Cantica Nova

Pagina albă îmi dă fiori: mă invită să-mi crucific gândurile spre ospăţul privirilor… Păşesc însă cu picioarele goale printre cioburile vieţii şi mă aplec spre pătimaşele sclipiri ce-mi trezesc amintiri uitate.

Odată am fost şi eu un copil ce credeam că voi strânge la piept întreaga suflare a vieţii într-o bucurie veşnică. O invitaţie însă prea uşor acceptată, o bucurie prea de curând trădată!

Acum îmi culeg cu privirea urmele paşilor prin viaţă. M-am pierdut parcă pe un drum pe care conştient nu l-aş fi ales, angajat într-o căsnicie inevitabilă cu viaţa, impusă de un destin modest cu explicaţiile. Mă las devorat de cuvintele ce-mi pângăresc buzele şi-mi răscoală sufletul, de prea omenescul „de ce, Doamne?” De ce viaţa şi moartea îşi au locaşul în suflarea omului? De ce sunt o interogaţie nelămurită?

Ce ironie ciudată: în voiajul prin „a fi”, ghid incomod îmi este gândul lui „a nu fi”! Dacă aş fi fost un susur, o adiere, o picătură slobodă, o nesuflare fericită în muţenia ei…

Dar dacă drumul e al călătorului, bucuria e a primăverii şi uimirea e a îndrăgostitului. Jocul interogaţiilor mă trădează: sunt îndrăgostit de sens, de viaţă, de vreo fecioară. Sens, viaţă, fecioară: mi te dărui ca să-mi scapi şi fugi ca să fii prinsă. Cine te va ajunge oare?

Îmi dau seama însă că nu rostesc lucruri, ci doar vorbesc cuvinte obosite şi mă împleticesc în iluzoria lor frumuseţe. În iarmarocul trăncănelilor de zi cu zi îmi adun gândurile risipite în zările neputinţei şi… mă gândesc. Am fost învăţaţi că diateza reflexivă este diateza implicării. Francezul spune „je pense”, niciodată „je me pense” englezul îşi spune „I think”, nicidecum „I think on/of me”, la fel şi neamţul spune “Ich denke” , nu „Ich denke mir”. Ca şi român spun însă „mă gândesc”, adică mă aflu împreună cu gândul meu în lumea pe care o gândesc şi care, astfel, îmi aparţine.

Dar…nevroza cuvântului este deliciul confesiunii! Degeaba am încercat să sparg plafonul cerurilor. Abia acum îmi explic muţenia lui Dumnezeu: doar venind în faţa Ta, Doamne, în tăcere, pot simţi fiorul atingerii de sacralitate al Logosului.

Cuvântul divin sfâşie rana tăcerii: „Să fie lumină!” Şi lumină a fost!

Cuvântul uman aruncă peste întreaga creaţie plasele îndoielii luciferice: „Oare a zis Dumnezeu?”  Şi tăcerea a reapărut!

Conştiinţa lui Dumnezeu afirmă: „Eu sunt Cel ce Sunt!”

Conştiinţa omului se interoghează: „De ce nu sunt ceea ce niciodată nu mi-aş putea defini de dorit a fi?”

Privesc la Cel ce a unit veşniciile în Trupul Său, la Cel hulit, Cel lepădat şi crucificat. Privesc la viaţa-I ţesută în lacrimi, la coroana-I de spini, la blânda-I rostire: „Tată, iartă-i!” Mă aplec în faţa Lui şi împătimirile îmi sunt iertate. Ba mai mult, Dumnezeul cerului şi al pământului se apleacă spre glasul ţărânii şi mă strânge cu drag la piept. Eliberat de demonii ce-mi bântuiau odinioară sufletul, mă pot bucura acum de minunea vieţii: mângâierea unui bătrân, şoaptele unor îndrăgostiţi, zâmbetul unui copil…, să atingi nemurirea!

În sfârşit am înţeles că viaţa este o metaforă mută ce aşteaptă să glăsuiască în ceruri cântarea Mielului înjunghiat:

Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate! (Apoc. 15:3b – 4).