In time we hate that which we often fear. (William Shakespeare)
Mereu contemporani cu slăbiciunile umane
Este 1539 și după vreo 12 ani ultimul episcop catolic de Upsala, refugiat între timp la Danzig, tocmai și-a terminat opera. După aproape 5 secole harta lui, răsturnată și răsucită pe interior, va fi mai actuală ca nicicând! Episcopul în cauză se numea Olaus Magnus iar opera lui purta numele ”Carta Marina”, o topografie a mărilor din nordul Europei, populate de monștri marini înfricoșători.
Somme în 1916, un discurs al lui Churchill din 1948 și Europa în 2016 sunt doar trei momente intermediare în schițarea unei geografii a fricii, teritoriu al unei permanente contemporaneități cu cei din vechime. Nervul imperialist de la începutul secolului XX s-a prelins în cel utopic socialist din anii ’30, anii postbelici oferind apoi drept medicament un proiect ce părea a aduce minunata pace milenară, visată de mai toți dictatorii ce au înecat lumea în sânge și moarte. După doar 50 de ani lucrurile se clatină pe la încheieturile importante iar ceea ce părea imposibil doar câțiva ani în urmă, azi pare deschis oricărei posibilități. Toate aceste cadre de peste timp și spațiu fac parte din aceeași familie a emoțiilor umane: frica. Multiplicarea isterică a nervului post-Brexit desenează acum geografia fricii, loc al bestiarului nocturn ca hrană imagologică a efortului propagandistic.
O geografie a fricii se desfășoară în fața noastră și își hrănește pruncii din angoasele, istericalele și emoțiile noastre nesăbuite. Dar pentru o înțelegere a orizontului fricii în care este imersată conștiința recentului, să poposim puțin pe malurile temerilor medievale.
Monștrii de dincolo
Dincolo, în necunoscut, sălășuiesc demonii, monștrii, cei față de care, din instinct de supraviețuire, ființa noastră se simte mereu datoare să-i onoreze cu frică și spaimă! Frică și spaimă adictive pentru că erau legate de curiozitate, de jocul de atracție-distanțare a necunoscutului. Imaginația speculativă umană a investit o fascinație bolnăvicioasă în terra incognita. Vechii marinari greci și arabi iar apoi cei medievali europeni, credeau că la vest de coastele Africii și ale Europei se află monștrii marini cu a lor repacitate ucigașă. Avem referințe multiple, încă din timpul lui Homer (secolul 12-8 B.C.), Pliniu (secolul 1), la fel cum și Șeherezada are ceva povești cu astfel de vietăți, trecând apoi prin Comentariul la Apocalipsă a lui Beatus de Liebana (secolul 8), pentru a ajunge apoi în secolul 13 la un călugăr britanic, Gervase din Tilbury (de a cărui topografie a paradisului – celest și mundan – vorbește Jean Delumeau în Grădina Desfătărilor), care spunea în ale sale Taifasuri Domnești (Otia Imperialia) că:
There is no form of any creature found living among us on dry land whose likeness, from the navel upwards, may not be observed among the fish of the ocean off Britain. (Gervase of Tilbury, Otia Imperialia: Recreation for an Emperor, III, 63, Oxford University Press, 2002, p. 679)
Monștrii sunt hibrizi (a se vedea Etymologiae XII 4.5-6 lui Isidor de Sevilia) atât prin faptul că pot fi combinații de animale uscat/apă, cât și prin faptul că unii dintre ei sunt amfibii. Ei sunt împotriva naturii, o creație care manifestă măreția lui Dumnezeu dar și oglindește/amintește despre păcat și moarte (Augustin, De Civitate Dei, 16.8 și 21.8 precum și Isidor de Sevilia Etymologiae XI.3.1). În acești monștri marini se amestecă realul cu imaginarul, asemănătorul cu straniul, necunoscutul cu familiarul, frica cu curiozitatea, pumnul încleștat cu ochiul nesătul.
Olaus Magnus a realizat între 1527 și 1539 Carta marina et descriptio septentrionalium terrarum, o hartă care surprinde prin bogăția detaliilor coastei și teritoriilor continentale (partea nordică a Europei) și umple restul necunoscut al mărilor cu tritoni (hibrid om/pește), sirene, Scylla (balaurul cu multe capete), Caribda (Charybdis – un vierme uriaș), kraken (o caracatiță uriașă), remora (un fel de rechin), polypus (un crab uriaș), prister (o specie de balenă), etc.. Acești monștri sunt colosali, unici, diferiți și înspăimîntători. Și, ceea ce este cel mai important, acești monștri de dincolo, din ținuturile pe care nu le vor explorate de către oameni, nu sunt prietenii marinarilor ci le vor oricând pieirea și paguba. O altă caracteristică a acestor monștri la Olaus este că ei și-au pierdut țara/teritoriul nativ. Monștrii sunt rapizi, camuflați, rapace, masivi, mulți și deloc pașnici. De altfel majoritatea hărților vechi nu aveau reprezentată această zoologie imaginară a monștrilor marini tocmai pentru că aceste hărți erau limitate doar la teritoriile/rutele bine navigate și nu era interesul navigatorului să încerce să se aventureze în necunoscut (și poate pentru că astfel de hărți detaliate erau și scumpe). (Pentru pasionații de cartografierea imaginarului medieval și renascentist vis-a-vis de monștrii marini recomand Sea Monsters on Medieval and Renaissance Maps, o colecție de hărți și imagini cu monștri marini cu note explicative și istorii extraordinare adunate de Chet Van Duzer, British Library, 2013).
The Carta Marina, 2nd edition, 1572
Old map of Iceland/Islandia and Island Sea Monsters, 1542
Zoologia fantastică nu e doar prilej de explorare a imaginarului uman, așa cum a făcut Borges în Cartea ființelor imaginare, ci este un bun indicator al propriilor frici. Monstruozitatea monștrilor este dată nu atât de pericolele din afară, din mări, cât din interiorul nostru. Avem monștrii noștri de înfruntat, cei care sunt văzuți pretutindeni, care ne împiedică în a explora necunoscutul, cei care ne țin robi fricii prin hiperbolizarea lor, care ne patrulează cotidianul, care ne vor paguba, aduc decăderea și moartea. Frica de monștrii de acolo, care ne țin pe loc în a înainta în necunoscut, se transformă azi în frica de monștrii de aici, care au venit peste noi. Topografia fricii medievale se transformă în orizonturile psihologice ale întâlnirii cu diferitul ”next door”, o întâlnire în care ambii actori sunt împinși din spate de forțe contradictorii și totuși atât de asemănătoare.
Alonewithothers's Blog 