Category: Theatrum Mundi

Lumea-ntreaga e o scena si toti oamenii-s actori…

Behind These Amazing Clay Figures…

National Geographic, June 7, 2016:

Dan Leş is a soulful ceramicist. His work brings out stories and legends from clay, and he adds a traditional Romanian spirit to his pottery. As part of filmmaker Matei Pleşa‘s personal project “Fascination of the Craft,” this short meets Leş in his workshop … where mud comes to life.


Political Idolatry

The political value of the doctrine of original sin lies in its recognition that our evil tendencies are not in the nature of a problem that we can rationally comprehend and deliberately solve. To say that the source of sin is sin is to say that sin is underivable and inexplicable. A sinful society is not like a malfunctioning machine, something to be checked and quickly repaired.

Sin is ironic. Its intention is self-exaltation, its result is self debasement. In trying to ascend, we fall. The reason for this is not hard to understand. We are exalted by God; in declaring our independence from God, we cast ourselves down. In other words, sin concerns not just our actions and our nature but also the setting of our lives. By sin we cast ourselves into a degraded sphere of existence, a sphere Christians often call “the world.” Human beings belong to the world through sin. They look at one another as objects; they manipulate, mutilate, and kill one another. In diverse ways, some subtle and some shocking, some relatively innocuous and some devastating, they continually depersonalize themselves and others. They behave as inhabitants of the world they have sinfully formed rather than of the earth created by God. Original sin is the quiet determination, deep in everyone, to stay inside the world. Every sinful act is a violation of the personal being that continually, in freedom, vision, and love, threatens the world. The archetype of sin is the reduction of a person to the thing we call a corpse.

WHEN the paradox of simultaneous exaltation and fallenness collapses, it is replaced by either cynicism or (to use a term that is accurate but masks the destructive character of the attitude it refers to) idealism.

Cynicism measures the value of human beings by their manifest qualities and thus esteems them very slightly. It concludes, in effect, that individuals are not exalted, because they are fallen. Idealism refuses this conclusion. It insists that the value of human beings, or of some of them, is very great. It is not so simplistic, however, as to deny the incongruity of their essential value and their manifest qualities. Rather, it asserts that this incongruity can be resolved by human beings on their own, perhaps through political revolution or psychotherapy. Human beings can exalt themselves.

We shall dwell in this discussion on idealism, partly because idealism is much more tempting and therefore much more common than cynicism. Idealism is exhilarating, whereas cynicism, as anything more than a youthful experiment, is grim and discouraging. We shall dwell on idealism also because it is so much more dangerous than it looks. The dangers of cynicism are evident; that a general contempt for human beings is apt to be socially and politically destructive scarcely needs to be argued. But idealism looks benign. It is important to understand why its appearance is misleading.

Idealism in our time is commonly a form of collective pride.Human beings exalt themselves by exalting a group. Each one of course exalts the singular and separate self in some manner. In most people, however, personal pride needs reinforcement through a common ideal or emotion, such as nationalism. Hence the rise of collective pride. To exalt ourselves, we exalt a nation, a class, or even the whole of humanity in some particular manifestation like science. Such pride is alluring. It assumes grandiose and enthralling proportions yet it seems selfless, because not one person alone but a class or nation or some other collectivity is exalted. It can be at once more extreme and less offensive than personal pride.

To represent the uncompromising and worldly character of modern idealism we may appropriately use the image of the man-god. This image is a reversal of the Christian concept of the God-man, Christ. The order of the terms obviously is crucial. In the case of the God-man, it indicates the source of Christ’s divinity as understood in Christian faith. God took the initiative. To reverse the order of the terms and affirm the man-god is to say that human beings become divine on their own initiative. Here pride reaches its most extreme development. The dignity bestowed on human beings by God, in Christian faith, is now claimed as a quality that human beings can acquire through their own self-creating acts.

In using the concept of the man-god, I do not mean to suggest that divinity is explicitly attributed to certain human beings. Even propagandists, to say nothing of philosophers, are more subtle than that. What happens is simply that qualities traditionally attributed to God are shifted to a human group or type. The qualities thus assigned are various–perfect understanding, perhaps, or unfailing fairness.


Being good politically means not only valuing the things that are truly valuable but also having the strength to defend those things when they are everywhere being attacked and abandoned. Such strength is exemplified by Dietrich Bonhoeffer, the great German pastor and theologian, who uncompromisingly opposed the Nazi regime from the beginning, even to the extent of returning to Germany from a guaranteed haven in America to join the anti-Hitler resistance. Arrested by the Gestapo, he was killed at the end of the war. One of Bonhoeffer’s prayers, composed in prison, was, “Give me the hope that will deliver me from fear and faintheartedness.” Much that I have tried to say in the preceding pages might be summarized simply in this question: If we turn away from transcendence, from God, what will deliver us from a politically fatal fear and faintheartedness? (Glenn Tinder, Can We Be Good Without God? On the political meaning of Christianity, The Atlantic, December 1989, included in Glenn Tinder  Can We Be Good Without God?, Regent College Publishing, 2007, emphasis are mine)

political idolatry

The doctrine of fall disallows political presumptions rather than any particular historical hopes. It is presumption when people deny or ignore the evil in human nature and assume assume that everything we assiduously strive  for in history can unquestionable be gained. Christians may properly play the role of political skeptics. When the hearts of human beings are lifted up by confidence in their plans and calculable prospects, it is proper for Christians to call attention to human failings and to the historical limitations they may entail. Christians should be a sobering presence in the political world. Reinhold Niebuhr sets an admirable example. The symbol of original sin was used by Niebuhr to temper the potentially  naïveté and pride of political man. (Glenn Tinder, The Political Meaning of Christianity: An Interpretation, Wipf & Stock Pub, 2000, p. 164, emphasis are mine)

Geografia fricii (1. Monștrii de dincolo)

In time we hate that which we often fear. (William Shakespeare)

Mereu contemporani cu slăbiciunile umane

Este 1539 și după vreo 12 ani ultimul episcop catolic de Upsala, refugiat între timp la Danzig, tocmai și-a terminat opera. După aproape 5 secole harta lui, răsturnată și răsucită pe interior, va fi mai actuală ca nicicând! Episcopul în cauză se numea Olaus Magnus iar opera lui purta numele ”Carta Marina”, o topografie a mărilor din nordul Europei, populate de monștri marini înfricoșători.

Somme în 1916, un discurs al lui Churchill din 1948 și Europa în 2016 sunt doar trei momente intermediare în schițarea unei geografii a fricii, teritoriu al unei permanente contemporaneități cu cei din vechime. Nervul imperialist de la începutul secolului XX s-a prelins în cel utopic socialist din anii ’30, anii postbelici oferind apoi drept medicament un proiect ce părea a aduce minunata pace milenară, visată de mai toți dictatorii ce au înecat lumea în sânge și moarte. După doar 50 de ani lucrurile se clatină pe la încheieturile importante iar ceea ce părea imposibil doar câțiva ani în urmă, azi pare deschis oricărei posibilități. Toate aceste cadre de peste timp și spațiu fac parte din aceeași familie a emoțiilor umane: frica. Multiplicarea isterică a nervului post-Brexit desenează acum geografia fricii, loc al bestiarului nocturn ca hrană imagologică a efortului propagandistic.

O geografie a fricii se desfășoară în fața noastră și își hrănește pruncii din angoasele, istericalele și emoțiile noastre nesăbuite.  Dar pentru o înțelegere a  orizontului fricii în care este imersată conștiința recentului, să poposim puțin pe malurile temerilor medievale.

Monștrii de dincolo

Dincolo, în necunoscut, sălășuiesc demonii, monștrii, cei față de care, din instinct de supraviețuire, ființa noastră se simte mereu datoare să-i onoreze cu frică și spaimă! Frică și spaimă adictive pentru că erau legate de curiozitate, de jocul de atracție-distanțare a necunoscutului. Imaginația speculativă umană a investit o fascinație bolnăvicioasă în terra incognita. Vechii marinari greci și arabi iar apoi cei medievali europeni, credeau că la vest de coastele Africii și ale Europei se află monștrii marini cu a lor repacitate ucigașă. Avem referințe multiple, încă din timpul lui Homer (secolul 12-8  B.C.), Pliniu (secolul 1), la fel cum și Șeherezada are ceva povești cu astfel de vietăți, trecând apoi prin Comentariul la Apocalipsă a lui Beatus de Liebana (secolul 8), pentru a ajunge apoi în secolul 13 la un călugăr britanic, Gervase din Tilbury (de a cărui topografie a paradisului – celest și mundan – vorbește Jean Delumeau în Grădina Desfătărilor), care spunea în ale sale Taifasuri Domnești (Otia Imperialia) că:

There is no form of any creature found living among us on dry land whose likeness, from the navel upwards, may not be observed among the fish of the ocean off  Britain. (Gervase of Tilbury, Otia Imperialia: Recreation for an Emperor, III, 63, Oxford University Press, 2002, p. 679)

Monștrii sunt hibrizi (a se vedea Etymologiae XII 4.5-6 lui Isidor de Sevilia) atât prin faptul că pot fi combinații de animale uscat/apă, cât și prin faptul că unii dintre ei sunt amfibii. Ei sunt împotriva naturii, o creație care manifestă măreția lui Dumnezeu dar și oglindește/amintește despre păcat și moarte (Augustin, De Civitate Dei, 16.8 și 21.8 precum și Isidor de Sevilia Etymologiae XI.3.1). În acești monștri marini se amestecă realul cu imaginarul, asemănătorul cu straniul, necunoscutul cu familiarul, frica cu curiozitatea, pumnul încleștat cu ochiul nesătul.

Olaus Magnus a realizat între 1527 și 1539 Carta marina et descriptio septentrionalium terrarum, o hartă care surprinde prin bogăția detaliilor coastei și teritoriilor continentale (partea nordică a Europei) și umple restul necunoscut al mărilor cu tritoni (hibrid om/pește), sirene, Scylla (balaurul cu multe capete), Caribda (Charybdis – un vierme uriaș), kraken (o caracatiță uriașă), remora (un fel de rechin), polypus (un crab uriaș), prister (o specie de balenă), etc.. Acești monștri sunt colosali, unici, diferiți și înspăimîntători. Și, ceea ce este cel mai important, acești monștri de dincolo, din ținuturile pe care nu le vor explorate de către oameni, nu sunt prietenii marinarilor ci le vor oricând pieirea și paguba. O altă caracteristică a acestor monștri la Olaus este că ei și-au pierdut țara/teritoriul nativ. Monștrii sunt rapizi, camuflați, rapace, masivi, mulți și deloc pașnici. De altfel majoritatea hărților vechi nu aveau reprezentată această zoologie imaginară a monștrilor marini tocmai pentru că aceste hărți erau limitate doar la teritoriile/rutele bine navigate și nu era interesul navigatorului să încerce să se aventureze în necunoscut (și poate pentru că astfel de hărți detaliate erau și scumpe). (Pentru pasionații de cartografierea imaginarului medieval și renascentist vis-a-vis de monștrii marini recomand Sea Monsters on Medieval and Renaissance Maps, o colecție de hărți și imagini cu monștri marini cu note explicative și istorii extraordinare adunate de Chet Van Duzer, British Library, 2013).


The Carta Marina, 2nd edition, 1572

il_fullxfull.446740133_mx3i_grandeOld map of Iceland/Islandia and Island Sea Monsters, 1542 

Zoologia fantastică nu e doar prilej de explorare a imaginarului uman, așa cum a făcut Borges în Cartea ființelor imaginare, ci este un bun indicator al propriilor frici. Monstruozitatea monștrilor este dată nu atât de pericolele din afară, din mări, cât din interiorul nostru. Avem monștrii noștri de înfruntat, cei care sunt văzuți pretutindeni, care ne împiedică în a explora necunoscutul, cei care ne țin robi fricii prin hiperbolizarea lor, care ne patrulează cotidianul, care ne vor paguba, aduc decăderea și moartea. Frica de monștrii de acolo, care ne țin pe loc în a înainta în necunoscut, se transformă azi în frica de monștrii de aici, care au venit peste noi. Topografia fricii medievale se transformă în orizonturile psihologice ale întâlnirii cu diferitul ”next door”, o întâlnire în care ambii actori sunt împinși din spate de forțe contradictorii și totuși atât de asemănătoare.


Designul erorii

Diavolul este maestrul imitării!

Orice jurnalist știe că publicul reacționează emoțional doar la ceea ce îi confirmă preferințele, fiind ignorant și rece la ceea ce nu rezonează sau e chiar contradictoriu propriului confort ideatic. Ori într-o destul de mare măsură mass-media consolidează cu succes aceste pre-judecăți și pre-ferințe în timp ce măgulește publicul cu mantrele evadării din circularitatea lor.

Open your mind! la ceea ce îți spunem noi pentru că

1. noi știm mai bine că

2. și ție îți este convenabil

3. să ne bucurăm de exersarea drepturilor/plăcerilor fără restricții și răspundere în fața nimănui!

Ori acest raționament suferă de aceeași ipocrizie pe care o dezvoltă endemic postmodernismul. Iată doar câteva variante ale aceleiași maladii a ipocriziei:

– cerem cât mai multă libertate necenzurată dar cenzurăm la sânge pe cei care nu sunt de acord cu noi,

– milităm pentru plăceri fără limite/responsabilități/judecăți dar apelăm imediat și cu rigoare puritană la categoriile ”tari” ale justiției punitive atunci când acestea ne sunt reprimate/refuzate,

– interzicem pe cei care ne interzic,

– intoleranța toleranței sau cum poți fi homofob în numele iubirii,

– să declari că nu există nicio structură etică pentru a împarte apoi faptele în bune și rele, oamenii în victime și călăi, etc.

De fapt mass-media își trage seva din existența dualistă, din umbrele dincolo de lumini, din devoalarea putrefacției naturii umane în timp ce îi cântă imnuri angelice! Mecanismul diabolizării este total ineficient fără investiția emoțională în reversul lui, cel al (auto)victimizării! În repartizarea rolurilor și pozițiilor în jocul diabolizării și al victimizării se dă testul servituții mass-mediei!

Victimism uses the ideology of concern for victims to gain political or economic or spiritual power. One claims victim status as a way of gaining an advantage or justifying one’s behaviour. Both political correctness and victimism stem from an authentic reality from the standpoint of the Christian faith. That reality is God’s revelation through Jesus Christ of the victim mechanism and the way into God’s new community of love and nonviolence. But Satan has a tremendous ability to adapt to what God does and to imitate God , and so Satan – the ancient and tremendous power of the victim mechanism that expels violence through violence – is able to disguise himself and pose even as concerns for victims (James G. Williams  Foreword to René Girard: I See Satan Fall Like Lightning, Orbis Books, Maryknoll, NY, 2001, p. xxii-xxiii)

Pentru a face disonanța cognitivă mai puțin schizofrenică avem nevoie de puterea magică, vie, a narativului, cu un vocabular ”igienizat”, filtrat puritan de impurități. Ori aici media are cu adevărat un rol cât de poate de important, propaganda unicului unghi de vedere fiind definită acum ca ”activism”, ”campanie de sensibilizare”, etc. Obsesiile multiplicate de puterea mediatică, politică, academică și filtrate de corectitudinea politică sunt dovada cea mai clară că postmodernismul este o refulare răsturnată și paricidă a puritanismului! Un adevărat postmodern este un puritan al plăcerii, un virtuoz al exhibiționismului, un aspru critic al diferitului incomfortabil! Schimbăm epoca dar păstrăm patologiile!

Exemplul cel mai recent de design al erorii, cu mecanismul ei de producere de către media, este modul de  reflectare de către presă și de rapoertare a publicului a ceea ce s-a întâmplat în doar o săptămână:

  • 12 iunie 2016 – un fanatic mulsulman intră într-un bar al homosexualilor din Orlando, Florida, omul având un istoric al frecventării acestui local, și împușcă mortal 49 de persoane iar alte 53 sunt rănite. Istoria lui sexuală este minimalizată, nu capătă deloc acoperire, avem o firavă menționare a apelului său la numărul de urgențe 911, unde declară credincioșie ”profesioniștilor” decapitărilor din Orientul Mijlociu. Ce rămâne din toată povestea? Cum este desenat narativul acestei tragedii? Simplu: 1. victimizarea globală a LGBTQ 2. diabolizarea accesului civililor la arme și mai ales a fundamentaliștilor periculoși, aka creștinii evanghelici! Psihoza victimizării și a diabolizării atinge cote maxime în dialogurile cotidiene, în media, în politică, poate chiar și în consiliul îngerilor!
  • 16 iunie 2016 – un membru al Parlamentului Britanic este înjunghiat mortal de către un alt fanatic, de data aceasta alb și activist nervos al ieșrii Marii Britanii din UE. Cum este contruit narativul în acest caz? Conform comandamentelor politice la modă: 1. cât de răi sunt euro-scepticii și cei care sunt pentru Brexit, 2. cât de puțin vorbim despre teroriștii albi!
  • 20 iunie 2016 – un tînăr britanic este arestat la o manifestație electorală a lui Donald Trump în timp ce încerca să ia pistolul unui polițist din proximitatea lui Donald Trump cu intenția de a-l împușca pe acesta. Ca să fim constanți și onești, oare cum mass-media ar trebui construi narativul acestui incident, urmând mecanismul diabolizării și al auto-victimizării din celelalte două cazuri de mai sus? Ei bine, aici vine surpriza: nu va fi niciun narativ, nicio lecție moralizatoare despre inflația extremismului stângist, despre torentele de ură ale tinerimii ”progresiste”, despre răspunsul perfect simetric și chiar multiplicat al stângii la aberațiile fiului ei ”risipitor” cu numele de Donald Trump. Va fi doar o menționare stângace într-un colț uitat de ziar/internet. O simplă navigare prin presa ”sensibilizatoare” la maniile homofobe și fundamentaliste este edificatoare pentru a vedea designul erorii în toată splendoarea sa!

MICAH BAZANT - Azazel (Scapegoat) with Ir Miklat (City of Refuge), 2013

Micah Bazant – Azazel (Scapegoat) with Ir Miklat (City of Refuge), 2013

Adam și Eva (de) la școală

Recent am fost în Seattle la o conferință a profesorilor din statul Washington pentru a-l asculta ”pe viu” pe Michael Gurian, unul dintre cei mai avizați consilieri și educatori în momentul de față în problematica diferențelor de gen pornind de la înțelegerea modului de funcționare a creierului la fete vs. băieți. Am întâlnit un om informat, sensibil și conștient de presiunile politice pe care academia le face în managementul cunoașterii și al practicilor sociale și educaționale.

O notă se merită menționată: Michael Gurian nu a intrat în tematica ideologiei de gen, fiind conșțient atât de chingile corectitudinii politice ale contextului conferinței (educatorii sunt soldățeii ingineriei sociale asupra cărora se exercită printre cele mai mari presiuni politico-ideologice) cât și de limitările discursului din cadrul bisericilor pe unde era invitat să conferențieze. Dar autorul a făcut o precizare foarte importantă: filosofia sa, exprimată prin ”nurture the nature”, pornește tocmai de la constatarea sa din anii ’80 că discursul de gen este determinat cultural, filosofic, politic, și nu are o puternică bază științifică, în termenii unei înțelegeri ai diferențelor structurale, biologice, dintre genuri. Cultura noastră e desenată de inginerii sociali conform noului ideal de (post) umanitate prin nivelare egalitaristă a diferențelor naturale și a exacerbării, prin compensare, a dramaturgiei socio-culturale.

În această cheie de lectură a comunicării sociale capătă sens trecerea de la și noi suntem la fel! (biologic, doar cultural diferiți- vectorul campaniilor LGBTQ din anii ’60-70), ca prim pas spre acceptare socială, la noi suntem diferiți (biologic – ”born this way”, dar la fel cultural, având acum la dispoziție toate facilitățile și privilegiile instituționale). În ceea ce Michael Gurian numea ”bridge brain” – atunci când este inversat sau trecut de 50% procentul de cromozomi ai genului opus – se regăsesc cei aproape 0.05% din populația SUA. Însă presiunea culturală, gălăgia mediatică, îndoctrinarea educațională – pornind de la grădiniță și până în universități (îndoctrinarea e înțeleasă aici ca procesul prin care se propagă o ideologie/un sistem de credințe/valori fără a se lua în considerare și alte perspective, fără îndoieli, critică și diponibilitate de a testa certitudinea acelor asumpții), toate acestea trădează un fenomen de re-scriere a unei identități pe care o vrem mutilată, TRANS-formată. Ori transformarea omului/copilului, trebuie să pornească de la constatarea limitelor sale naturale, de la dinamica hormonală, chimică, care contribuie la galaxia alegerilor ce formează identitatea, structura de conștiință a ceea ce numim EU! Putem recunoaște o frumusețe deosebită în faptul de a fi diferiți, diferențiere care nu oprimă ci dimpotrivă, exprimă identitatea umană! 


Aveți AICI un rezumat al prezentării diferențelor structurale, comportamentale și a nevoilor educaționale dintre fete și băieți. Diferențele biologice/neuronale există și tocmai de aceea orice educator ar trebui să le cunoască, să țină cont de ele și să adapteze strategiile educaționale în funcție de ele!

Pentru cei în grabă și fără prea mult timp de lectură, recomand video-clipul de mai jos. Aici este reflectat, într-un mod comic, modul în care inteligența emoțională feminină conceptualizează empatia (prin stimularea conversației despre emoții, ascultarea detaliilor experienței celuilalt – regula celor 5 minute de ascultare fără intervenții și schimbări de macaz într-o conversație cu o femeie) și modul în care inteligența emoțională masculină alege strategiile de poziționare în aceeași problematică a empatiei (ascultarea celuilalt este un mijloc prin care se obțin informațiile necesare găsirii unei soluții la problemă – empatia este pro-activă, are o finalizare practică).

În virtutea faptului că l-am găsit pe Michael Gurian destul de determinist (el a avut ”resilience gene” pe când fratele său nu – ca explicație la destinele diferite ale unor persoane ce au crescut în același context), el este un om de știință/empricist care vede un design, o formă de aranjare a tuturor elementelor și relațiilor dintre ele în lumea materială care trimite la ideea unui Arhitect. De altfel el a recunoscut la această conferință cât se poate de seculară că crede într-un design și designer, făcând astfel rezonabilă, cu sens, munca oricărui educator. Iată un interviu pe care Michael Gurian, un ”credincios evreu secular”, l-a avut la o biserică creștină, vorbind despre cât de minunate și sensibile sunt fetele.

Iar pentru cei care își pun tot felul de întrebări cu privire la educarea acestor năbădăioși și mereu activi băieți, iată o carte pe care o citesc și o recomand cu căldură, scrisă de Michael Gurian împreună cu Gregory L. Jantz, un doctor creștin: Raising Boys by Design: What the Bible and Brain Science Reveal About What Your Son Needs to Thrive (WaterBook, 2013)


%d bloggers like this: