Sunt momente în viață când ne simțim obosiți de prea multa fugă chinuitoare sub biciul isprăvniceilor care mereu ne dau munci de făcut. Nu e greu să le contești autoritatea, dar nu e ușor să te eliberezi de ea. Într-o astfel de situație a fost odinioară și Israel. Eliberat însă de sub mâna tare a lui Faraon, iată poporul Domnului în fața țării promise, la Iordan. În fața neprăvăzutului care le sta înainte, poporul primește următoarea poruncă:
Când veţi vedea chivotul legământului Domnului, Dumnezeului vostru, dus de preoţi, care sunt din neamul Leviţilor, să plecaţi din locul în care sunteţi, şi să porniţi după el. Dar între voi şi el să fie o depărtare de aproape două mii de coţi: să nu vă apropiaţi de el. El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmaţi, căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta. (Iosua 3:3-4, sublinierea mea)
Cu adevărat, drumul spre Canaan era nou pentru poporul eliberat din robie, dar era deja bătătorit de strămoșii Avraam (Genesa 13:10-11) și Iacov (Genesa 32:22-28). Ceea ce este încurajator este faptul că chivotul Domnului, adică simbolul prezenței lui Yahwe în mijlocul poporului, va fi cel care le va deschide calea către intrarea în moștenirea promisă. În desfășurarea evenimentelor surprinde următorul amănunt:
Să dai următoarea poruncă preoţilor care duc chivotul legământului: ,Când veţi ajunge la marginea apelor Iordanului, să vă opriţi în Iordan.” […] Iată, chivotul legământului Domnului întregului pământ va trece înaintea voastră în Iordan. (Iosua 3:8,11, sublinierea mea)
Slava Domnului, Cel de necuprins, era garanția intrării lui Israel în promisiunea făcută demult, pe un drum pe care Israel nu a mai fost. Dar splendoarea de aur masiv, cu cei doi heruvimi peste care cobora slava Domnului, prezența cutremurătoare a lui Dumnezeu (Exod 25:22; Num 7:89; 10:35–36; 1 Sam 4:4), era acum în mâlul din Iordan. Această pogorâre a măreției Domnului în realitatea albiei Iordanului vorbea despre o realitate care avea să prindă conturul unei vieți umane, în care veșnicia a fost dăruită în Cuvântul care s-a făcut trup, adică și-a așezat cortul, slava (Ioan 1:14).
Plinătatea dumnezeirii, dincolo de ceea ce mintea noastră poate concepe, s-a înfășurat în țărâna unui trup de om, ca să ne spună cât se poate de clar că nu suntem singuri. Intrarea în promisiunile unei vieți noi, în aerul proaspăt al unui Dumnezu sfânt, nu condiționat de așteptările noastre idolatre, nu poate fi posibilă dacă nu mai întâi se coboară Dumezeu în realitatea viețuirii noastre și să ne arate drumul pe care trebuie să îl urmăm, pe care nu am mai mers înainte (chiar dacă strămoșul nostru Adam l-a bătătorit până la un moment dat) …
Alonewithothers's Blog 