Category: Books

Apariţie editorială – Sfârşitul raţiunii

După Demisia raţiunii (Escape From Reason, 1968), scrisă de Francis Schaeffer, remarc apariţia în contextul editorial românesc a Sfărşitului raţiunii (End of Reason, 2008), ultima carte tradusă din Ravi Zacharias. Din ambele cărţi se desprinde nevoia unei analize lucide a exagerărilor raţionaliste din istoria filosofiei, care au efectul pervers de a discredita şi anula însăşi nevoia de inteligibilitate a omului, aşa cum observăm în modernitatea târzie dionisiacă, estetică, performativă, dar şi în neopozitivismul ştiinţificist al noului ateism, aparent imun în faţa derivelor postmoderne.

Iată scurta prezentare de pe site-ul editurii:

Este Dumnezeu real, sau doar o plasmuire a imaginatiei noastre?

Cum e posibil sa existe un Dumnezeu iubitor, cand lumea e plina de suferinta? Si oare este adevarat ca crestinii au declarat razboi celorlalte credinte, mediului inconjurator si semenilor, in numele unui Dumnezeu inexistent?

Noul ateism aparut recent in America este mult mai virulent si mai subversiv in comparatie cu ateismul lui Madalyn Murray O’Hare din anii 1950 si 1960. Propagat de scriitori ca Richard Dawkins, Christopher Hitchens si Sam Harris, noua provocare lansata crestinismului este deosebit de atractiva in lumea occidentala. Cand Sam Harris a publicat SCRISOARE CATRE O NATIUNE CRESTINA, Ravi Zacharias ñ care si-a petrecut peste treizeci de ani scriind si conferentiind ca apologet al credintei crestine ñ a inteles ca trebuie sa-i dea o replica. Dar mesajul lui Ravi Zacharias din aceasta carte nu se adreseaza doar acelora care au citit cartile noilor atei, ci si crestinilor care vad cum credinta lor este atacata pe piata ideilor.

In raspunsul sau, Ravi Zacharias abordeaza cateva teme spinoase in controversa crestinism-ateism: Adevarata natura a raului; Falimentul absolut al noului ateism promovat de Harris; Raportul religie – stiinta; Baza moralitatii.

Ipocriziile ignoranţei docte (M. Foucault)

Un fost elev mă întreba ce părere am despre “Human, all to human” a lui Nietzsche. L-am sfătuit să îl lectureze pe Nietzsche în cheia în care vrea el să-i citeşti pe altii.  Cred că această exigenţă este o dovadă a respectului (poate cea mai evidentă) faţă de autor. Cred că travaliul lecturii trebuie încheiat cu observarea măsurii în care viaţa autorului este o întrupare a ideilor sale, pentru a mă convinge şi pe mine, lectorul său, că trebuie să îl iau în serios.

Însă, în multiplele, fastuoasele şi exigentele “concerte de muzică de Bach”, în care intelectualii îşi ascund slăbiciunile propriilor (in)decizii, se pot observa suficiente inadecvări, contradicţii (spre deosebire de C. Noica, eu cred că “istoria filosofiei ESTE devenirea erorii”) şi, mai presus de toate, un teatru al clamărilor orgolioase în numele modestiei.

Intelectualii, faimoasa carte a lui Paul Johnson, este o excelentă introducere în universul contradictoriu  al marilor figuri intelectuale, cu puterea lor inovatoare dar şi cu slăbiciunile mai puţin vandabile, dar care trebuie luate în considerare de către orice învăţăcel. Demascarea acestor slăbiciuni şi inconsitenţe nu trebuie înţeleasă ca un reflex de putere al purecelui în raport cu elefantul, aşa cum lesne se poate înţelege. Ea are rolul de a mai tempera religiozitatea şi dogmatismul cu care sunt citiţi şi susţinuţi anumiţi autori de către minţile cărora le place confortul modei culturale (paradoxal, vădit antireligioase şi aşa zis emancipatoare, eliberatoare). Dacă tot am ajuns la înălţimea admiraţiei  artei unui pişoar, contra academismului steril, anchilozat, să ne bucurăm atunci de libertatea de a da formă acestui pişoar cu chipul rebel al lui Mick Jagger sau John Lennon, adică să fim consecvenţi cu dărâmarea atitudinii religioase faţă de idolii care ne ameninţă libertatea. Oare ce stângist ar purta un tricou cu caricaturi ale lui Che Guevara sau ce “free-thinker” ar clama dreptul de a face glume defăimătoare cu Ch. Darwin sau R. Dawkins?

Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc, dar am toate motivele să cred că lectorul, în genere, este un o specie devoratoare de “wishful thinking”, teleghidată de propriile sale preferinţe sau antipatii. Aici trebuie începută emanciparea! Nu doar faţă de ipocrizia şi “dogmatismul” religios, ci şi faţă de pretenţioasele dogmatisme şi ipocrizii moderne şi postmoderne, devorate fără discernământ de cei care îşi clamează apartenenţa la moda culturală! Am prezentat în Dansul sibilic al scriiturii o posibilă ieşire din această circularitate a motivaţiilor cu care venim în faţa scriiturilor.

Iată, pentru început, o contradicţie constatată de un fost student al lui M. Foucault:

Pe vremea când îl audiam pe Michel Foucault, în anii ’70, la Collège de France, întotdeauna mă surprindea să-l aud explicându-ne că noţiunea de adevăr nu este altceva decât un instrument al puterii şi că, orice putere fiind rea, adevărul nu poate fi decât expresia unei voinţe maligne, pentru ca mai apoi să-l regăsesc în mijlocul a tot felul de manifestaţii de stradă, purtând banderole ce proclamau “Adevăr şi dreptate”. De ce jurnaliştii care se pretind preocupaţi de regulile profesiunii lor şi de datoria de a nu difuza informaţii false se dovedesc, deseori, atât de indulgenţi faţă de nişte gânditori care susţin că adevărul şi raţionalitatea sunt nişte cuvinte goale? (Pascal Engel, Richard Rorty, La ce bun adevărul?, Editura Art, Bucureşti, 2007, p. 12)

Un gând din Kierkegaard

Aviz comodităţii noastre funciare:

There are many people who arrive at conclusions in life much the way schoolboys do; they cheat their teachers by copying the answer book without having worked the problem themselves (Charles E. Moore (Ed.), Provocations. Spiritual Writing of Kierkegaard, Plough Publishing House, 2007, p. 264 – cartea este disponibilă gratuit pe site-ul editurii. )

Cei şapte stâlpi ai creaţiei (Templul cosmic – Geneza 1:1-2:3 – partea a doua)

Spre deosebire de cosmogoniile şi teogoniile mesopotamieme, creaţia din Geneza este o veritabilă reducţie mitologică, cu un larg simţ al libertăţii. În ochii cercetărului biblic contemporan, cu filiaţii în ştiinţele naturale, Geneza 1:1-2:3 pare a fi cosmologia antică cea mai apropiată de o viziune ştiinţifică, cel puţin aşa cum ne-o asumăm în momentul actual. W. P. Brown consideră oportună evocarea conexiunilor precum şi a disjuncţiilor dintre creaţie şi ştiinţă:

  • să fie apele de sus din Geneza 1 apa din comete, norii interstelari şi planete (Robert M. Hazen, Gen-e-sis: The Scientific Quest for Life’s Origin, Joseph Henry, Washington D.C., 2005, p. 122)?
  • să fie aceste ape de sus forme de materie şi energie cunoscute în cosmologia modernă ca “energie şi materie neagră” (“dark energy”, “dark matter”) sau praful şi gazul interstelar responsabile pentru apariţia stelelor şi a planetelor?
  • atmosfera este descrisă ca fiind protectoare pentru viaţa de pe pământ în faţa inundaţiei “apelor de sus” (Gen. 7:11), ştiinţa confirmând rolul său protector în faţa distrugerii razelor ultraviolete sau a corpurilor extratereste, precum comete şi meteoriţi.
  • Chiasmul zilelor din Geneza 1 (expus în articolul precedent) corespunde simetriei a două caracteristici fundamentale a ştiinţei: structura şi varietatea, atât de necesare unei lumi care este “hospitable to life” (Lee Smolin, The life of the cosmos, Oxford University Press, 1997, p. 16).  Aşa cum observa Brian R. Greene,

everything we’ve ever encountered is a tangible remnant of an earlier, more symmetric cosmic epoch (Brian R. Greeene, The Fabric of the Cosmos: Space, Time and the Texture of Reality, Vinatage Books, New York, 2004, p. 220).

Se poate vorbi de “simetrie translaţională”, invariabilă, care asigură faptul că legile fizicii se aplică oriunde în univers; mai există “simetrie rotaţională” – rotiţi universul pe orice axă şi el va arăta la fel. Uniformitatea microradiaţiilor este un alt semn al omogenităţii cosmosului, a distribuţiei uniforme a materiei şi energiei după Big Bang. (Pasionaţii  de cosmologie şi  de teorii matematice complexe pot citi Mirror Symetry, o uimitoare culegere de studii despre simetrie). Dar pe lângă atâtea simetrii, universul ne relevă şi cazuri de asimetrii care fac posibilă viaţa, a se vedea celebra şi fina asimetrie dintre materie şi antimaterie.

  • pentru că “dezordinea la un anumit nivel poate duce către o ordine la un nivel mai înalt” (Ilya Prigogine), nu ar trebui să ne mirăm de rolul constructiv al haosului în creaţie. “Haosul determinist” (Alan Cook) şi teoria modernă a haosului reflectă dinamica părţii constructive a tendinţei creaţiei către ordine, vizibilă în auto-organizarea complexităţii sistemelor chimice şi biologice, a creaţiei, anihilării şi transformărilor.

Through entirely ignorant of cosmic background radiation, rotational invariance , and cosmic clumpiness, the autor of Genesis 1 observed that creation is indelibly imprinted with a skewed symmetry. There are, as we heve seen, cases of broken symmetries or “nonpredictable variations” littered throughout the ancient account. Most significant is Day 7, which presents the greatest “anomaly” in the creation schema, yet provides the key to the entire structure. Again, perfect symmetry makes for a lifeless universe. variation, by contrast, constitutes the story of cosmic evolution as it does the Genesis story of creation (p. 53).

The chaos depicted in Genesis 1:2 can be read as the disorder that sets the precondition for order. It is the kind of disorder that God can work with, not against (p. 55).

Brown trece apoi prin discuţia asupra binomului spaţiu-timp ca nişte concepte interdependente care fac posibilă dezvoltarea universului, oprindu-se asupra singularităţii Big Bang-ului (respins în primă instanţă de astronomul Fred Hoyle pentru că era prea “conformă” cu teologii iudeo-creştini), care nu explică originea universului ci evoluţia după o fracţiune de la timpul zero, aşa cum nici primul verset din Geneza nu explică începutul absolut al creaţiei (p. 56):

Both the ancient narrator and the modern cosmologist find a sliver of common ground: creation commences in extremis, in a condition of incredible (some would say “infinite”) density, uniformity, and density. Physicist describe this initial condition as an inconceivable situation of extreme intensity in which the temperature remained above a milion billion degrees Kelvin with wild fluctuations of energy so severe that all known particles assumed zero mass, a state of perfect symmetry… and chaos! (…) Although the universe may existed in a state of spacetime “singularity” or point of infinite compression, as some physicists describe it, that state was also thoroughly “jittery and turbulent” on the quantum level. (…)

But primordial pathology was not all bad in the course of creation. It reflected, according to the Grand Unification Theory (GUT), a condition in which all the known forces were unified: gravity, electromagnetic force, strong nuclear force, and weak nuclear force. It was a “perfect unity” until the Bang – an “explosion” occasioned by a false vacuum state or condition of gravitational repulsion. This state of negative pressure expanded space by a factor of at least 10³⁰, lasting for the briefest of moments. (…)

So marked the earliest stage of cosmic evolution, one that began in “perfect unity” and was shattered by a false vacuum, putting the “bang” in the Big Bang-. Genesis 1:2 analogously describes suspended a state of colossal potential, of cosmic readiness for creation. God’s breath suspended above the dark waters; pent-up quantum energy poised to burst forth. Both indicate a generative fluctuation of astronomical or (I can’t resist) biblical proportionas. As one theologian notes, “The Spirit that is moving over the waters of chaos expresses … God’s readiness to speak and to act from eternity”, or, as one could restate, from the initial state of “chaos” within which time and space had no bearing, the state in which God’s breath was held, ready to explode and unleash creation (p. 56-57).

Trecând de evoluţia cosmică prin permutarea de la Big Bang la Big Flash, marea difuză de fotoni care a inundat universul la naşterea sa şi ale căror rămăşiţe le putem vedea în radiaţia cosmică de fond (Să fie lumină! – ziua 1) care precede lumina stelelor (ziua a patra), autorul american ajunge la evoluţia biologică, la fecunditatea organismelor, proiectate să se potrivească unei nişe specifice. De altfel viaţa din Geneza 1 nu e caracterizată ca fiind perfectă, ci bună, element care este folosit pentru explicarea unei forme de competiţie, luptă pentru viaţă (Gen 1:26-28). Viaţa  apare din interacţiunea fertilă a apei, aerului şi a pământului, aşa cum apare şi în Geneza, cu remarca că ziua a 6-a pare a fi perioada naturală de dezvotare a vegetaţiei, nicidecum ziua a 3-a.

Discutând apoi unicitatea omului şi problema asemănărilor cu cimpanzeul, până  şi dr. Craig Venter consideră că, datorită limbajului, a cogniţiei şi culturii pe care o creează, omul este de o “singularitate masivă” (C. J. Venter, The Sequence of the Human Genome, Science, Vol. 291, February 2001, p. 1347). De altfel, după ce citesc articolul Chimpanzee and human Y chromosomes are remarkably divergent in structure and gene content (Nature 463, 536-539, 28 January 201o), cu siguranţă că săracii cimpanzei se simt  ameţiţi de “evoluţia” situaţiei înrudirii lor cu oamenii şi mai că le-ar trece prin cap ideea unui proces de înselătorie şi a despăgubirilor morale de la  anumiţi “oameni de ştiinţă”, “binevoitori” cu soarta lor, şi nu numai!

Trecând peste abundenţa datelor pe care le oferă autorul pentru a surprinde dialogul dintre Geneza 1 şi mai multe discipline ştiinţifice, redau doar schema prin care se face o recitire,  în termenii unui evoluţionism teist, primului capitol din Geneza 1:

Geneza 1:1-2-3 Înţelegerea ştiinţifică
  • Creaţie prin diferenţiere: de la un “haos” lipsit de forme la ordine
  • Naşterea entropică a complexităţii: de la uniformitate la structură
  • “The Big Flash”: “crearea” luminii
  • “The Big Bang”: “crearea” cosmosului
1. Ziua 1 şi Ziua 4 1. Lumina primordială
2. Crearea spaţiului şi a timpului 2. Emergenţa binomului “spaţiu-timp”
  • Viaţa “umplând” domenii variate
  • Impulsul biologic de a “umple” medii variate
  • Imago Dei: unicitatea umanităţii făcute după imaginea lui Dumnezeu
  • Homo sapiens: unicitatea cognitivă şi culturală a omului

The Death of Scripture and the Rise of Biblical Studies

A thesis:

When ethics of biblical interpretation are determined by religious divisions and political reasons, plus effects of humanism  and its hyper-rational discursive platform, then we have a textualization and multiple strategies of relativism (as a secularization of authority).

And a hilarious paradox:

the maximization of reason and the weakness of the authority of Scriptures led to weakness of reason and hyper-individualism and hedonism (as new authorities).

Scripture died a quiet death in Western Christendom some time in the sixteenth century. The death of scripture was attended by two ironies. First, those who brought the scriptural Bible to its death counted themselves among its defenders. Second, the power to revivify a moribund scriptural inheritance arose not from the churches but from the state. The first development was the Reformation, and the second was the rise, two hundred years later, of modern biblical scholarship.
For over a millennium, Western Christians read and revered the Christian Bible as Scripture, as an authoritative anthology of unified, authoritative writing belonging to the Church. The scriptural Bible was neither reductible to a written “text” nor intelligible outside a divine economy of meaning. It was not simply the foundation of the Church’s academic theology; it also furnished its moral universe, framed its philosophic inquiries, and fitted out its liturgies. It provided the materials for thought, expression, and action, becoming what Northrop Frye famously called the “great code” of Western civilization. As the book at the center of Western Christendom, the Bible functioned scripturally. However, in the wake of the traumatic religious divisions of the sixteenth century, the fractured Church ceased to be a unified body capable of maintaining a coherent claim on the Bible as its Bible. Because both Roman Catholics and Protestants claimed the Bible, in different ways, as their own, the Bible could no longer function unproblematically as Scripture. Its nature and authority had to be explicated and legitimated with reference to extrascriptural concepts, whether juridically, as among Catholics, or doctrinally, as among Protestants. Over the course of the post-Reformational controversies, the Bible showed itself to be a contested legacy for Western Christians, ultimately devolving into a multiplicity of bibles with  distinct canons, separate ecclesial contexts, and prolific theological superstructures. What had functioned centrally in the life of the Church became, in the early modern period, a kind of textual proving ground for the legitimacy of extrascriptural theoretical understandings: at first theological and polemical and then, over time, literary, philosophical, and cultural. As a text, an object of critical analysis, the Bible came into clearer focus; however, as Scripture, the Bible became increasingly opaque.

(Michael C. Legaspi, The Death of Scripture and the Rise of Biblical Studies, Oxford University Press, 2010, p. 3-4, emphasis mine)

%d bloggers like this: