Category: Books

Blue like Jazz

1. Cartea

Nu mi-a plăcut niciodată jazz-ul, pentru că jazzul nu are nicio finalitate. Într-o seară însă mă aflam în faţa teatrului Bagdad din Portland, şi acolo un bărbat cânta la saxofon. Am stat în locul acela un sfert de oră, şi în tot acel timp bărbatul a cântat fără să-şi deschidă ochii.

Din momentul acela mi-a plăcut jazzul.

Uneori, pentru a ajunge să-ţi placă un lucru, trebuie să priveşti pe altcineva făcându-l. E ca şi cum persoana pe care o priveşti ţi-ar arăta cum trebuie să faci tu însuţi ceea ce face ea.

Nu-mi plăcea Dumnezeu, pentru că mi se părea că Dumnezeu nu avea nicio finalitate. Asta însă era înainte să se întâmple tot ce urmează. (Donald Miler, Albastru ca jazzul. Reflecţii postmoderne asupra spiritualităţii creştine, Editura Kerigma, Oradea, 2009, Nota autorului, p. 9)

2. Muzica

(Mulţumesc L. pentru recomandare 🙂 )

Cum îţi alegi vocaţia

O veche superstiţie orientală îi încurajează pe părinţi să prezică viitorul copilului lor. Înţelepciunea populară sugerează că în timp ce copilul este încă un ţânc, părintele ar trebui să pună pe masă, la îndemâna celui mic, o sticlă de vin, nişte bani şi o Biblie. Dacă micuţul merge la masă şi ia Biblia, înseamnă că va urma o vocaţie spirituală, posibil preoţia. Dacă alege sticla de vin, este foarte posibil că va fi un hedonist, iar dacă ia banii, probabil că va deveni om de afaceri sau întreprinzător.

Se spune că un tată, dornic să planifice viitorul fiului său, l-a supus acestui test. A aşezat cu atenţie cele trei obiecte pe măsuţa de cafea, aşteptând cu nerăbdare să vadă ce va face băieţelul cu ele. Prichindelul s-a dus la masă, s-a uitat la tot ce era acolo şi şi-a întins mâna uşor spre Biblie. Apoi s-a oprit şi a luat banii, punându-i în Biblie. În cele din urmă, şi-a pus Biblia sub braţ, a luat sticla de vin cu cealaltă mână şi a plecat cu toate trei, luptându-se să-şi păstreze echilibrul. Bunicul băieţelului stătea deoparte, privind scena în tăcere. Când a văzut consternarea de pe faţa fiului său, a spus: “Veşti proaste. Se va face politician”.

(Ravi Zacharias, Marele ţesător, traducere Antonela Buliga, Editura Majesty Press International, Arad, 2010, p. 58)

The ideological uses of evolutionary biology – Alister E. McGrath

A must read book: Biology and Ideology from Descartes to Dawkins (Editors: Denis R. Alexander, Ronald L. Numbers, The University of Chicago Press,  2010)

Contents

Introduction
Denis R. Alexander and Ronald L. Numbers

chapter 1. The cultural authority of natural history in early modern Europe
Peter Harrison

chapter 2. Biology, atheism, and politics in eighteenth-century France
Shirley A. Roe

chapter 3. Eighteenth-century uses of vitalism in constructing the human sciences
Peter Hanns Reill

chapter 4. Biology in the service of natural theology: Paley, Darwin, and the Bridgewater Treatises
Jonathan R. Topham

chapter 5. Race, empire, and biology before Darwinism
Sujit Sivasundaram

chapter 6. Darwin’s choice
Nicolaas Rupke

chapter 7. Biology and the emergence of the Anglo-American eugenics movement
Edward J. Larson

chapter 8. Genetics, eugenics, and the Holocaust
Paul Weindling

chapter 9. Darwinism, Marxism, and genetics in the Soviet Union
Nikolai Krementsov

chapter 10. Evolution and the idea of social Progress
Michael Ruse

chapter 11. Beauty and the beast? Conceptualizing sex in evolutionary narratives
Erika Lorraine Milam

chapter 12. Creationism, intelligent design, and modern biology
Ronald L. Numbers

chapter 13. The ideological uses of evolutionary biology in recent atheist apologetics
Alister E. McGrath

chapter 13. The ideological uses of evolutionary biology in recent atheist apologetics – Alister E. McGrath (some quotes):

(…) My focus is on the ideological use of the biological sciences, especially evolutionary biology, in recent atheist apologetics, a topic which I believe is best considered under three broad categories: (1) the elevation of the status of Darwinism from a provisional scientific theory to a worldview; (2) the personal case of Charles Darwin as a role model for scientific atheism; and (3) the use of the concept of the “meme”—a notion that reflects an attempt to extend the Darwinian paradigm from nature to culture—as a means of reductively explaining (and hence criticizing) belief in God.
It is clear that this list of themes could easily be expanded; however, limits on space have caused me to focus on what I consider to be the most important elements in these works, illuminating the manner in which Darwinism is increasingly being presented as an ideology, rather than as a provisional scientific theory. (p. 331)

Darwinism as an ideology

One of the most interesting developments of the twentieth century has been the growing trend to regard Darwinian theory as transcending the category of provisional scientific theories, and constituting a “worldview.”  Darwinism is here regarded as establishing a coherent worldview through its evolutionary narrative, which embraces such issues as the fundamental nature of reality, the physical universe, human origins, human nature, society, psychology, values, and destinies. While being welcomed by some, others have expressed alarm at this apparent failure to distinguish between good, sober, and restrained science on the one hand, and non-empirical metaphysics, fantasy, myth and ideology on the other. In the view of some, this transition has led to Darwinismbecoming a religion or atheist faith tradition in its own right. (p. 331)

Richard Dawkins

(…) Now, at one level, this might seem to be little more than a reassertion of the role of the natural sciences in understanding our place within the world. Its obvious exaggerations might be explained away as reflecting the need to restate the legitimate role of the sciences in the face of the rival claims of the humanities or religion, especially in the light of postmodern attempts to deny any epistemic advantages to the natural sciences.Yet a closer reading of Dawkins indicates that this is not the case. Darwinism is not being presented as a representative element of the scientific enterprise, with a legitimate place at the round table of ethical and social debate. It is clearly understood as the defining account of reality.
Where most evolutionary biologists would argue that Darwinism offers a description of reality, Dawkins goes further, insisting that it is to be seen as an explanation of things. Darwinism is a worldview, a grand récit, a metanarrative—a totalizing framework, by which the great questions of life are to be evaluated and answered. For this reason, we should not be surprised to learn that Dawkins’ account of things has provoked a response from postmodern writers, for whom any metanarrative—whether Marxist, Freudian, or Darwinian—is to be resisted as a matter of principle. (p. 334)

The intellectual battle

(…) Yet perhaps the most significant of the developments noted in this chapter is the uneasy relationship that we have noted between two visions of Darwinism: a modest, provisional, and revisable scientific theory, an ally in our understanding of the world; and a triumphant worldview, which will sweep its rivals from the field of intellectual battle. As history makes depressingly clear, worldviews have an unhappy tendency to create in-groups and out-groups, orthodoxies and heresies, leading to dogmatic assertion where tentative questioning may be more appropriate. Darwinism appears to have an innate propensity to attract those who wish to attach it to decidedly non-empirical ethical, philosophical, and religious systems. We have, as this volume makes clear, seen this in the past. Recent trends suggest it will continue in the future.
Religious belief remains deeply embedded in today’s world, having obstinately refused to die the death that secularist readings of evolutionary biology predicted. In this chapter, I have explored recent metaphysical expansions of Darwinism, advocated by those wishing to adopt it as an ally in their attempt to achieve the final elimination, whether metaphysical or physical, of this irritatingly persistent phenomenon of religion. Yet to its critics, such metaphysically inflated versions of Darwinism seem to come close to becoming religions themselves. I hope I have raised important questions about how this expanded variant of Darwinism will develop biologically, theologically, and philosophically. Is this expanded vision of the Darwinian paradigm a useful and legitimate extension of approaches and methods from biology to human culture in general? Or does it represent an abuse of biology, an improper claim of biological hegemony over other disciplines, such as cultural anthropology? The debate continues, at both the scholarly and popular levels. We shall have to wait and discover its outcome. (p. 351)

Cum putem falimenta graţios sau despre dezumanizarea umanismului autonom

1. 30 septembrie 1784 – eseul Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung?, unde I. Kant scrie declaraţia manifest a glorioasei autonomii a omului raţional, începe astfel:

Enlightenment is man’s emergence from his self-incurred immaturity. Immaturity is the inability to use one’s own understanding without the guidance of another. This immaturity is self-incurred if it cause is not lack of understanding, but lack of resolution and courage to use it without the guidance of another. The motto of the Enlightenment is therefore: Sapere aude! Have courage to use your own understanding!

(Immanuel Kant, An Answer to the Question: What is Enlightenment in What is Enlightenment? Eighteenth-Century Answers and Twentieth-Century Questions, ed. James Schimdt, University of California Press, Berkeley, 1996, p. 58-59)

2. 1955 – mărturia unui om care a simţit din plin ieşirea din starea de minorat a omului luminat, creaţie a unui popor recunoscut pentru soliditatea practicării demersului raţional:

If we derive the ego from the id and the super/ego from the id plus ego, what we achieve is not a correct picture of man, but a caricature of man. The results sound like a tall story by Baron Munchhausen, with the ego pulling itself out of the bog of the id by its own super-ego bootstraps.

If we present a man with a concept of man which is not true, we may well corrupt him. When we present man as an automaton of reflexes, as a mind-machine, as a bundle of instinct, as a pawn of drives and reactions, as a mere product of instinct, heredity, and environment, we feed the nihilism to which modern man is, in any case, prone.

I became acquainted with the last stage of that corruption in my second concentration camp, Auschwitz. The gas chambers of Auschwitz were the ultimate consequence of the theory that man is nothing but the product of heredity and environment – or, as the Nazi liked to say, of “Blood and Soil”. I am absolutely convinced that the gas chambers of Auschwitz, Treblinka, and Maidenk were ultimately prepared not in some Ministry or other in Berlin, but rather at the desks and in the lecture halls of nihilistic scientists and philosophers.

(Viktor Emil Frankl, The doctor and the soul: From Psychotherapy to Logotherapy, Random House New York, second Vintage Books Edition, 1986,  p. xxvii, emphasis mine)

Astăzi nu ne rămâne decât să facem savante note de subsol la cele două momente enumerate mai sus. Tindem însă să negăm orice legătură cauzală dintre ele, ceea ce dovedeşte că, oricât ne-am mândri cu apetenţa orgoliului nostru, asezonat superdoct cu formulări filosofice, nu prea am ieşit din starea de minorat. Dovedim astfel o uimitoare credinţă în utopii falimentare, refuzând crudele evidenţe empirice de sub ochii noştri.

Ce facem cu timpul care ni s-a dat?

Lucian Blaga spunea că timpul este jucăria cinică prin care Dumnezeu ne măsoară destrămarea și durerea. Dar, în absența “eliberatoare” a lui Dumnezeu, timpul devine forma cea mai coercitivă asupra conștiinței umane postmoderne.

Individul alienat contemporan se lasă mângâiat de orice artefact sau simulacru de relaţie care îi poate acoperi slăbiciunea în faţa timpului. Purtăm la mână ceasuri şi totuşi uităm să ne măsurăm viaţa! Paralizaţi candid de o infinitate de promisiuni seducătoare, devenim simpli turişti prin propria viaţă. Suntem instruiţi cu predilecţie: pofteşte orice şi oricât pentru a trăi o tinereţe care, e greu de recunoscut, se vestejeşte pe măsură ce este consumată tot mai frenetic! Atunci când demolăm valorile incomode cu sofisme pretenţioase, devine atât de cool să subscriem tezei lui Janice Joplin: live fast, die young! Chiar mai mult decât atât: în coabitarea culturală de astăzi, ne putem putem afişa teribilismul adolescentin hippie sau avangardist la adăpostul confortului bine calculat. Organicitatea spectaculară a petrecerii împreună, specifică mai ales copilăriei şi tinereţii, se combină cu o consistentă maximizare a conştiinţei propriului timp (Eigenzeit). Industria ingineriilor bio-chimice ale întineririi şi a veseliei impuse a timpului liber (leisure industry) se potriveşte perfect cu perfida industrie a amneziei, care plantează subiecţilor o proteză de conştiinţă, “eliberată” de orice vină şi temere. Suntem îmbătaţi de gândul de a fi stăpânitori efemeri, uitând că astfel am subscris să fim nişte sclavi permanenţi!

În acest context, găsesc foarte sugestive următoarele rânduri:

Time talks. It speaks more plainly than words. The message it conveys comes through loud and clear. Because it is manipulated less consciously, it is subject to less distortion than the spoken language. It can shout the truth where words lie (Edward T. HallThe Silent Language, Anchor, 1973, p. 1).

Indiferent de voinţa sau vitalitatea noastră (pe care le putem afişa ostentativ), suntem nevoiţi să parcurgem emigrarea internă între vârstele a ceea ce numim conştiinţă. Când ne uităm în oglinzile timpului, observăm cu regret amprentarea timpului asupra funcţiilor corpului. Implacabila eroziune a timpului pune fiinţa umană în faţa unei alegeri. Nihilismul nocturn, decadent, pare a fi alegerea cea mai “curajoasă”, dar de fapt ea este facilă şi, de cele mai multe ori, ascunde o laşitate narcisistă. O altă alegere este aceea de a “şurubăi” la mecanismele prin care se poate manipula trecerea timpului, în ciclicitatea sa convenabilă, spre interesul egoist al omului.

Eu, cel puţin, prefer o a treia opţiune. Este vorba de alegerea de a trăi din plin clipa pentru un scop ce o transcende, conştient că bucuria copilului se prelinge în oftatul înţelept al bătrânului către o altfel de bucurie, mai curată şi mai înţeleaptă.

Cum să înţeleg faptul că timpul e “prietenul” vieţii într-o operaţie, la fel cum poate fi “duşmanul” vieţii într-o evoluţie iremediabilă a unui cancer? Poate că răspunsul e încapsulat, împreună cu farmecul său, în însăşi natura întrebării, cu iz pestilenţial câteodată. Capacitatea de interogare e un argument pentru transcenderea/depăşirea slăbiciunilor răspunsurilor ce mizează pe imanenţă şi contigenţă!

Timpul poate descoperi o dragoste şi dedicare reală, în aceeaşi măsură în care demască putreziciunea unei relaţii “sentimentale”, viciate de apetenţă vizuală şi  goală de conţinut (câţi tineri se plâng că nu sunt înţeleşi şi valorizaţi pentru ceea ce sunt, ci apreciaţi doar pentru spectacolul epuizant al unei performanţe scenice, pe care o supralicitează însă în mod conştient şi benevol, “că aşa-i moda”!).

Învăţăm să trăim cu o bucurie sănătoasă, chiar având în conştiinţă realitatea dureroasă a îmbătrânirii şi stingerii trupului, doar în măsura în care nu ascundem vinovăţiile noastre, blamând copilăria, părinţii, sistemul educaţional, etc.! Cred că “suntem lăsaţi” să trecem prin bucurii şi dureri, vindecări şi boli, miracole şi moarte, pierderi şi regăsiri, nu pentru a ne cuibări în utopiile noastre aptere, inerte în perfecţiunea lor prefabricată, ci pentru că timpul vindecă şi înţelepţeşte un om!  Îmi aduc aminte de o scurtă conversaţie din Stăpânul inelelor:

– I wish it need not have happened in my time (said Frodo).

– So do I, said Gandalf, and so do all who live to see such times. But that is not for them to decide. All we have to decide is what to do with the time that is given us (The Lord of the Rings, I, 60 – italics mine).

Pentru că orice gratuitate se plăteşte, cred că timpul care “ni s-a dat” este o extraordinară resursă de a pierde ceea ce nu ne este autentic, pentru a ne regăsi pe noi şi Dumnezeu! În ultimă instanţă, suntem liberi să decidem ce fel de condiţionare suportăm: una culturală, contingentă, imanentă, cu elemente interesante şi stimulative, dar falimentară în faţa eroziunii timpului, sau condiţionarea Celui care “ne-a dat” timpul ca să îl trăim cu un sens şi cu un folos!

I’m a father and a son; I’ve been a lover with just one,
But this world can get me all undone,
And I’m frightened I’m the only one.
I wrestle with the thoughts I keep,
If I sow the seed of arrogance then it’s loneliness I’ll reap,
It’s loneliness I’ll reap.

Please don’t leave me stranded here,
With a head of lies and a heart of fear.
My life’s a show on Gods TV,
The world an audience, watching me.

So wake me, shake me, keep me sharp,
As I touch the power of Gods great harp.
And this world can fill your head with praise,
That steals me from eternal grace.
So how can I serve God and wealth?
I can captivate an army, but I can’t control myself.
I can’t control myself.

Ghostly figure out at sea, I hear a voice that’s calling me,
To walk upon the waves of faith.
For in the arms of God, I am safe.

All this time, since the day that I was born,
I’ve never known a time like this,
I don’t wanna let you down.

I will sing, sing for your light has come.

%d bloggers like this: