Nu ştiu alţii cum sunt dar când mă gândesc la copilăria mea din anii ’80 o văd plină de culoare şi muzică într-o Românie cenuşie, naufragiată în marasmul utopiei socialist-ştiinţifice. Culoare şi muzicalitate date, în mare parte, de şcoala de muzică la care eram, de centrul vechi, plin nu numai de prăvălioare ci şi de mireasma prăfuită a unor istorii umane din epoci apuse, de curţile bisericilor armeneşti (sec. XV) unde alături de semne ale morţii descopeream elemente ale vieţii, urmărind viaţa complicată a insectelor ce-şi făceau veacul peste lespezi seculare şi, nu în ultimul rând, de poveştile pe care le citeam sau le ascultam.
Câteva dintre aceste poveşti erau de provenienţă evreiască pentru că trăiam într-o zonă cu o puternică tradiţie evreiască care mai mai că era să se transforme pe 7 aprilie 1944 într-o republică comunistă evreiască . Ţin minte povestirile părinţilor mei despre evreii care dădeau culoare şi vitalitate culturală târgului Botoşanilor. Vedeam în stilul lor de a trăi, de fi împreună, de a vorbi, de a plânge şi râde o înţelepciune împachetată în simplitate şi simbolism nesofisticat, garnisite cu un umor şi tristeţe cuprinse într-o alchimie parcă nemaintâlnită la niciun popor.
Am redescoperit recent una dintre aceste povestiri – Oyfn veg shteyt a boym (Undeva, lângă un drum, era un copac), scrisă de evreul bucovinean Iţic Manger, cu o muzică compusă de polonezul Philip Laskowsky, în interpretarea celor de la Pressburger Klezmer Band şi cu o animaţie rusească (Metronome Films au o întreagă serie de animaţii pentru cântece de leagăn din mai multe culturi din lume).
Să sintetizez poemul/cântecul de leagăn idiş:
Lângă un drum se află un copac, îndoit și pustiu pentru că toate păsările din copac au zburat departe, în toate zările. Copacul e lăsat singur, abandonat în furtună. Un copil o roagă pe mama sa să nu îi stea în cale pentru că el vrea să se transforme într-o pasăre, să zboare spre copac şi să-l aline în timpul crivăţului cu o melodie frumoasă. Mama plânge cu lacrimi amare şi povăţuieşte copilul să nu se ducă la copac pentru că ar putea îngheţa. Copilul însă rămâne ferm în dorinţa sa de a deveni pasăre şi să zboare spre copac ca să-l cunoască. Mama strigă după Iţik să ia o eşarfă, haină şi căciulă ca să nu răcească şi să devină un oaspete printre cei morţi. Iată însă că toate hainele puse de mamă îl împiedică pe copil să zboare. Prea multe lucruri de protecţie pe trupul lui slab şi plăpând! Dragostea mamei pentru copil nu îi permite acestuia să devină o pasăre şi să zboare spre copac. Lângă un drum se află un copac, îndoit şi pustiu pentru că toate păsările au zburat departe…
Cântecul e un simbol nu numai al durerii părinţilor care trebuie să se confrunte cu pofta nestăvilită a copilului de -şi rupe legăturile cu leagănul, de a explora lumea, de a se avânta în cunoaşterea ei, ci poate fi o expresie lirică a durerii milenare a evreilor de a reveni la copacul părăsit din Sion.
Oare societatea hiperprotectivă de azi, dominată de frenezia controlului, a propriei securităţi, a confortului şi stimei de sine exacerbate nu are ceva de învăţat de aici? Protecţia coplişitoare poate frânge aripi. De la protectia paternala/maternala de odinioara am trecut la hiperprotectia egocentrata a vremurilor noastre. Dar mai avem aripi ca sa zburam, tarmuri care sa ne atraga, idealuri si iubiri de iubit? Sâmburii renaşterii pot germina doar când ne rupem de confort iar regăsirea e condiţionată mai întâi de asumarea abandonului/distanţei!
În animaţia ce însoţeşte melodia mi se pare foarte frumoasă imaginea de la final (minutul 3), unde copilul este cel care o ţine pe mama sa într-o grijă protectoare. Este imaginea care îmi declanşează mecanismul paralelismului pe care îl văd în relaţia cu Dumnezeu: Dumnezeu i-a purtat pe evrei pe aripi ocrotitoare când i-a scos din Egipt iar după darea Legii evreii trebuie să Îl poarte pe Dumnezeu …
Alonewithothers's Blog 