Parazitii compasiunii (Compasiunea – intre slogan si viata)

“Slogan”: (Gael. sluagh-ghairm) battle cry 

Niciodata raul nu se satura cu firmiturile victimelor individuale, ci el cauta sa se potenteze colectiv, urmareste uniformizarea si anihilarea completa, totala, unanima. Binele este prin excelenta operatia chirurgicala pe corpul social prin modelul individual, el are limbajul intalnirii persoanelor, se imita prin decizie individuala cu potentialitati diverse si se realizeaza prin imbratisarea vindicatorie a bolnavului, orfanului, celui batut si alungat, etc. Raul se cere monumentalizat triumfator, binele modeleaza fara insa a sufoca, a guverna despotic. Tocmai de aceea cred in crucea lui Hristos si in caracterul lui Dumnezeu: El e mai intelept, iubitor si respectuos fata de oameni cand se lasa calcat in picioare, tarat pe cruce, omorat, pentru ca apoi sa inceapa o imparatie a luminii intr-o mare de intuneric, a dragostei si adevarului care nu vin prin decrete angelice, ci prin maini si suflete umane, prinse in aceleasi slabiciuni ca si cei pe care vrea sa ii scape. Acolo unde raul se cere glorificat la unison in goliciunea lui, binele se intrupeaza in slabiciunea facuta putere, durerea transformata in iertare, robia dezlegata de frica si laturi …

Altruismul impus si contabilizat birocratic prin mainile statului e condamnat sa devina o industrie impersonalizanta, obsedata de auto-promovare fariseica, conforma cu iluzia utopiei in numele careia crede ca actioneaza si, asa cum ne-a demonstrat comunismul si fascismul – vitalisme utopice ce au atasat virtutea altruismului la programul lor social – ajunge sa se impotmoleasca in acoperirea numarului celor ce au fost transformati in victime-deseu:

Of all tyrannies a tyranny sincerely exercised for the good of its victims may be the most oppressive. It may be better to live under robber barons than under omnipotent moral busybodies. The robber baron’s cruelty may sometimes sleep, his cupidity may at some point be satiated; but those who torment us for our own good will torment us without end for they do so with the approval of their own conscience. They may be more likely to go to Heaven yet at the same time likelier to make a Hell of earth. This very kindness stings with intolerable insult. To be “cured” against one’s will and cured of states which we may not regard as disease is to be put on a level of those who have not yet reached the age of reason or those who never will; to be classed with infants, imbeciles, and domestic animals. (C. S. Lewis, “The Humanitarian Theory of Punishment”, 1949, p. 292)

Altruismul ca raspuns individual este sfios in a-si promova realizarile, sacrifica propriul confort (nicidecum clamand mai intai pe cel al altora), nu porunceste ci exemplifica, imbratiseaza pe cel cazut, in nevoi, si chiar risca propria securitate si viata. Da, un astfel de altruism poate trece dincolo de operarea clara si certa a conceptelor de bine-rau, adevar-minciuna, legal-ilegal, dar doar ca o stare exceptionala, tranzitorie, de circumstanta, nicidecum ca o oferta de permanentizare a anularii acestor diferente.

Intre a ne trambita public realizarile virtuoase (pentru ca avem cu noi si cu altii propriile razboaie de semnificatie si concurenta virtuoasa) si a face bine fara ca stanga sa stie ce face dreapta, preferinta lumii noastre tot mai masificata, numeroasa si inghesuita de mijloacele de comunicare in masa este evidenta: alegem sloganul, strigatul de lupta, hiperbola asurzitoare, scheletul motivational incarnat cu obezitatile de vanitate.

In  Defying the Nazis: The Sharps’ War  (2016) avem povestea lui Waitstill si Martha Sharp, o familie de unitarieni americani care, sesizand importanta momentului istoric si indiferenta propriului guvern vis-a-vis de ororile ce incepusera in Europa ocupata de nazisti, aleg sa mearga in Praga si sa inceapa o operatiune de salvare a catorva sute de dizidenti politici si evrei – mai ales copii – din ghiarele tot mai stranse ale monstrului nazist.
Filmul este o invitatie la o meditatie referitoare la provocarile epocii noastre, la ce inseamna mesajul Evangheliei in contextul ideologizarii justitiei sociale, si, mai ales, la cum pot crestinii fi promotori nu ai sloganelor – ca strigate de lupta cu sine si cu altii – ,  a self-izarilor de pe pozitia fariseilor ce isi semnaleaza pozitiile virtuoase, ci promotori ale acelor atitudini si fapte ce vor face placere Stapanului la intoarcerea Sa din acea “tara indepartata”.