Category: Books

Raţiune şi senzualitate – un posibil dialog între Isus, Pascal şi Oscar Wilde

Ravi Zacharias nu mai are nevoie de nici o prezentare (pentru curioşi însă, le recomand un voiaj prin agora ideilor de la The Veritas Forum). Mă bucur de apariţia în limba română a unei serii de dialoguri (imaginare) între Isus şi personaje istorice (Hitler – Mielul şi Fuhrerul), culturale (Oscar Wilde – Raţiune şi senzualitate) şi religioase (Buddha – Lotusul şi crucea). Aici se văd atât de clar cele două amprente ale formării cultural-spirituale ale lui Ravi: rigurozitatea logică occidentală împletită cu scriitura sapienţială simplă, dar plină de imaginaţie, specific orientală, oferind astfel cititorului interogaţii pertinente, atât de familiare, dar şi răspunsuri clare şi demne de validat în viaţa fiecăruia.

În cele ce urmează mă voi opri asupra scriiturii din Raţiune şi senzualitate. Îl găsim pe Oscar Wilde aflat într-un moment în care sclipirile orgolioase nu mai pot impresiona pe nimeni. Ba dimpotrivă. În faţa morţii, omul ajunge pentru alţii un pretext de fulguraţii mentale cu privire la moarte, deşertăciunea vieţii şi recompensarea crudă a tăcerii morţii pentru toate aroganţele zgomotoase ce par inepuizabile de-a lungul vieţii.

Dialogul imaginar al lui Oscar Wilde cu Isus şi Blaise Pascal are ca motive de dezbatere:

  • problema artei pentru artă, a aşa zisei autonomii totale a artei, pretext timpuriu al secularizării feroce de astăzi şi
  • senzualitatea ca expresie a unei libertăţi adolescentine, dezbărate de chingile legilor, ale moralităţii.

Nimic mai actual, aş putea spune. Discuţia nu are nimic de a face cu preferinţa pentru o modă culturală, cu prejudecata pe care o avem noi, postmodernii, că orice problemă şi personaj al trecutului ne incomodează prezentul, furându-ne bucuria de a trăi. Dialogul este relevant şi transpus tocmai într-o manieră transistorică pentru că urmăreşte zbateri umane valabile în orice epocă istorică, în orice context cultural.

Mecanismul argumentativ pervers al pedagogiilor prejudecăţilor antipuritane este cât se poate de explicit în filme ca American Beauty şi Little Children. Prin educarea aculturală a culturii de masă, apetenţa spre senzualitatea entropică şi descrierea minuţioasă a patologiei răului a devenit nu doar apanajul criticilor de artă şi film, ci şi a  nevoilor “omului simplu”. Refuzăm excesul “utopiei” bunelor intenţii ale religiei creştine, ale politicii, moralităţii şi bunei educaţii printr-un exces al orgoliului rănit, refugiat în baladele decadente ale distopiilor postmoderne, post-artă, post-industriale, post-creştine, etc.

Tocmai de aceea  nu cred că greşesc dacă aş proiecta modelul serialităţii omuleţului postmodern în liniile personalităţii lui Oscar Wilde: narcisist impetuos, orgolios, lasciv şi senzual, relativist ce-şi acoperă incoerenţele în ceaţa “estetică” a sofismelor.

Însă cât de strălucitoare este adevărata umanitate a lui Isus Hristos, Cel care şi-a probat libertatea de alegere nu în panoplia patimilor, ci în iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni! Cel care, trăind într-un spirit neîntinat, a simţit durerea umană mai mult ca oricare dintre noi.

În scurte cuvinte voi relata istoria lui Dorian Gray, o capodoperă (auroreferenţială) a lui Oscar Wilde. În simple linii narative putem spune că este povestea unui tânăr deosebit de atrăgător, căruia un artist i-a pictat portretul. Pentru că tânărul era obsedat de narcisismul său, a dorit ca frumuseţea lui să dureze veşnic, iar orice urmă de destrăbălare să fie proiectată exclusiv asupra tabloului. Şi aşa cum se întâmplă de obicei în viaţă, dorinţa  laşă a lui Dorian s-a împlinit. Chipul i-a rămas la fel de fermecător, în virtutea nelegiuirilor şi senzualităţilor pe care  şi le  oferea din plin.  Însă, asemenea legilor naturii, acţiunile şi alegerile sale rele se imprimau din ce în ce mai pregnant pe portretul său, ascuns într-un ungher al podului casei sale. În timp ce figura frumoasă a lui Dorian fermeca privirile pătimaşe sau invidioase, departe de nebunia teatrului relaţiilor sociale, chipul pictat devenea tot mai desfigurat şi mai hidos.

Wilde: Ei bine, a venit şi ziua când artistul i-a făcut o vizită lui Dorian. Va trebui să citeşti tu însuţi relatarea, Monsieur Pascal. Nu vei reuşi să-i pătrunzi profunzimea doar din rezumatul pe care ţi-l fac eu acum.

Pascal: Aşa spune orice autor!

Wilde: Povestirea asta este atât de bogată!

Desigur, artistul a fost peste măsură de uluit când a văzut portretul. L-a implorat pe Dorian să se îndrepte: “Oare nu scrie undeva: <<De vor fi păcatele voastre roşii ca purpura, se vor face ca lâna?>>”.

Pascal: Mă întrebi pe mine, Monsieur Wilde?

Wilde: Nu, nu, asta i-a spus artistul lui Dorian. Dar Dorian, în loc să-l asculte, a apucat un cuţit şi l-a înjunghiat pe artist. Şi apoi s-a întâmplat ceva cumplit. Am văzut sângele prelingându-se pe tablou. (…) Dorian a smuls cuţitul şi l-a înfipt în tablou. Atunci, cu un ţipăt îngrozitor, s-a prăbuşit mort la pământ.

Ei bine, după aceea pictura îşi recapătă frumuseţea iniţială, pe când faţa lui Dorian se schimonoseşte de ticăloşia şi de urmele unei vieţi desfrânate.

Isus: Iată o povestire cu adevărat impresionantă, retrăită zilnic de mintea cuiva. Foarte realistă. De ce ai scris-o?

Wilde: E artă.

Isus: Dacă e doar artă, de ce te-ai simţit jignit când nu demult cineva te-a văzut ieşind din teatru şi a murmurat: “Uite-l pe Dorian”?

Wilde: Fiindcă… fiindcă am făcut cu viaţa mea ceea ce povestirea conţinea doar ca artă. Dar ei ar fi trebuit să păstreze distincţia dintre artă şi viaţă!

Isus: Te-ai gândit vreodată că, în ce te priveşte, viaţa şi arta nu mai sunt separate? Ştii de ce adevărul este mai ciudat decât ficţiunea?

Wilde: Fiindcă am creat o ficţiune care să ni se potrivească.

Isus: Nu ai putut să vezi deloc că regulile pe care le-ai refuzat în viaţă au sfârşit prin a-ţi distruge viaţa. Când arta şi frumosul nu sunt guvernate de reguli, se prăbuşesc.

Wilde: Da, însă eu am continuat să joc. Am fost întotdeauna un împătimit al jocurilor de noroc. Am jucat împotriva tuturor sorţilor de izbândă. Dar vezi, când am scris cartea, intenţia mea a fost să ating însă şi latura morală, însă doar ca un nivel secundar în raport cu latura ei dramatică. Am vrut ca oamenii să aprecieze frumuseţea povestirii, nu latura ei morală.

Isus: Ai trăit ca şi cum viaţa ta ar fi fost un vis şi ca şi cum personajele tale ar fi fost reale. Dar când te-ai “trezit”, ai descoperit că este adevărat tocmai opusul a ceea ce credeai tu. Profetul Meu Isaia vorbeşte despre un om care era flămând care a visat într-o noapte că se satură la un banchet, doar pentru a se trezi în faţa realităţii că totul nu fusese decât un vis. A rămas şi pe mai departe tot flămând. Isaia mai vorbeşte şi despre un însetat care s-a culcat seara şi a visat că bea dintr-un izvor cu apă limpede şi rece, dar când s-a trezit a descoperit că încă îi mai era sete. Sub o iluzie asemănătoare trăieşte şi generaţia care flirtează cu frumosul şi cu arta şi care crede că acestea sunt mai presus de adevăr. Dar se vor trezi într-o zi şi vor descoperi că visul i-a lăsat neîmpliniţi. Vezi, aici este pericolul. Mai întâi arta imită viaţa. Apoi viaţa imită arta. Şi în cele din urmă arta devine însuşi scopul vieţii, şi atunci viaţa se prăbuşeşte, căci viaţa nu este o ficţiune…, ea este o realitate dură. (Ravi Zacharias, Raţiune şi senzualitate. Isus Cristos vorbeşte cu Oscar Wilde pe subiectul “în căutarea plăcerii”, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2009, p. 44-47)

Isus: Orice putere cunoscută omului are două tăişuri: primul este înţelepciunea de a o folosi cum se cuvine, iar celălalt e capacitatea extraordinară de a abuza de ea. Gândeşte-te la oricare dintre puteri, şi vei descoperi în ea acest dublu tăiş. Când am creat, la început, omenirea, dorinţele ei erau în armonie cu bunătatea. Dar odată cu capacitatea de a iubi şi de a sluji au venit respingerea şi renunţarea. Alegerea de a trăi în Eden fără a respecta nicio limită a reconfigurat dorinţa din inima omului.

Este foarte important să înţelegi acest lucru. Orice apetit care este abuzat reconfigurează dorinţa, şi tocmai la aceată dorinţă denaturată apelează duşmanul sufletului tău.

Wilde: Vrei să spui că dorinţele mele sunt nenaturale?

Isus: Ele sunt naturale, dar sunt necuviincioase, căci satisfăcându-ţi aceste dorinţe printr-un abuz, tu ţi-ai ordonat dorinţele în conformitate cu cerinţele cărnii şi în felul acesta le-ai înjosit. Este o tiranie să obţii printr-un mijloc ceea ce ar trebui să obţii printr-un alt mijloc. Când obţii ceva prin mijloace nepotrivite, contaminezi dorinţa în aşa fel încât mijlocul greşit devine singurul mijloc posibil, iar mijlocul corect devine o povară (op. citată, p. 64).

Societatea de consum. Mituri şi structuri

Una dintre marile probleme ale generaţiei tinere este deturnarea şi filtrarea din ce în ce mai pregnantă a  raportului cu sine şi cu ceilalţi prin raportul cu lucrurile. Observ cum mulţi dintre elevii cărora le predau se imersează placid în marea de curente şi “tendinţe” ale mărfurilor (vestimentaţie, accesorii, gadgeturi) stilizate după ultimul “trend” pentru a avea un look la modă. Chiar corpul devine un lucru, un artefact: vitrină împopoţonată cu tot felul de insigne şi semne  (piercinguri, tatuaje, etc.) ale unei nevoi de identitate într-o pluralitate şi masificare conformiste. Desigur, opţiunea democratică a alegerii individuale trebuie respectată. Surprinde însă mecanica deterministă a dependenţelor culturale.

Se pare că delirul paroxismului este direct proporţional cu alegerea comodă a raţiunii frivole, dar cu aer sofisticat: în fuga după emanciparea şi “eliberarea”  care pare a ne suplini deficitul de identitate, devenim o pradă uşoară utopiilor artistice, de divertisment şi publicitare ale corporaţiilor avide de  sufletele “targhetate”.

Tocmai de aceea, o privire în afară (devoalarea economiei bunurilor  simbolice) poate fi valorificată ca un excelent prilej de a privi mai bine în interior (motivaţii, atitudini, nevoi). Un astfel de exerciţiu este oferit de lecturarea cărţii lui Jean Baudrillard: The consumer society. Myth and Structures (cei 40 de ani de la prima ei publicare nu fac decât să-i revalideze observaţiile, atât de actuale). În cele ce urmează, proiectând liniile trasate de Ciprian Mihali în Prefaţă (la ediţia în limba română, apărută la Ed. Comunicare în 2005), vă ofer doar câteva citate, semnificative pentru a înţelege complexitatea analizei, lejeritatea şi savoarea scriiturii precum şi relevanţa tematicii abordate de filosoful/sociologul francez.

Relaţia cu sine

– Producerea unei individualităţi de sinteză, pe ruinele subiectului cartezian al cunoaşterii şi al subiectului politic al revoluţiei:

Să-ţi găseşti personalitatea, să ştii să o afirmi înseamnă să descoperi plăcerea de a fi într-adevăr tu însăţi. N-ai nevoie de mare lucru. Eu am căutat îndelung şi mi-am dat seama că o nuanţă puţin mai deschisă a părului meu e îndeajuns pentru a-l armoniza perfect cu tenul, cu ochii. Am găsit acel blond în gama şamponului colorant Recital […] Cu blondul Recital, atât de natural, nu m-am schimbat deloc: sunt eu însămi mai mult ca niciodată. Ceea ce spune toată această retorică, care se zbate în imposibilitatea de a o spune, este faptul că nu există nicio persoană. “Persoana” în valoare absolută, cu trăsăturile ei ireductibile şi cu greutatea ei specifică, aşa cum o întreagă tradiţie occidentală a făurit-o ca mit ordonator al Subiectului, cu pasiunile, voinţa, caracterul sau… banalitatea ei, această persoană este absentă, moartă, ştearsă din universul nostru funcţional. Şi tocmai această persoană absentă, această instanţă pierdută urmează să se “personalizeze”. Această fiinţă rătăcită se va reconstitui in abstracto, prin forţa semnelor, în evantaiul  imens al diferenţelor, în Mercedes, în “nuanţa puţin mai clară”, într-o mulţime de alte semne adunate laolaltă, constelate pentru a recrea o individualitate de sinteză şi, la urma urmei, pentru a se dizolva în anonimatul cel mai negru, căci diferenţa este prin definiţie ceva ce nu are nume.

– Dreptul la diferenţă (prin conformism), dreptul la libertate şi la suveranitate:

Această mistică bine întreţinută (în primul rând de către economişti) a satisfacţiei şi a alegerii individuale, culminând cu o întreagă civilizaţie a “libertăţii”, este chiar ideologia sistemului industrial care-i justifică arbitrarul şi factorii nocivi colectivi: mizeria, poluarea, deculturarea – de fapt, consumatorul este suveran într-o junglă de urâţenie, unde libertatea  de a alege i-a fost impusă.

– Egoismul (şi nu solidaritatea) ca reacţie deopotrivă la consum şi la exploatare:

“Egoismul furibund” al consumatorului înseamnă, de asemenea, percepţia vagă şi conştientizată a faptului de a fi, în ciuda oricărui patos al abundenţei şi al bunăstării, noul exploatat al timpurilor moderne. În calitate de consumator, omul redevine solitar, prizonier, în cel mai bun caz gregar (programul TV urmărit în familie, publicul stadioanelor sau al cinematografelor, etc.). Structurile consumului sunt în acelaşi timp foarte fluide şi nepermisive. Putem imagina o coalizare a automobiliştilor împotriva taxei de drumuri? Un protest colectiv împotriva televiziunii?

Corpul

– Şantajul corporal al identităţii, expunerea de sine ca fixare de sine:

Există, în panoplia consumului, un obiect mai frumos, mai preţios, mai strălucitor decât toate – mai plin de conotaţii chiar decât automobilul, care le rezumă totuşi pe toate celelalte: CORPUL. “Redescoperirea” lui, după un mileniu de puritanism, sub semnul emancipării fizice şi sexuale, ubicuitatea lui (mai ales a corpului feminin, va trebui să vedem de ce) în publicitate, în modă, în cultura de masă – cultul igienei, dietei, terapiei de care  de care este înconjurat, obsesia tinereţii, eleganţei, virilităţii/feminităţii, întreţinerea, regimurile, practicile sacrificiale care-l au ca obiect, mitul Plăcerii care-l îmbracă – totul este astăzi dovada că trupul a ajuns obiect al mântuirii. În această funcţie morală şi ideologică, el a înlocuit în întregime sufletul.

– Sexualitate descarnată, semnificant flotant al unui corp asexuat, epuizându-se vizual:

Aşa cum erotismul rezidă în semne şi niciodată în dorinţă, frumuseţea funcţională a manechinelor rezidă în “siluetă”, niciodată în expresie: este înainte de toate absenţă a expresiei. Neregularitatea sau urâţenia ar produce sens – dar ele sunt excluse. Căci frumuseţea constă înainte de toate în abstractizare, în vid, în absenţa şi transparenţa extatice. Această descărnare este rezumată în cele din urmă de privire. Aceşti ochi fascinanţi/fascinaţi, în gol, această privire lipsită de obiect – în acelaşi timp suprasemnificare a dorinţei şi absenţă totală a ei – sunt frumoase în exaltarea cenzurii pe care o impun; în asta constă funcţionalitatea lor.

Relaţia socială

– Consumul ca datorie civică:

… omul consumator se consideră un fel de supus-plăcerii, o întreprindere de plăcere şi satisfacţie. Un fel de supus-fericirii, îndrăgostit, adulator/adulat, seducător/sedus, participant, euforic şi dinamic. Este vorba despre principiul de maximizare a existenţei prin multiplicarea  contactelor, a relaţiilor, prin folosirea intensivă a semnelor, a obiectelor, prin exploatarea sistematică a tuturor virtualităţilor plăcerii.

– Reciclarea estetică a individului într-un proces uniformizator de design existenţial:

… indivizii aculturaţi, ca şi obiectele design, sunt mai bine integraţi social şi profesional, mai bine “sincronizaţi”, mai “compatibili”. Funcţionalismul relaţiei umane găseşte în promovarea culturală unul dintre terenurile sale de predilecţie – “human design” se întâlneşte aici cu “human engineering“.

– Chirurgia estetică a comunicării, implantul de surâs artificial:

Pierderea relaţiei umane (spontană, reciprocă, simbolică) este adevărul fundamental al societăţii noastre. Pe această bază, asistăm la transfuzia sistematică a relaţiilor umane în circuitul social – sub formă de semne – şi la consumul acestei relaţii, al acestei călduri umane semnificate. Animatoarea, asistenta socială, specialistul în relaţii publice, afişul publicitar, toţi aceşti apostoli funcţionari au ca misiune răsplătirea, lubrefierea raporturilor sociale prin zâmbetul instituţional […]. “A avea calităţi umane”, “aptitudini de comunicare”, “căldură relaţională” etc. Pretutindeni, o dezlănţuire de spontaneitate trucată, de discurs personalizat, de afectivitate şi de relaţie personală orchestrată.

Relaţia cu lucrul

– Relaţia ludică cu obiectele, infantilizarea subiectului matur:

Ludicul este cel care stăpâneşte tot mai frecvent raporturile noastre cu obiectele, cu persoanele, cu cultura, cu divertismentul, cu munca uneori, dar şi cu politica. Ludicul devine tonalitatea dominantă a habitusului nostru cotidian, tocmai în măsura în care totul, obiectele, bunurile, relaţiile, serviciile devin gadget.

– Confirmarea de sine prin excesul de solicitudine:

Obiectele nu servesc atât la ceva; mai întâi de toate servesc. Fără acest complement direct, fără un “dumneavoastră” sau un “tu” personalizat, fără această ideologie totală de prestaţie personală, consumul nu ar fi ceea ce este: căldura răsplatei, a confortului personal care-i conferă sens nu este satisfacţia pură şi simplă.

Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii

Ieri am citit dintr-o suflare cartea Ruxandrei Cesereanu. Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii (ediţia a doua a apărut la Polirom în noiembrie 2009) are virtutea de a fi scrisă de o cercetătoare nu doar în istorie ci şi (sau mai ales) în istoria şi morfologia imaginarului, fapt ce conferă o greutate mai mare şi o savoare deosebită lecturii (recunosc că în ultimii ani sunt destul de atent la cercetătorii de la  Centrul de cercetare a imaginarului de la Cluj – Corin Braga, Ruxandra Cesereanu şi alţii). Cartea are un echilibru aproape perfect între concizie şi documentare bogată, fiind simplă şi uşor de citit dar profundă în liniile sale ideatice. Pe lângă toate aceste virtuţi ale cărţii, surprind plăcut şi interpretările reţinute, riguroase şi echilibrate pe care le operează autoarea.

“Un volum care sintetizează teoriile vehiculate până acum pe tema revoluţiei din decembrie 1989 şi a urmărilor acesteia, încadrându-le în trei categorii: teoria revoluţei pure, teoria conspiraţiei (externă, internă sau combinată) şi teoria revoluţiei hibridate cu o lovitură de stat. După o prezentare a principalelor mişcări de protest ale poporului român din perioada comunistă (revolta minerilor din Valea Jiului din 1977, a muncitorilor braşoveni din noiembrie 1987 şi revoluţia din 1989), autoarea analizează în detaliu o serie de lucrări prin prisma unor aspecte mult discutate ale schimbării politice produse în 1989, accentuând mai cu seama trei dintre ele: procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu, chestiunea „teroriştilor” şi rolul pe care Armata l-a jucat în timpul evenimetelor.

Noua ediţie este îmbogăţită cu viziunile a peste douăzeci de autori cu privire la revoluţia din decembrie ’89, la care se adaugă o cronologie concisă a anului 1989, pe plan intern, astfel încât cititorul să poată înţelege adecvat sensul şi locul evenimentelor care au avut loc atunci în România.”

Despre exoscheletele defensive

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Matei 5:20).

Cred că  unele cărţi au o “alchimie” care transformă clipele lecturii în experienţe umane atât de  simple, dar profunde, încât te dezarmează dar şi te încântă farmecul cu care te regăseşti în fluxul ideatic, senzorial şi emoţional al autorului. O astfel de carte este primul volum a trilogiei doctorului Paul Brand & Philip Yancey.

O făptură atât de minunată abordează tainele corpului uman dintr-o perspectivă care încearcă să rămână mai mult la nivelul celulei. Cu măiestrie şi nedisimulată încântare, autorii ne descifrează într-un limbaj accesibil oricui, deloc greoi sau plicticos, uluitoarea lumea a diverselor tipuri de celule din care suntem alcătuiţi, a funcţiilor lor, a conlucrării dintre ele, a distrugerii, refacerii sau îmbolnăvirii lor. Anatomia, fiziologia sau chimia organismului uman se îmbină măiestrit cu întâmplări trăite în operaţii complicate, în zone de o sărăcie cruntă din India ori într-o clinică de tratare a leprei din Statele Unite. Ce surprinde însă este că, după fiecare descindere în misterul alcătuirii şi funcţionării omului, autorii reuşesc să ne deschidă o altă lume, în care ne aflăm în alt Trup, de altă natură şi cu alte dimensiuni. Baleând între cele două trupuri, cel uman şi cel al lui Hristos, descoperim cu uimire şi cu o explicabilă satisfacţie un design comun, datorat unuia şi aceluiaşi Creator. Cartea reuşeşte rara performanţă de a fi deopotrivă captivantă, fascinantă, instructivă şi provocatoare (…).”

În lecturarea absolut încântătoare a acestei cărţi, m-am oprit la un mic dar foarte relevant capitol. Pe dinafară (capitolul 13) detaliază procesul de schimbare a exoscheletului unui rac. Spre deosebire de majoritatea animalelor, scheletul unui rac este exterior iar muşchii şi organele sunt cuprinse în interiorul acestui schelet. Orice formă de comunicare/atingere cu un rac suportă rigiditate, răceală şi, foarte posibil, durere. Comparând structura osoasă a unui rac cu cea valorică a oamenilor şi a comunităţilor umane, autorii găsesc două analogii foarte pertinente:

1. racul se bazează în exclusivitate pe scheletul său pentru protecţie, aşa cum şi mulţi dintre noi ne folosim de codurile moral-religioase reci şi acuzatoare pentru a ne ascunde şi apăra neputinţele.

(…) racul se bazează aproape în exclusivitate pe scheletul său pentru protecţie. Armura sa de nădejde poate ţine duşmanii la distanţă. Spre deosebire de rac, exterioarele oamenilor sunt moi şi vulnerabile. Dar, pe măsură ce legile pe care Dumnezeu le-a dat pentru eliberarea Trupului Său încep să se calcifieze, tindem să ne ascundem înăuntrul lor, în căutare de protecţie. Ne formăm un exoschelet de apărare. (P. Brand, Ph. Yancey, O făptură atât de minunată, Ed. Peregrinul, Cluj Napoca, 2009, p. 128)

2. scheletul exterior inhibă creşterea. Racul are posibilitatea să crească doar o dată pe an iar pentru aceasta el suferă un proces dureros de lepădare a exoscheletului. Asemenea racului, comunităţile legaliste  (religioase, cu precădere) împrejmuiesc grupul celor acceptaţi cu o crustă tare, insensibilă şi sufocantă.

Poate că efectul cel mai periculos al legalismului îl reprezintă influenţa sa asupra grupurilor din afara comunităţilor legaliste. Homarii şi racii sunt neatractivi ca animale de companie, din pricina crustelor lor externe. Dacă doctrinele şi regulile sunt purtate pe dinafară, ca un semn al mândriei, cu superioritate spirituală, exoscheletul umbreşte dragostea şi harul lui Dumnezeu, făcând ca Evanghelia Lui să pară urâtă şi neîmbietoare. (op. citată, p. 131)

Nu izgonim noi oamenii de lângă bogăţiile iubirii lui Dumnezeu din cauza ideilor noastre cu privire la cum ar trebui ei să se comporte? Regulile de comportament au, cu siguranţă, rolul lor: Biblia este înţesată de ele. Însă ele trebuie să fie purtate în interior şi nu pe dinafară, ca o etalare a superiorităţii.

Un fenomen supărător se petrece adesea printre tinerii creştini crescuţi în familii unite şi în biserici bine consolidate. După ce îşi trăiesc anii de început ai vieţii ca modele ireproşabile de credinţă creştină, mulţi dintre ei devin repetenţi spirituali. Au eşuat pentru că s-au concentrat pe viaţa creştină exterioară şi vizibilă? La fel ca şi racii, şi-au format un exterior rigid, care semăna cu cel al tuturor celorlalţi, şi au ajuns la concluzia că asta este Împărăţia lui Dumnezeu, în timp ce în interior erau slabi şi vulnerabili?

Atunci când creştinismul reprezintă un exerciţiu exterior, el poate fi lepădat în aceeaşi manieră în care un rac îşi aruncă crusta. În fond, mulţi raci pier în caznele lepădării crustei, fie din pricina epuizării, fie din cauza vulnerabilităţii lor în faţa duşmanilor.

O crustă externă poate părea atractivă, de încredere şi protectoare. Ea are, cu siguranţă, avantaje în comparaţie cu un schelet mort şi de prisos sau cu lipsa totală a unui schelet. Dar Dumnezeu doreşte ca noi să avem un schelet mai avansat, care ne slujeşte stând ascuns. (op. citată, p. 132)

Frédéric Beigbeder – 199.000 lei

Nu am să fac o recenzie unei cărţi care s-a bucurat de prea mult succes. Paradoxal poate, dar succesul a venit mai ales din partea celor vinovaţi de apariţia ei (mă refer la foarte mulţi dintre “bussiness-manii” şi “creativii” emancipaţi de pe meleagurile noastre, personaje parveninte şi ipocrite, perfecte pentru figuraţie la un Concert din muzică de Bach). Cartea lui Frédéric Beigbeder, deşi “expirată” de vreo 5 ani, după gusturile vânătorilor de etichete şi mondenităţi culturale, merită a fi citită pentru a consemna diagnosticul crud al unui tip de educaţie şi de cultură. Infuzia de “fericire la comandă” oferă din plin incovenientul indigestiei mizerabile, pe care dopajul hedonist o provoacă în cele din urmă.

Frédéric Beigbeder - 199.000 lei

Pe Frederic Beigbeder nu-l poţi citi lin, comod, în timp ce îţi droghezi sfera intimă de lectură cu paseisme melancolice. Dimpotrivă, el îţi oferă o brutală introducere într-un prezent al dantelăriilor publicitare care ne sufocă interesele, banii şi timpul. Prezent care se dovedeşte decadent, indecent, ros de patimi şi exagerări. Trebuie să ai doză serioasă de decenţă a normalităţii ca să poţi înţelege indiscreţia sa faţă de o societate prefăcută şi mult mai nihilistă, în mizeriile făţărniciei ei, decât visurile nihiliştilor adolescentini.

Vă ofer câteva mostre de sinceritate inteligentă (demnă însă de un destin mai bun decât cel al rebeliunii totale, permanentizată, care devine astfel distructivă şi gratuită), citate preluate din cartea sa 199.000 lei, apărută la Editura Pandora-M, 2004:

  • Lucrez în publicitate: ei da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. Ăla de vă face să visaţi la lucruri pe care n-o să le aveţi niciodată. Cer veşnic albastru, gagici care nu-s niciodată nasoale, o fericire perfectă, retuşată pe Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. Apostolatul meu este să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă.
  • Pentru a aduce omenirea în sclavie, publicitatea a ales surdina, supleţea, persuasiunea. Trăim în primul sistem de exploatare a omului de către om, împotriva căruia până şi libertatea este neputincioasă. În schimb, el mizează totul pe libertate, asta e cea mai mare găselniţă a lui. Orice critică îi conferă rolul pozitiv, orice pamflet întăreşte iluzia toleranţei sale mieroase. Vă supune cu eleganţă. Totul e îngăduit, nimeni nu vine să te porcăiască dacă dai totul cu cracii-n sus. Sistemul şi-a atins scopul: însăşi nesupunerea a ajuns o formă de supunere.
  • Destinele noastre frânte sunt frumos puse în pagină. Sunt sigur că până şi voi, cei ce citiţi această carte, vă spuneţi: ”Ce drăgălaş e puştulache ăsta care dă cu bâta-n baltă, hai la coteţ, că şi tu eşti prins la înghesuială aici ca toţi ceilalţi, ai să-ţi plăteşti impozitele la fel ca toată lumea”. Nu-i chip să ieşi din asta. Toate uşile îţi sunt închise în nas cu zâmbetul pe buze. Eşti încolţit cu credite de rambusat, cu rate, cu chirii de plătit. Ai cumva îndoieli? Afară, milioane de şomeri aşteaptă să eliberezi locul. Poţi să faci gât până nu mai poţi. Churchill a dat deja răspunsul. A spus: “este cel mai rău sistem, cu excepţia tuturor celorlalte”. Nu ne-a luat pe nepusă masă. N-a zis cel mai bun; a spus cel mai rău!
  • Publicitatea este o tehnică de intoxicare a creierului.
%d bloggers like this: