul a ştiut atât de bine să ne murdărească icoanele sfinţilor la care ne uitam odinioară ca modele de gândire şi simţire românească. Aşa zisa asanare morală prin noua dosariadă este tardivă şi tocmai de aceea, are efecte perverse: a ajuns nu o curăţire a rufelor în public, ci o murdărire a lor colectivă. Ea slujeşte mai mult atmosferei decadente de genul vezi că toţi au fost corupţi, nimeni nu-i neprihănit, ne-au murit sfinţii, etc., nicidecum unei revigorări spirituale şi morale de care are nevoie noua generaţie.

Calitatea morală a unor oameni compromişi este dată doar de recunoaşterea voluntară a vinovăţiei lor, nu de mărturisiri sub influenţa unor suspiciuni sau presiuni exterioare. Până acum am avut parte, în covărşitoarea lor majoritate, de marturisirile ştrangulate, chinuite şi şovăielnice, nicidecum de mărturisiri catarhice, purificatoare. Blestem mare să nu  poţi scăpa de proprii demoni chinuitori de care te-ai îndrăgostit! Am sentimentul cumplit al unei noi restauraţii care păcătuieşte exact prin aceeaşi greşeală cu regimul păcătos anterior, cel comunist: căutăm oamenii cu “origine sănătoasă”, excluzându-i pe cei “diferiţi”, duşmanii de clasă, trădătorii, etc.

Tocmai de aceea, cred că exigenţa integrităţii trebuie suplinită cu cea a iertării, pe baza mărturisirii benevole. Altfel, în numele adevărului, am deveni ucigaşi ai dragostei de semen. Spovedania celor care au fost securişti şi informatori este însă o prea grea cerinţă pentru un corp social românesc per general inert şi imoral (păcat că nici măcar bisericile creştine nu pot fi un exemplu de mărturisire, iertare şi recuperare).

Cred că marile condiţionări mundane pot fi examene ale limitelor umane şi prilejuri de irumpere ale libertăţii, dinspre un transcendent pătrunzător. În ultimă instanţă, libertatea gândirii şi a sufletului pot fi furate doar dacă le aservim orgoliului delirant dar fasonat, la modă. Atunci însă, nu mai putem băga de vină nimănui!

Totodată, cred că valoarea personală este o alchimie de talente înnăscute, descoperite  şi educate prin multe ore de muncă. Timpul are darul de a roade pojghiţa prefăcătoriei şi de a restaura demnităţile şi drepturile călcate în picioare din societate. Uite aşa, pentru a-mi păstra sănătatea şi vigoarea, încerc echilibrul fragil între dictonul “vremurile sunt sub oameni” şi observaţia aceluiaşi Neculce că “oamenii sunt sub vremuri”.

Logica lui Moş Crăciun

Îmi place să cred că am ajuns să văd lumea ca o sală de clasă şi fiecare zi drept o lecţie nouă. Dar cel mai bogat “material”  de studiu sunt oamenii pe care îi întânesc (şi evident propriul sine, de altfel un teren foarte sinuos de exploatat). Chiar dacă sunt “condamnat” să rămân în sfera trăirilor umane, de  multe ori doresc să evadez, măcar un pic, din captivitatea condiţionărilor socio-culturale. Cred că exerciţiul critic este un astfel de prilej (iluzoriu?) de eliberare.

Uite aşa, camuflându-mă în torentul de dorinţe sezoniere, am ajuns să mă întâlnesc cu un obsedant marxist bărbos, îmbrăcat într-un roşu strident şi care a adus omenirea într-un sclavagism dulceag, promiţând tuturor cadouri “for free”! Neîncrezător în astfel de gratuităţi, am trecut pe la oficiul de cazier al bibliotecilor, comandând datele personale ale acestui personagiu suspicios.

Locul şi data naşterii din certificatul de naştere al lui Moş Crăciun nu sunt clar precizate: zămislirea sa în măruntaiele istoriei pare să fluctueze de la bizantina şi călduroasa Licia (Sfântul Nicolae, caritabilul de prin secolul IV d. Hr.)  până la îngheţata Islandă  (Odin voiajor cu cei 8 cai ai săi zburători în timpul sărbătorii păgâne nordice Yule; fiind zeu, Odin este trans-epocal, chiar dacă a cam iesit la pensie prin Evul Mediu). Mixajul cultural şi religios hiperecumenic din care s-a născut Moş Crăciun ar face invidios orice activist gălăgios al corectitudinii politice din timpurile noastre. Legitimat în galeria anarhetipurilor colective cu nume ca Pere Noel, Kris Kringle, Sinterklaas, Santa Claus, Sfântul Nicolae, etc., Moş Crăciun are atât de mulţi părinţi încât îi pot înţelege complexul de a juca rolul de bunel/moş pentru atât de  mulţi copii. Undeva, în natură, există o lege a compensaţiei!

Elful (St. Nick cel pitic – în varianta de lucru a new-yorkezilor de la începutul secolului XIX) s-a luptat pentru supremaţie, pentru puţin timp, cu imaginea durduliului Old Santeclaus (de insipiraţie olandeză şi filtrată nord-american, de prin aceeaşi perioadă). În cele din urmă, juriul istoriei a decis că un moş mai grăsuţ este total inofensiv pentru copii. Ceea ce mă miră este faptul că dorinţa moşului de a face cadouri copiilor nu a ridicat niciun semn de îndoială imaginaţiei virgine de atunci.

În fine, după o astfel de copilărie chinuită, Moş Crăciun (care inaugurează mitul răsturnat al tinereţii fără bătrâneţe – să rămâi bătrân atât de multe secole!) capătă consistenţa fiorului asteptării sale inopinate, prin coşul de fum, de către copiii lăsaţi în voia fanteziilor de către părinţi tot mai ocupaţi de cuceririle industrializării. Fericirea instant a copiilor cu minimum de efort, dar maximum de tensiune ideatică – iată cockteil-ul perfect pentru părinţii din ce în ce mai comozi! Uite aşa se externalizează serviciile relaţiilor afective. Iar Coca-Cola a fost doar prima companie care a ştiut să stoarcă fiecare strop de fericire din voiajul visurilor copiilor via buzunarul părinţilor. De aici, nu a trebuit să treacă decât câteva decenii de educaţie consumeristă pentru a se ajunge la pânda umplerii şosetelor, ameţeala cromatică şi sonoră a  paradelor de Crăciun, safariuri prin mall-uri, fotografii cu moşul, scrisori languroase, umărite prin GPS până la Polul Nord, etc.. Iată cum braţele lungi ale satisfacţiei burţii, tradusă în pompoase tendinţe şi cifre de vânzări, au cucerit până şi redutele intime ale imaginaţiei, aparent inocente, a copiilor (imaginaţie care ar fi fost absolut inocentă dacă nu ar fi sedusă de o nestăpânită/needucată dorinţă de semnificare).

vintage_santa_coke_commercial003-1

Odată cu evoluţia şi dezvoltarea poveştii lui Moş Crăciun în cultura occidentală a ultimelor două secole, observăm procesul de laicizare a naturii narative a soteriologiei umane. Poveştile ne oferă ceva în care să credem: cumpărăturile! Nu mai este vorba de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu născut pentru mântuirea oamenilor, ci este vorba de povestea unei religiozităţi laice, neparticipative în sensul responsabilităţii moral-religioase dar participative în sensul raporturilor sociale (a infatuării bunelor intenţii) şi în sensul mântuirii de sine (a materializării spiritului).

Cei care resping puterea de condiţionare a publicităţii (şi a mass-media în general) nu sesizează logica aparte a eficienţei lor. Nu e vorba de o logică a enunţului şi dovezii, ci de una a povestirii şi a aderării la ea. Nu credem în poveşti, dar ţinem la ele. “Demonstrarea” produsului nu convinge pe nimeni; nu face decât să raţionalizeze cumpărarea, care oricum precede sau depăşeşte motivele raţionale. Cu toate acestea, fără să “credem” în produs, credem în publicitatea care vrea să ne facă să credem în el. E povestea lui Moş Crăciun: copiii nu-şi mai pun deloc întrebări asupra existenţei lui, şi nu trec de la această existenţă la cadourile primite, cum trecem de la cauză la efect; credinţa în Moş Crăciun e o improvizaţie raţionalizantă ce ne îngăduie să păstrăm în cea de-a doua copilărie relaţia miraculoasă a cadourilor primite de la părinţi (şi îndeosebi de la mamă), pe care am cunoscut-o în prima copilărie. Această relaţie miraculoasă, pierdută ca fapt, se interiorizează într-o credinţă care e prelungirea ei ideală. Un romanesc neartificial: el se bazează pe interesul reciproc pe care-l au cele două părţi în păstrarea relaţiei. În toate acestea, Moş Crăciun nu are nicio importanţă, iar copilul crede în el doar de aceea. Prin această imagine, ficţiune, alibi, el consumă jocul solicitudinii parentale miraculoase şi grija părinţilor de a fi complicii poveştii – lucru în care va crede şi când va înceta să creadă în el. Cadourile nu fac decât să confirme acest compromis (Jean Baudrillard: Sistemul obiectelor, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1996, p. 109).

Căderea în ritual

Sunt printre noi pretenţioşi, mai mult sau mai puţin diplomaţi în expresia propriilor convingeri, care resping spectacolul religios din societate. Aceştia îşi clamează superioritatea printr-o poziţie de Homo Indifferens. Chiar şi în aceste cazuri, resursele combinatorii ale raţiunii şi discursului nu pot masca complet statutul natural de  Homo Religious. Opţiunile subiective, oricât de emancipatoare se vor a fi prezentate, nu pot decât să trădeze frustrarea şi tendinţele deicidare pe care le manifestă un om înrădăcinat în dualismul acceptării sau respingerii unui sistem de valori, al unei viziuni de viaţă şi al unui principiu explicativ. Aşadar, indiferent de indigestiile filosofico-religioase “nobile” pe care le reclamăm unii dintre noi, suntem cu toţii în aceeaşi barcă, a religiozităţii naturii umane, chiar dacă vâslim în direcţii diferite!

Ei bine, în întâmpinarea dorinţei de cunoaştere a statutului nostru ca fiinţe religioase vine şi cartea Căderea în ritual. Nu pot decât să salut încercarea dr. Iosif Ţon de a clarifica anumite filiaţii istorice ale religiozităţii noastre, asumate mai mult sau mai puţin conştient şi responsabil de către fiecare dintre noi.

Autorul cărţii “pendulează” între un optimism exprimat în sintagma suntem liberi să alegem ce să credem, libertate care vine dintr-o cunoaştere a alegerii şi o alegere a cunoaşterii şi un realism pesimist, oferit de glisarea istorică ce surprinde decadenţa şi degradarea creştinismului. Această  viziune realist-pesimistă suprinde determinismul filosofic, cultural şi politic care se manifestă în comunităţile creştine care instituţionalizează credinţa.

Necesitatea analizei fenomenului de “cădere” la ritualism porneşte de la o consecinţă importantă a integrării României în Uniunea Europeană. În această  “integrare” se desfăşoară o veritabilă întâlnire cu sine şi cu alţii, a structurii spirituale naţionale cu cea europeană. Astfel, păgânismul precreştin al corpului social românesc, specific unei societăţi involute (aşa cum este încă, în bună parte, cea românească) se întâlneşte cu păgânismul new age, free-thinking sau al animismului ştiinţific fasonat al europenilor deschişi către experienţele diferenţei (este vorba de diferenţa faţă de moştenirea creştină a Europei, acuzată de opresiune ideologică şi viziune etnocentristă retrogradă).

Structura argumentării desfăşurate de-a lungul cărţii este clară şi bine documentată (poate că ar fi fost mai fericită prezentarea ei într-o altă formă vizuală, cu o taxonomie mai rigidă a editării capitolelor şi subcapitolelor). Îmi permit trasarea  câtorva linii directoare:

a) este falsă presupoziţia evoluţionistă (pe care o învaţă dogmatic fiecare dintre noi, în lipsa unei informări decente) care afirmă că desfăşurarea diacronică a religiei porneşte de la animism, trece prin magie şi politeism, pentru a  ajunge la monoteism. Evident însă că monoteismul, în virtutea evoluţiei ştiinţifice, trebuie abandonat în favoarea unor inginerii mentale (autodivinizatorii  – de sorginte orientală sau organizaţională,  sau înrobitoare, a tranformării într-un număr anonim într-un mecanism social – de sorginte distopică);

b) oricând în istorie, dar mai ales în vremurile decadente din punct de vedere moral, ritualul (definit ca operaţiune mecanică de manipulare a unor forţe, zeităţi) este preferat unei relaţii cu Dumnezeu, bazate pe ascultare şi împlinirea unor condiţii morale (a nu se confunda totuşi viaţa devoţională şi credinţa în Dumnezeu doar cu pietismul emoţional şi moralitatea rigidă, aşa cum fac mulţi apologeţi ortodocşi când descalifică – câteodată pe bună dreptate –  relaţia protestanţilor cu Dumnezeu, relaţie căreia îi lipseşte “fiorul tainei” şi al liturghiei);

c) istoria oferă exemplul căderii în ritual atât al poporului evreu, cât şi a creştinilor.

În prelungirea eforturilor lui I. Ţon,  aş schiţa posibile articulaţii ale  mecanismului decadenţei creştinismului ritualic:

– sub efectul veneraţiei cinstite a lui Dumnezeu se cade în respectul halucinogen al preacinstirii celor care Îl venerează (transformarea martirilor şi doxologilor în sfinţi mijlocitori);

– sub efectul dorinţei de comunicare socială, a închegării unei apologetici şi teologii creştine, se ajunge, printr-o exacerbare a raţionalităţii discursive, la subminarea autorităţii revelaţiei lui Dumnezeu. Subminarea Sfintei Scripturi este împletită cu o recuperare a filosofiei greceşti, ca stimul intelectual al acestei raţionalităţi discursive (transformarea întrebărilor filosofice în apofatismul şi mistagogia sfintelor taine, transformarea istorică a filtrării exegetice şi omiletico-devoţională a învăţăturilor biblice în sfânta tradiţie, mai sfântă şi mai preţuită decât învăţăturile pe care vrea să le tălmăcească);

– sub efectul socializării “corecte politic”, se ajunge la un puternic sincretism religios, dictat de cerinţe politico-culturale;

d) soluţia în faţa acestei contrafaceri masive a creştinismului este o reîntoarcere la învăţăturile Scripturii şi provocarea lui Dumnezeu de a răsplăti cu frumuseţea trăirii Evangheliei pe cel care o crede.

Cartea Căderea în ritual poate fi o reală provocare pentru tinerii cercetători evanghelici de a disemina în mediul academic studii scrise cu o atitudine a unei inimi smerite, dar care să împlinească exigenţa erudiţiei atâtor Nebucadneţari falnici din intelectualitatea românească. În acelaşi timp, cartea oferă suficiente resurse şi puncte de analiză pentru a deconspira păgânismul care se ascunde sub datinile şi tradiţiile populare româneşti, prea blagoslovite de Ortodoxie.

Aşadar, lectură folositoare! 🙂

%d bloggers like this: