Category: Theatrum Mundi

Lumea-ntreaga e o scena si toti oamenii-s actori…

If I were a rich man…

Canon după Psalmul 73

Presupun că forfota continuă a oamenilor după o bucată de pâine este un prilej de exegeză întortocheată pentru îngeri (sau pentru civilizaţiile extraterestre – în varianta acceptabilă şi suficient de “raţională” pentru “freethinkers”).

Cinci sau şase zile pe săptămână, în fiecare dimineaţă, arterele oraşului se încarcă de “muncitorii” conştiincioşi dar cam plictisiţi de noua zi de muncă. Mijloacele de transport în comun devin torente gălăgioase care se răsfiră apoi după o geometrie  fractală şi un algoritm eficient. Trebăluind frenetic după optimizarea targhetelor şi depăşirea planului  de vânzări,  cam toată ziua de lucru te învârţi ameţit printre umbre vorbitoare. Seara se desfăşoară acelaşi ritual cotidian, însă la viteze lente şi cu vector inversat: venele urbei se umplu de omuleţii storşi de vlagă, ducându-i înapoi în cartierele-dormitor unde aceştia îşi reîncarcă speranţa de viaţă tihnită în vise glamuroase, dar nicicând concretizate.

În sordidul ritual de seară, încărcându-ţi moleculele obosite cu fiorii audio-vizuali ai spectacolului indecenţei personajelor de succes de la televizor, parcă îţi vine să regreţi stropul de corectitudine şi omenie pe care îl păstrezi (încă) în amintirea sfaturilor părinteşti:

Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. (Ps. 73:3-9)

Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:

De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”

Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.

Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie:  căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)

Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.

M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)

Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite.  Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.

Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”.  Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei  umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră.

Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.

Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.

Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Ps. 73:23-28)

P S. :

Următorul pasaj muzical din Fiddler on the roof ni se oferă drept o oglindă a dorinţelor noastre, mai mult sau mai puţin ascunse. Aşadar, bucuraţi-vă de un mic şi relaxant exerciţiu de sinceritate! 🙂

Opulența smereniei (cu Taxi-ul prin catedrale și alte locuri)

Vorbiri vechi și realități noi

Zice-se că, bazându-se pe ceva experiențe seculare, înțelepciunea populară românească a ajuns la concluzia că ”un prost aruncă o piatră în apă și zece înțelepți se chinuie să o scoată.” Eh, ce vremuri, câtă claritate, ce șanse de a rezolva problema prostului! Pe atunci se știa cam cine e prostul și cine sunt înțelepții iar aruncatul pietrei în apă era chiar o problemă, nicidecum o realizare! S-ar părea însă că între timp ceva s-a întâmplat cu capacitatea prostului de a îi prosti pe alții, mai ales pe înțelepți. Dramaturgia postmodernă a rolurilor într-o continuă permutare ne lasă azi lectori buimaci la opera deschisă, multiplă, a proverbului cu pricina. Chiar mai mult, nu doar că actorii sunt greu de identificat ci chiar proporția rolurilor s-a schimbat. Acum zece proști aruncă piatra în apă și râd apoi grosolan de cam singurul înțelept rămas a o scoate de acolo. Și, de fapt nici pe acest înțelept nu te poți baza tocmai pentru că nu știi când va dezerta și el ca toți ceilalți dinaintea lui! Să fii o voce singulară care demască ipocrizia vocilor majorității ce se vrea profetică, e o muncă nu de colea!

Iată dar că Sisiful grecilor de demult s-a făcut băiatul deștept valah de azi care se multiplică cu spor în mici eroi singulari dar majoritari, mândri de monopolul virtuțiilor care fac propria țară la fel de murdară, irespirabilă, chinuitoare și gălăgioasă ca acum multe decenii în urmă.

Opulența smereniei

Una dintre virtuțiile jonglată smecherește prin spațiul public (și virtual) românesc este cel al smereniei. În lipsă de sânge înfierbântat de scandaluri sezoniere, românii nu pierd timpul rămas după muncă (de fapt înainte și în timpul ei) și sar, cu mic cu mare, în noua horă a convingerilor tari și a gândirii slabe (mai moleșite decât și-o imagina Gianni Vattimo). Ocupați și “pregătiți” de Paște, acum tot neamul românesc este cu taxiul prin catedrale, fiecare reclamând opulența smereniei. Bravos națiune, halal să-ți fie!

Însă cum nea Caragiale nu mai este printre noi să facă cronica noilor patrioți și moftangii români de azi, să privim cu ochii noști profani scena și actorii. Pe undeva avem noroc –  în lipsa autorilor cu simț genial care să-l transforme în scriitură, umorul tragic de circumstanță devine mai evident azi. Prea-cucernici clerici ortodocși, împleticiți în vorbele mieroase despre smerenia Mântuitorului de crucile de aur, pantofii și mașinile de lux, atei indeciși ce să urască sau iubească mai mult în puținele clipe ale vieții de pe praful ăsta cosmic numit pământ, (neo)protestanți și seculari carnasieri care rup cu violență orice bucată a autoritarismului bisericesc care le încape în fălcile versetelor biblice (neștiind că oricând pot fi ei următorii acuzați) sau ale lozincilor tovărășești fără de care nu poate începe mileniul de aur proletar. Cu toții par a fi înțelepții care joacă rolul prostului mândru să scufunde cât mai repede piatra în apă. Unii o fac din ipocrizie, alții din răzbunare nervoasă, alții din slavă deșartă. Să privim puțin la fiecare portret pentru a discerne dacă e înțeleptul sau prostul din proverbul nostru. Ori o astfel de trecere în oglindă este o bună oportunitate de a ne descoperi rolul nostru, al lectorilor, în această farsă absurdă.

a) Generalizarea facilă și industria ipocriziei

Un efect pervers al sociologiei grupurilor este cel al multiplicării cantitative care schimbă ADN-ul calitativ. Împărăția cerurilor a fost proiectată să fie ca o sămânță de muștar care  va crește până va cuprinde tot pământul. Și cred că lucrurile ar fi fost la fel de bune chiar și în condițiile multiplicării și transformării în majoritate dacă s-ar fi menținut organicitatea relațiilor dintre membrii celor ce erau în această împărăție. Ori sămânța neghinei a fost lăsată să interfereze cu cea a grâului bun și uite așa avem ceea ce se reclamă a fi Biserica lui Hristos cu o grămadă de istorii ratate, amoruri vicioase, ipocrizii de duzină și victime nerăbdătoare să-și ia revanșa umilințelor trecute.

Sectele care supravieţuiesc unei perioade de timp devin inevitabil confesiuni, mai degrabă instituţii decât grupuri contestatare (Howard Becker, Through Values to Social Interpretation: Essays on Social Contexts, Actions, Types, and Prospects, Duke University Press, 1950, cap. 4, Some tools of the trade, mai ales p. 112-118). Biserica creștină –  cea Ortodoxă, ca fiind majoritară în România – este un imperiu al polimorfismelor ce merg de la sfinți care rabdă cristic în închisori până la călăii lor care-i trimit pe aceștia în închisori din poziția de leaderi spirituali ai primilor. Această biserică este supusă din interior tentațiilor puterii leviatane cu care se amăgește egoul deloc cristic iar din exterior este hăituită de lupii nemiloși ce-i reclamă pielea de oaie. Proiectul ”Catedrala Mântuirii Neamului” este prilejul perfect în care se exercită atât tentația puterii și a opulenței unei Biserici captivă mai mult rolurilor instituționale decât căldurii și naturaleții cristice, cât și ferocitatea în numele dragostei la care aspiră lupii din afară. Mulți alți membri și slujitori ai aceleiași biserici sunt scoși din discuție și de o parte și de cealalta, fiind prinși la mijloc în războiul orgoliilor purtate cu lozincile smereniei.

Acum, între noi fie vorba, este un timp pentru fiecare lucru sub soare – este un timp pentru biserici de lemn, așa cum este și timpul pentru un Chartres, Sagrada Família, St Paul’s, Sfanta Sofia, Notre Dame. Însă la cum arată și cu ce costuri pe seama Evangheliei și a suferinței oamenilor, mă îndoiesc terbibil că ar fi un timp pentru ”Catedrala Mântuirii Neamului”. În acest caz iată dar că avem înțeptul căruia i s-a prostit mintea de la tentațiile banilor și ale puterii, aruncând în apă nu numai piatra ci și pe sine. Dacă nu-și vine în fire și recuperă rolul inițial, soarta îi va fi pe măsura opulenței și aroganței puterii cu care se laudă!

b) Noii preoți ai virtuților

A fost o vreme când tinerii chiar sorbeau cuvintele cinice ale profesorilor de filosofie de prin universități, clamând că noţiunea de adevăr nu este altceva decât un instrument al puterii şi că, orice putere fiind rea, adevărul nu poate fi decât expresia unei voinţe maligne, pentru a ieși apoi, împreună cu acel profesor, la mică demonstrație revoluționară, nu doar strigând ci chiar purtând banderole ce proclamau “Adevăr şi dreptate” (de exemplu M. Foucault în 1968). Era o vreme când postmodernii credeau că trăim micronarațiuni și nu ne vom întoarce niciodată la totalitarismul macro-narațiunilor de sens trecute. Era o vreme când dădea bine pe hărtie expresii savante despre ”deconstrucție”, ”gândirea slabă”, ”negativă”, ”Imagine there is no..”, când credeam că dragostea fără limite înseamnă un romantism consumat gratuit și plătit în contul eternității cu licențe poetice.

Câteva generații au crescut cu astfel de idei și vise până am început să vedem că eroii vieții libere de orice limite sunt captivi dacă nu facilităților de dezalcoolizare atunci unor morminte înguste de pe la vârsta de 27 de ani (”the 27 Club” – Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Kurt Cobain, Amy Winehouse, etc.), că revoluționari bufoni sunt inconștienți adoratori ai unor criminali monstruoși (ex. Žižek și preferințele lui deloc inocente, să nu vorbim de Sartre, J. Kristeva, de facinația maoistă prin Berkeley, etc.), că dragostea redusă la schimbul de lichide poate fi mereu întinsă la dragostea împinsă dincolo de limitele de gen, vărstă, specie, regn. Am început să realizăm că avem macro-narațiunea marxistă a justiției sociale și a științei ce musai trebuie să ne ducă la transhumanism. Ne-am descoperit o rațiune tare, certitudini inversate, am aruncat pudorile scepticismului în focul revoluției continue, etc. Totodată am văzut că idolii noștri revoluționari și hipersocialiști sunt eroi de pictoriale, milionari cu insule private, zâmbitori cinici ce-și încarcă contorul faimei, a bogăției și puterii pe spinarea naivității multora. Era o vreme când credeam că am scăpat de religie și puterea ei oprimantă ca să descoperim că am făcut din știință o nouă religie și metafizică sub care să ne ascundem lașitățile morale iar mai apoi am dat de un stat birocratic tot mai amenințător și puternic în raport cu individul. 

Cu alte cuvinte, oare ce morman de animăluțe veninoase vom descoperi dacă dăm deoparte lozincile de paradă ale recenților atât de vocali în de-conspirarea ipocriziilor altora? Și pe baza căror valori/temeiuri se susține discursul care îi face atât de celebri?

Cum poți deconspira ipocrizia unui postmodern (care are o aroganță vizibilă imediat atunci când își asumă ”gândire slabă”, ”modestie” a cunoașterii, ”nonjudgementalism”, ”deschidere” și ”iubire power-flower” a tututor, ”non-diferențiere categorială spre cuprindere holistică, egalitaristă, non-ierarhică”, etc.)? Simplu: pune-l în fața unei alegeri de a-și recunoaște posibilitatea de a fi gresit în ceea ce priveste o idee/persoană conservatoare. Firul de sânge potențial al unei victime ideologice (chiar aroganța obținerii unui nou prozelit) trezește tot nervul de prădator dogmatic, cert și superior al celui ce pretinde a avea exact calitățile morale contrare.

Acesta este peisajul în care un post-creștin își ridică schelele propriilor utopii, parazitând însă moștenirea de virtuți ale creștinismului. În fiara ce stă la pândă să supraviețuiască determinăriilor biologice și sociale se amestecă gândul profitor – în termeni de imagine, putere, self-esteem: să vorbești de iubirea aproapelui, de apărarea victimei, de dragostea necondiționată a străinului, de mila față de cel sărac.

Nu-ți place catedrala? Foarte bine! Este atâta loc în afara ei unde poți să faci un bine! Nu-ți pierde timpul certându-te cu ușa catedralei, sunt în afara ei mulți sărmani care așteaptă cuvintele și energia ta!

Cenușa vechilor preoți ai virtuților este solul propice pentru noii preoți ai acelorlași virtuți, plagiate și folosite cu un oportunism ce întrece până și reflexele machiavelice ale unui cardinal Richelieu.

Pur și simplu se parazitează cu interes imagologic o virtute crestină, anulând-o astfel prin comercializare stridentă. Fără oferirea unei alternative, a unui model de compasiune, altruism și caritate militantă, dovedită și suținută pe parcursul unei perioade de timp care să-i dovedească atașamentul și sinceritatea, orice ”manifest” împotriva unor monstruozități gen ”Catedrala Mântuirii Neamului” nu face altceva decât să paraziteze facilitatea semantică a discursului anti-, este o bună descătușare de energii și frustrări ancestrale și marchează bărbătește teritoriul puterii (simbolice, de imagine dar nu numai) în spațiul public. Ori nu avem nevoie de 10 proști care să arunce o piatră în apă, unul singur e de ajuns!

Trădarea colectivă și mântuirea individuală (a neamului?)

Încă mă minunez cum poți să creditezi naiv cuvintele de har și pline de îngăduință și chemare la atitudini nonjudgementale (doar față de unii “proscrisi”, făcuți acum vedete ale compasiunii) când aceleași persoane tună și fulgeră judecăți cu mânie proletara împotriva altora, făcuți țapi ispășitori convenabili. Istoria modei lozincilor, indiferent de epoca istorică, păstrează aceeași dualitate între condamnarea facilă a vinovaților de serviciu și simularea compasiunii față de victimele care oferă ascendent de imagine, adică putere, faimă și bani. La urma urmei până și mafioții țin să-și rezolve problemele de conștiință cu acte caritabile și compasiuni captate pe retină.

Nu are niciun sens să înfierăm ipocrizia unei smerenii înnecate în opulență cu opulența unei smerenii mândre de propria realizare. Nu ne putem mântui atunci când suntem Abel pentru unii și Cain pentru alții! Nu suntem cu nimic mai buni față de fariseii ipocriți dacă ne mândrim, chiar violent, cu sărăcia prin care să Îl transformăm până și pe un Hristos într-o fabrică de pâini fără de sudoare! Să înlocuiești ipocrizia convenabilă a altora cu una agreabilă ție nu e mare câștig pentru umanitate!

Hieronymus Bosch, The arrest of Christ (circa 1530-1550). Oil on panel. Rijksmuseum, Amsterdam. Wikimedia Commons.

Hieronymus Bosch, The arrest of Christ (circa 1530-1550).

Pentru a nu cădea în capcana ipocriziei de poziție/modă/clan/trib/clasă/mafiote, ar trebui să învățăm de la Dumnezeu:

  • a fost trădat de toți – bogați și săraci, religioși prea-cucernici și zeloți revoluționari și marginali, femei și bărbați, logicieni sau emotivi, victime vindecate și străini ignoranți,
  • i-a condamnat pe toți, indiferent de diferențele dintre ei – cu spiță de neam, cu o cunoaștere milenară sau simplu adorator al spiritului pământului și al animalului din pădure, bogat și sărac, înțelept sau ignorant,
  • pentru a se îndura de toți prin jertfa unicului Său Fiu.

În violența cu care ne luptăm fratricid pentru a ne impune diferențele, doar asemănarea cu Hristos ne face frecventabili, umani, deschiși, buni și simțitori cu alții. Doar asumarea morții unui Dumnezeu care a fost călcat în picioare, hulit și condamnat de toți ne face suficient de umili să-L căutăm în propria inimă, pentru a umple apoi bisericile, de lemn sau piatră, și apoi lumea întreagă cu El! Altfel, o să spălăm picioarele doar celor care ne zâmbesc, o să închidem porțile celor care ne sunt străini, o să terminăm cu toții strigând ipocriziile altora, adică o să continuăm șirul eșecurilor care face această țară/lume o mare plină nu doar de bolovani ci și de proști ce și le aruncă unii altora în numele celor deștepți, morți demult.

Apostolii urii

Amnezii vinovate

Este șocantă imaginea oamenilor care sunt ignoranți dar mândri de asta sau, mai rău, a celor care nu doar că uită răul suferit ci îl preschimbă în bine și-l promovează ca atare. În primul caz vorbim de unii dintre cei crescuți în Occident, în al doilea caz vorbim de unii dintre cei care au simțit “binefacerile” unei societăți croite după filosofia lui Marx.

Marx e noul Isus iar mulți îi sunt discipoli fideli!

Și cam oriunde m-aș uita în cultura contemporană, pornind de la nu puținele “inocente” și “fără morală” creații pop-culture, “a-dogmatice, a-ideologice” (sunt un deconstructivist al teoriilor conspiraționiste, nu le “consum”, dar video-clipul “Born This Way” al lui Lady Gaga m-a convins că orice gratuitate are până la urmă un cost) până la conferințele universitare, curriculumul școlar, cărțile pentru grădinițe și chiar până la copilul nenăscut (“marfă” disponibilă la cererea publicului în funcție de voturile opiniei publice), peste tot văd încrâncenarea cu care se dărâmă orice valoare tradițională, orice reminescență de ‘normalitate” pentru a se impune “noua normalitate”. Peste toată această bătălie feroce de rezidire a unei noi societăți domnește râsul condescendent al lui Marx, cel care a știut mai bine ca oricine să vândă “opiul mulțimilor”, religia laică a raiului pe pământ (se cade să vorbim și despre patologiile dreptei politice dar o voi face cu o altă ocazie).

Otrăvirea rădăcinilor

Cum poți să spui că trebuie să dezrobești copiii de îndoctrinare dacă le faci programe școlare croite special  ca să înnăbuși creativitatea, individualitatea, pentru a-l contopi pe copil într-o masă amorfă, egalitaristă, impersonală, numai bună de manevrat și supusă îndoctrinării? 

Drept exemplu, dacă se urmărește cu sfințenie imperativele pedagogiei lui J. Dewey, vom vedea în curricula școlară pentru științele umane la clasa întâi dintr-un comitat din California următoarea remarcă:

Children who know how to think for themselves spoil the harmony of the collective society which is coming, where everyone is interdependent. (Elementary Curriculum Staff, Contra Costa County Schools, First Grade “Social Studies”, 1963, p. xiii)

Asta pentru că

The progressive system has reached all the way down to the lowest grades to prepare the children of America for their roles the collectivists of the future…The group—not the individual child—is the quintessence of progressivism. The child must always be made to feel part of the group. He must indulge in group thinking, in group activity. (Rosalie M Gordon, “What’s happened to our schools?”, America’s Future, 1956, p. 16)

Asemenea alegerii lui Aristotel (“mi-e prieten Platon dar mai prieten mi-e adevărul”), atunci când sunt puși să aleagă între Victor Frankl (nevoia de semnificație, de sens, chiar în pofida tuturor presiunilor de grup) și Alfred Adler (nevoia de apartenență la grup), filosofii educației au ales ultima variantă. “Îndoctrinarea” trece din mâinile familiei  în mâinile statului pentru că nicăieri nu se poate face mai bine îndoctrinare ca cea de masă (prietenii din timpului comunismului știu de ce!). Este halucinant să vezi ce modificări sunt la baza societății, în educație, pentru a înțelege cum și ce roade se vor culege în vreo 15 ani (cam cât ar dura un ciclu de generație educată după o nouă curriculă).

Apostolii ipocriziei

Cum poți să susții că ești non-conformist, liberal, autentic, plin de dragoste și de sentimente umane eliberatoare când de fapt depinzi și îți reglezi stima de sine în funcţie de ultimul trend cultural, urăști tot ce este în trecut și pe cei de acolo, te victimizezi doar ca să devii călăul care își savurează noua pradă, faci teorii care glorifică nu viața ci tocmai curmarea ei, numești emancipare ceea ce este degradare, îmbătrânire accelerată, bolnăvicioasă? Cum poți să spui că promovezi diversitatea când ești socialist, evanghelist al unei societăți fără diferențe, o utopie egalitaristă?

Cum poți să spui că vrei incluziune când excluzi ceea ce nu-ți convine, că propagi libertatea și pacifismul când cenzurezi și dai dovadă de tot mai multă violență, nu doar juridică – prin legislația favorizantă pentru tine, discriminatoare pentru alții, ci chiar violență fizică (a se vedea tot felul de activiști de stânga care fac suficientă gălăgie pentru a boicota și bloca conferințe universitare – prin SUA și Canada deja e aproape imposibil să mai ții o conferință la universitate dacă subiectul nu e pe placul agendei stângii “militante”, plină de brainwashed cu tot felul de mantre ale marilor dictatori re-evaluați – “women hold up half the sky” (Mao), etc.. E deja bine cunoscută schema provocării unei alarme de incendiu pentru a scoate din clădirea unde se ține conferința respectivă pe cei care participă la ea – you tube oferă suficiente exemple).

United in Hate coverDacă tot urmează să fie trecute în patrimoniul UNESCO scrierile unui Stalin, Mao et. Co, precum și eugenia, genocidul, înfometarea și uciderea în masă, avortul și eutanasia, toate mixate cu binecuvântarea lui Marx și a propagandiștilor lui (a se vedea “hobby”-urile filosofice ale multor intelectuali de stânga), să ne bucurăm încă de libertatea de gândire, atâta timp cât încă e legală. În timp ce în 1968 studenții “nonconformiști” din Occident distrugeau cu furie revoluționară tot ce le cădea prin mâini, manevrați șiret de agitatori marxiști versați, în Uniunea Sovietică avea loc un adevărat act de eroism, trimiterea “scrisorii celor 12” conducerii Partidului Comunist, un adevărat protest împotriva abuzurilor sistemului comunist sovietic. Scrisoarea a fost semnată, printre alții, și de Yuri Glazov. Fiul său, Jamie Glazov, a reușit să emigreze în Canada, și-a luat doctoratul în științe politice și acum încearcă să atențiozeze revoluționarii stângiști (de caviar/ecologiști/feminiști/LGBT) din Canada de forța malefică și teroarea ce zac în corpul ideologiei marxismului radical (“marxism radical” – ce pleonasm!)

Într-adevăr, cu toții suntem egali (în vicii/vinovății)

Mă tem însă că dușmanul societății occidentale nu e atât în exterior, într-o altă civilizație, cât în pântecele fetid al unei intelectualități anti-intelectuale, în capetele înfierbântate ale revoluționarilor torționari, ale iubitorilor de moarte, ale relativiștilor fanatici, ale liberalilor ce au nevoie de corectitudine politică ca să-i oblige și pe alții să le guste “libertatea”, etc..

Îmi sună cel puțin ciudat și ipocrit când militezi pentru deschidere și cunoașterea altei religii când tu ești analfabet biblic și desconsideri exact cultura în care te miști. Respectul și toleranța începe cu cei din propria casă – față de străini e cel mai ușor să figurezi cu un eu social fals. Oare de ce cei care au pretențioase manii deconstructiviste față de iudeo-creștinism manifestă atâta credulitate pionereasca față de celelalte religii, mai ales islam? Confirmation bias rules!

Și, dacă tot discutăm de autenticitate,  între noi fie vorba, e foarte ușor să fii socialist – Eva și Adam au fost primii “revoluționari socialiști” iar noi am moștenit ceva din natura lor. În acest sens, victoriile sau eșecurile stângiștilor sunt ale fiecăruia dintre noi pentru că undeva, într-o mică potențialitate ce zace în natura umană coruptă, există o zonă de rezonanță cu teroarea, violența, omorul, cenzura, supremația, controlul Altuia. (Încearcă cineva să sustragă fundamentul biblic, iudeo-creștin, pe care sunt așezate acum toate bomboanele dulcegi din retorica liberalismului stângist? Dacă e să fim consecvenți, cum ar suna sloganele stângii fără conceptele creștine de toleranță, dragoste, iertare, îngăduință, viață, respect, libertate, responsabilitate, ocrotire, empatie, sensibilitate socială?)

Invitație la un test de idolatrie gratuită: a se dovedi toleranța progresismului stângist! “Progresul” stângist e circular: oricât ai încerca să deziluzionezi oamenii prin folosirea etichetelor demne de Miss World (egalitate, pace, non-violență, toleranță, etc.) până la urmă simpla opinie diferită declanșează mecanisme violente totalitare, de represiune, etichetare și damnare publică. Ultimul exemplu: Ana Blandiana e noua victimă sacrificială omorâtă simbolic pentru opinia ei referitoare la violența lumii/culturii mulsulmane de azi (H.R. Patapievici, A. Pleșu, G. Liiceanu erau de mult dușmani ai progresului, reactionari). Pe de altă parte avem din partea progresiștilor ce clamează monopolul virtuțiilor  o adevărată demență a sindromului negării sub haina statisticii: ba terorismul era mult mai răspândit în Europa acum câteva decenii și practicat de-a valma de creștini evlavioși (atunci versetele biblice, literalismul lor, religia era cauza, niciun dubiu), ba 80% dintre jihadisti sunt atei practicanți ai credinței în răsplata cu 70 de virgine extraterestre, ba starea economică și socială precară e de vină pentru recrudescența terorismului islamic, de parcă homeleșii și săracii de prin Europa organizează celule teroriste care să producă carnagii inimaginabile în numele egalității sociale, etc. Și toată această crosetare savanta și “așezată”, la “rece”, vine din partea celor care strigă isteric închisoare fără nicio excepție pentru părintele care ii dă o palmă copilului său. Dar “open-minded” fiind, câte sofisme nu faci ca să-ți aperi idolii și prejudecățile?

Iubirea care suferă și rabdă

Muslims and Christians share a common belief that life is not to be understood or managed without reference to God…Christianity and Islam have differing beliefs about how God rules in human affairs. The heart of the difference is in the fact of the cross. The Prophet rode into Mecca to conquer; Jesus rode into Jerusalem to die. The crux lies there. And that means that Christians cannot use coercion in the struggle between two different ultimate faiths. But struggle there must be. The field is the whole of our public doctrine. (Theology in Missionary Perspective: Leslie Newbigin Legacy, ed. Mark Laing & Paul Weston, Wifp & Stock 2012, p. 292).

Cu acest peisaj al urii progresiste ce se prezintă drept dragoste și al erorii ce tronează drept adevăr, Hristos își întinde încă o dată mâinile crucificate spre cei păcătoși. Mă tem însă că babilonia chiotelor de bucurie a unei sărbători a idolilor va face aprope inutil semnul Lui de dragoste…. Și ce-o să ne mai supărăm pe Dumnezeu când o să vină cu judecata Sa: “de ce nu Te-ai arătat?”, “de ce nu mi-ai dat un semn de viață?”, de ce nu mi-ai vorbit?” “de ce nu mi-ai dat timp ?” …

Circularități generaționale

Dezertorii ideilor

Timpurile noastre permit o perifidă și nesfârșită mutație între victimă și călău, dogmatic și temerar, creator și imitator. Îndopându-ne memoria selectivă din cărți, articole și insațiabilul regat audio-video al internetului,  reciclăm sfinții și criminalii cu etichete împrumutate din mână în mână, de la tastatură la alta, de la o ureche la alta.

De cele mai multe ori ne afundăm în conveniența propriului teritoriu, vânând doar țintele convenabile din cealaltă ogradă și mângâind părintește erorile și ipocriziile din ograda proprie. Atunci când câte unul trece pârleazul, acesta este imediat însoțit de haosul sonor al taberelor de luptă, eticheta dureroasă de ”trădător” din partea unora fiind imediat oblojită de etichtele eroismului și ale dreptei credinței din partea cealaltă. Neofiții sunt exemplele cele mai clare ale limitelor permeabile, ale credinței că totuși există un eden dincolo de iadul propriilor convingeri. De fapt nu convingerea în sine este cea care ne face bula ontologică propriul iad ci îndoparea urechilor și astuparea ochilor în a vedea limitele proprii!

Este ironic faptul că odată ce ne-am blestemat singuri cu dorința de a cunoaște binele și răul, de foarte multe ori refuzăm a le mai compara, judeca, defini sau chiar gândi că este vreo diferență și că asta chiar contează! Ori aici creștinii ar trebui să fie cei mai favorizați oameni de pe pământ tocmai pentru că sunt mai onești decât Socrate în acceptarea propriei ignoranțe și mai fericiți decât budiștii în deschiderea minții lor către Cel ce vorbește tocmai pentru a învăța, descoperi, aduna și apoi împărți celorlalți. Din păcate atât mulți creștini cât și la fel de mulți ”liber cugetători” se închid într-un dogmatism al adevărurilor epuizate, cu reducționisme arogante și sloganuri țanțoșe demne de o cauză mai bună.

Miorița revoluționară 

În România monopolizată de un autoritarism pseudo-creștin, cu note comunistoide, instincte tribale și tandrețuri mafiotice, noua generație este predispusă să se definească prin ricoșeu față de straturile generaționale anterioare. Iar această definire prin contrast/diferență se face forțând inversarea morală (la nivel de discurs prescriptiv, că nivelul moravurilor rămâne la fel de coborât ca cel al apărătorilor virtuții nominale – o să fim uimiți cât de postmoderni și lichizi moral sunt mulți români din post-comunism, socialismul a învins până la urmă!), răsturnare axiologică, slăbire gnoseologică, diabolizare a frumosului – pentru că a devenit prea comercial – și estetizare a urâtului, instaurat deja ca plus-valoare capitalistă profitabilă. În România ponosită a lucrurilor/filosofiilor/ideologiilor mutante – pe jumătate copiate prost, pe cealaltă jumătate mixată cu apropoul unui ”las’ că merge și așa” steril, incolor și inodor –  modelele umane cool sunt nebunul vesel, bogatul incult, schizofrenicul pedant filosofic, sociopatul marxist anti-, virtuosul ipocrit, sfântul guraliv și răzbunător. În toată această panoramă a modelelor umane la zi este binevenită orice achiziționare de personaj care să mai dea românilor un pic de stimă de sine, o umbră de autenticitate copiată și o pompă de aer în pieptul umflat de atâta conștiință istorică.

Chestiunea mocnește aprins în spațiul Ortodoxiei românești dar este deja vizibilă în mediul evanghelic. Mulți dintre lideri bisericilor evanghelice care sunt încă în putere au fost (de)formați în mentalitatea de suspiciune generalizată, autoritarism și mesianismul anti-intelectualist al clasei muncitoare din timpul comunismului. Dar iată că expunerea bruscă (care a durat totuși vreo 20 de ani, iar prin unele locuri nici nu a avut loc încă) la un flux nestăvilit de informații, permutări filosofice, convulsii politice, demografice, culturale, coerciții culturale și legislative, determină reacții, de multe ori necalibrate, analfabete, neînțelepte atât în termenii fiilor veacului acestuia cât și în termenii Împărăției. (Slavă Domnului că biserica nu e doar predicatorul și că atunci când acesta e obosit/defocalizat/slab, sunt alte membre vii care trăiesc viața lui Hristos!)

În dinamica acestor forțe avem de a face cu incapacitatea multor creștini de a absorbi impactul diferitului, a pluralului, atât de specifică noului mod postmodern/hipermodern de a gândi și simți. Mulți lideri creștini au fost formați în tiparul unui creștinism “de gherilă”, supraviețuitor în fața coerciției statale din timpul comunismului. Tocmai acest tip de formare/educație  împiedică  acum acești lideri să se adapteze rezonabil la polivalențele și diversitatea valorilor dintr-o societate deschisă, concurențială, fluidă în jocurile de sens pe care le produce în continuu.

Este un lucru bine știut că actorii spațiului secularizat par a fi relativiști moral, dar activiști social. Ei sunt stimulați să își revendice capacitatea de a fi diferiți, chiar dacă în practica socială par a reacționa dogmatic la orice tentativă de a supune criticii valoarea absolută a propriului relativism.

În schimb,  mulți creștini par a-și reclama cu strictețe perimetrul sfânt al izolărilor confesionale, rămânând cu totul în paradigma asemănării plate, ca o carantină globală împotriva necunoscutului și a diferitului. De foarte multe ori capacitatea de adaptare a discursurilor celor care reprezintă organizații eclesiale este înțepenită în blocaje lingvistice și de sens care îi face irelevanți celor care nu le-au însușit limbajul și subcultura. Abordarea “ecumenică”, deosebit de deschisă, inovatoare, a creștinismului primului secol a fost înlocuită, de-a lungul secolelor, cu rigiditatea instituțională. (Armonia comuniunii)

Care este rezultatul acestor inadecvări și neluări în serios a mandatului preoției? Nu doar că este batjocorită Evanghelia de către cei ce abia așteaptă un astfel de motiv să o facă, ci le oferim pe tava propagandei proprii copii și tineri. Ajutăm astfel prooroci fără de adevăr și iubăreți fără de dragoste să profite de naivitatea tinerilor obosiți de negăsirile din biserici pentru a deveni consumatori și vânzători ai necăutărilor din lume! Neatenția, oboseala și nepregătirea unor lideri ai bisericilor oferă vânzătorilor de iluzii argumentul etichetării creștinilor ca fiind fundamentaliști. Ori ce altceva poate fi mai jignitor pentru unul care consideră viața doar mâncare și băutură decât să îi spui că viața se merită trăită în raport cu Dumnezeu care va judeca toate lucrurile la vremea sa? Jonglarea cu eticheta ”fundamentalist” este și un mesaj subliminal tinerilor din biserică cu privire la toate privațiunile și neîmplinirile pe care le implică ”evidenta” negare a vieții de către fundamentaliști.

Un fundamentalist nu mai este fiu al urbei pentru că s-a retras neputincios în ceruri.  Dar tocmai atunci și-a pierdut mandatul profetului în cetate, adică nu mai e de folos nici cerului, nici cetății. Din păcate, de cele mai multe ori  această neputință nu e una care vine din recunoașterea limitărilor omului despărțit și “nervos” pe Dumnezeu, ci această neputință e umbra neîmplinirii poruncii lui Isus: în lume, dar nu din lume. Să trăiești asemenea Fiului lui Dumnezeu, în tensiunea continuă a adaptării la fiecare om pe care îl întâlnea, a unei compasiuni care să se reverse fără întrerupere, a unei umblări printre păcătoși nu pentru a se adăpa din potopul lor de desfrâu, ci pentru a-i umple pe aceștia de Dumnezeu, cu alte cuvinte să aduci cerul în cenușa acestei lumi epuizează omul de orice resursă proprie și îl face dependent de Dumnezeu într-o măsură în care puțini, prea puțini, au împlinit-o. (Sclavii credinței 3. Povara modernizării – incapacitatea adaptării și mecanismul negării)

Nu am să continui descrierea procesului de ”dezlipire de fundamentalism”/”adaptare culturală”/”progresism creștin”, etc. ce devine tot mai vizibil la unii lideri nou formați ai generației post ’89. De ce? Pentru că nu e original ci doar imită dansul decadent al liberalizării creștinismului din Occident. Se înțeleg motivele nervului schimbării dar nu se justifică radicalitatea ca răspuns la radicalitate, decadența ipocrită în oglindă cu ipocrizia decadentă, refuzul gălăgios al căutării ca soluție la gălăgia negăsirii. Alunecarea de la o extremă la alta denotă frustrare, angoase nerezolvate și depozitate sub cupola etichetelor la modă. În covărșitoarea majoritate a cazurilor de astfel de alunecări problemele nu sunt atât de nivel intelectual, teologic, cât țin de o umoare bolnăvicioasă, relații fracturate, răni neoblojite, neiertări răzbunate cu alte neiertări, etc. (Drew Dyck a făcut un efort de analiză a generației des-bisericite din America, efort ce se cere multiplicat cu o astfel de analiză în context românesc).

Închiderea cercului vicios

O privire mai atentă a ceea ce se întâmplă în Occident va oferi o imagine a ceea ce se va întâmpla în bisericile românești și chiar în sânul generației Y per ansamblu. Prea mulți leaderi se definesc prin ceea ce cer de la alții, nu prin ceea oferă altora!

În mediul creştin sunt încă leaderi care au mentalitatea “ilegalismului” din perioada comunistă, crezând că frustrările unor enoriași se vor estompa prin interiorizare fatalista și obedienta. Ei uită că spiritul vremii

1. multiplică frustrările – mai ales ale generației tinere – prin spiritul critic cinefil/consumist/comanditar/narcisist (vă mai aduceți aminte de Domnul Goe și pretențiile lui exagerate de la “mamițica”?)

2. inversează efortul imagologic, orientându-l de la “ce buni suntem noi, în cerculețul nostru de sfinți” la “ce sfinți sunt păcătoșii aia”,

3. depune toate eforturile pentru a justifica nu celebrarea virtuțiilor ci “lărgirea” și nivelarea semantică a ceea ce e bun și ce este rău, cu o “ciudată” preferință “miloasă” spre comportamente adictive.

4. sfârşind prin a fi schizofrenici: a) judgementali până la tentații paricide oedipiene față de biserici și “ipocriții” de acolo și b) incluzivi și îngăduitori în a oferi n șanse și credit celor ce s-au obișnuit în a abuza de ele.

Evanghelia este nu doar pentru cei ce nu au auzit-o niciodată ci și pentru cei care cred că ea e doar o simplă opțiune culturală!

Toată efervescența revoluționară, nervul răzbunării, efortul de a construi o lume mai bună vor fi desumflate pe parcursul unei generații de instituționalizarea controlului celor care au pus mâna pe butoanele puterii. ”Este interzis a interzice!” era latura revoluționară a unei minorități care, odată ajunsă la butoanele puterii, dictează canonul interzicerii celor ce o contestă.

Nici nu știu copiii cât de mult va semăna virtutea lor cu viciul părinților lor! Și cât de mult copiii vor căută altceva decât ”progresismul” dogmatic, restrictiv și sufocant al părinților!

Odată cu scandalul D. Trump din S. U. A. , de câteva luni bune mă amuz să văd “open minded”, “anti-judgemental” and “spread peace free huggers” + “non-violent and progressive Christians” sărind cu toate piciorușele pe spatele conservatorilor doar ca să le iasă schema prejudecăților și să aibă mai departe monopolul rațiunii, iubirii, deschiderii și progresului uman pe căile propășirii și păcii. Cei care reclamă monopolul virtuților trebuie să își asume nu doar riscul criticilor ci și cel al ipocriziilor ce implică o astfel de superioritate morală. (E o ironie teribilă că cei care în tinerețe au acuzat creștinii de aroganță morală, în numele situaționismului laissez faire, ajung peste timp să impună un puritanism moral de fier al corectitudinii politice)  Uite așa ochii îndreptați critic către spectatorii “critici” au parte, de multe ori, de un spectacol și umor mai savuroase decât cel de pe scena spectacolului din program.

Tinerii sătui de ipocrizia părinților religioși își vor îndrepta pasiunile ”eliberatoare” spre ”revoluționarii” care, la rândul lor vor eșua în a trăi și gândi potrivit propriilor exigențe critice, copiii lor având șansa de a descoperi cel mai bine atât limitele nefardate cât și nevoia stringentă de a respira aer dincolo de sufocanta cupolă dogmatică construită în numele progresului. Și astfel se închide cercul ”inovației” și transferului unora și a altora spre limanuri mai ”luminate”.

De exemplu, când citești My Father, Bertrand Russell afli că fata lui B. Russell descoperă credința în Dumnezeu tocmai pentru că s-a săturat de credința într-un ”sfânt” al rațiunii, cu toate umbrele și penumbrele lui, lipsurile și erorile transformate în icoană terapeutică pentru publicul dornic de o nouă bulă imagologică. Prețul inocenței/naivității/credulității celui care știe să vorbească bine în numele rațiunii (având însă propriile sofisme și blocaje logice evidente) este plătit cu vârf și îndesat în viața celui care stă zi de zi cu acel ”model” public (de intelectual, om religios, politician, artist, etc.), care suferă privațiuni emoționale, este constrâns de autoritarisme stâlcite, vede inconsistența vorbelor mari aruncate în păienjenișul care prinde atât de multe minți în plasa adorației….

Vine deci timpul când o nouă generație se va trezi buimacă din visul despotic al ”libertății” părinților și vor căuta un eden dincolo de iadul convingerilor lor!Question-Authority

Așadar, oridecâte ori mai văd un mic mesia gălăgios prin biserică, pe internet, prin piața publică, pe la TV, încep să îi citesc spațiile goale din discurs, tăcerile complice, îi ascult atent vocea ca să îi discern profilul călăului emoțional pe care îl imită, îi frunzăresc bibliografia ca să îi văd valea pe care se rostogolește, îi urmăresc certitudinea din scepticism… și îmi aduc aminte de un Mesia care nu și-a ridicat glasul, nu s-a ascuns sub haina autorităților/curentelor la modă, nu a făcut prietenii facile doar ca să scape de inconfortabila și periculoasa situație a proclamării unui adevăr dintr-o altă lume, care nu negociază, nu se adaptează, nu cere obediență, nu merge pe valul indignării populare ca să capete putere pentru a-și nimici inamicii…. ci s-a rugat, a rostit cuvinte demne de El, a vindecat suflete și a acceptat răsplata noastră, murind pe cruce. În fața unui astfel de Mesia ne dăm prea puțin efortul să Îi fim contemporani, indiferent de vârstă, epocă, cultură!

Chic Authenticity

hoax

“The quasi-biblical jargon of authenticity, with its language of separation and distance, of lost unity, wholeness, and harmony, is so much a part of our moral shorthand that we don’t always notice that we’ve slipped into what is essentially a religious way of thinking. The ease with which we talk about our alienation from nature, or the alienating nature of work, or the suburbs, or technology, is part of this language as well, hearkening back to our ongoing sense that we are fallen people.” (Andrew Potter, The Authenticity Hoax, Harper Perennial, 2011, p. 12)

“The search for authenticity is about the search for meaning in a world where all the traditional sources-—religion and successor ideals such as aristocracy, community, and nationalism-—have been dissolved in the acid of science, technology, capitalism, and liberal democracy. We are looking to replace the God concept with something more acceptable in a world that is not just disenchanted, but also socially flattened, cosmopolitan, individualistic, and egalitarian.” (idem, p. 12)

“Conspicuous authenticity raises the stakes by turning the search for the authentic into a matter of utmost gravity: not only does it provide me with a meaningful life, but it is also good for society, the environment, even the entire planet. This basic fusion of the two ideals of the privately beneficial and the morally praiseworthy is the bait-and-switch at the heart of the authenticity hoax. This desire for the personal and the public to align explains why so much of what passes for authentic living has a do-gooder spin to it. Yet the essentially status-oriented nature of the activity always reveals itself eventually.” (idem, p.126)

“Conspicuous authenticity is in a sense a successor form of status seeking to the old conspicuous consumption that we’re all familiar with. This idea that you demonstrate how rich you are or what good taste you have by having a big house, or having a nice car, having expensive clothes and so on. Over the last 30-40 years as we’ve become wealthier as a society, it’s become less socially acceptable to just simply show off how rich you are, and what we do now is we show off that even though we have all the stuff — a nice house, a nice car — we’re not really spiritually connected to any of it. And so what we do is we engage in practices and experiences and consumption hobbies that I call conspicuous authenticity.” (Andrew Potter’s interview “A change in showing off wealth status”, MarketPlace, April 29, 2010)

%d bloggers like this: