Samsara

După Chronos (1985) și Baraka (1992 – despre care am mai discutat în Mituri răsturnate), iată că Ron Friecke revine cu Samsara (2011). Este vorba despre aceeași circularitate temporală a oamenilor, a civilizațiilor și, nu în ultimul rând, a naturii.

Totul pare a fi organic, interconectat, colectiv. Nimic nu e prezentat ca individual, separat, independent. Civilizații vechi, ale căror artefacte sunt roase de timp, se răzbună pe cele noi prin modul în care acestea din urmă sunt prinse într-o mișcare frenetică ce le epuizează vitalitatea (sunt memorabile secvențele societății consumeriste, a unei pluralității uniforme, înțeleasă în sensul masivității ce capătă forme grotești – animalele procesate în banda automată din abatoare, consumeriștii încruntați din supermarket ce se ”relaxează” pe terenurile de golf sau în cartierele famate unde se vinde carne vie și, în cele din urmă sunt ”recuperați” în sălile de operații estetice, dacă nu au fost deja înlocuiți de clone robotizate).

Filmul îți capturează ochiul și îți conduce imaginația prin culorile naturii atât de vii încât niciun Photoshop nu le poate imita. Dar dincolo de aparenta diversitate culturală, religioasă și de civilizațiea chipurilor umane prezentate, regizorul ne invită a medita asupra ideii de progres atunci când societatea contemporană e prezentată ca fiind materialistă, arogantă, autistă și injustă. Dincolo de bucuriile ochiului, mintea este invitată să mediteze la miraculosul mundan, la fragilitatea ființei umane, destinul ei implacabil în moarte și la dorința de a o transcende.

Dacă lucrurile supuse putreziciunii poate fi atât de frumoase, oare cum vor fi cele nepieritoare?