Category: Art

Beauty Will Save the World

Charis (Grace) Kairos (Time), takes the methods I developed for my Soliloquies serieswhich exhibited my large scale works with Modernist master Georges Rouault’s paintings. Taking Rouault’s indelible images as a cue, I decided to start with a dark background, to illumine the darkness with prismatic colors.  I write in the introduction to the Four Gospels‘ project by Crossway:

“I painted the five large-scale images that illuminate this volume, The Four Holy Gospels, using water-based Nihonga materials (Japanese style painting), with my focus on the tears of Christ (John 11) – tears shed for the atrocities of the past century and for our present darkness.” (Makoto Fujimura)

CharisKairosWeb-342x431Makoto Fujimura, Charis-Kairos (The Tears of Christ), 80×64″, Mineral Pigments, Gold on Belgium Linen

Not Normal

Normalitatea este realitatea pe care omul postmodern o neagă prin toți porii doar pentru că îl incomodează și îi aduce aminte cât de bolnav este. Ea este prezența lipsă și tăcută în vacarmul iluziilor gălăgioase, autenticitatea modestă sufocată de mimetisme vanitoase. Normalitatea este mai obositoare decât leneveala facilă a anormalității (prin excelență reducționistă, a unei exacerbări a minorului/ instrumentalului) tocmai pentru că vizează complexitatea armonioasă a ființei umane. Ori postmodernul capitulează nervos in fața complexității dacă nu-și plimbă repede degetuțele pe spinarea “device”-urilor. Etalonul normalității este cerută/intuită/camuflată tocmai de măsura negațiilor ce își acoperă sărăcia ontologică prin inflația autoflagelări/victimizariii și a sloganurilor compensatorii. Toți propagandiștii anormalității sunt de fapt eroi eșuați în lupta salvării de sine dar care și-au descoperit o nouă vocație, cea a “mântuirii” celorlalți!

Azi e atât de normal să fii anormal… S-ar părea că tipologia anumitor discursuri din media a rămas la faza revoluționară a anilor ’60-70. Am destule dovezi să cred că revoluțiile perpetue sunt de fapt veritabile dictaturi!

Să iubești, să ai copii, să admiri natura, să te bucuri de plinătatea actelor cotidiene e ceva normal, dar nicidecum banal, lipsit de măreție, bucurie, chiar magie. Desigur, o viață cotidiană egocentrică, repetitivă, apteră, golită de semnificații, de sens, de adevăr, de credință, de deschidere către alții, etc., se cere compensată prin îndoparea nervilor de tot felul cu ceea ce este numit senzațional, original, inspirațional, ruptură a limitei pentru o desfătare demiurgică a noului. E uimitor însă cu câtă ușurință se poate ”crea” noul care mărește și mai mult afundarea în patologic, în desfigurare, dezmembrare, distrugere. Și, între noi fie vorba, acest nou nihilist e convențional și dogmatic de cel puțin două sute de ani. Arta și psihiatria sunt mult mai strâns legate decât vrem noi să recunoaștem…

Interesant însă e faptul că astfel de predicuțe ”inspiraționale” afișează enunțuri de genul ”Do Not Attempt. Professional driver on a closed course/Always Drive On Roads, Never On People/Do Not Attempt. Professional idiots/Dramatization. Do Not Attempt/This is done under the guidance of masters. It’s dangerous. Never ever should you attempt this/Closed airspace. Professional pilot. Seriously, cars cannot fly!, etc.” Dincolo de respectarea normelor birocratice ale communicării publicitare, se știe că aceste bombonele de genul ”free your mind!” sunt de obicei consumate prea docil/dogmatic de către cei care caută originalitatea creată de alții.  Vorba lui Fred Allen, “imitation is the sincerest form of television.”

Pe lângă niște idioți profesioniști ce mai contează mulțimea celor amatori atâta vreme cât corporațiile își feacă mâinile pentru succesul afacerii  vinderii anormalului?

Dore at Bryant

Source: Goser Street Art SF

First Position

Într-o proporție prea mare educația de astăzi este pretins egalitaristă (deci discriminatoare pentru că vrea să niveleze/să valorizeze egal ”outcome”-uri diferite de la individualități diferite) și foarte atentă cu starea de confort psihic și fizic. Gregaritatea fancy din sistemul public de educație are repulsie față de tot ce înseamnă concurență, disciplină, performanță. Nu se mai face parada coronițelor, a premiilor, nu se spune în clasă nicio notă/rezultat individual, totul e secretizat tocmai pentru că există pudoarea performanței/sau a lipsei de performanță. Timp de 12 ani cei mai mulți copii sunt purtați prin tot felul de stări ale conștiinței despre cât de frumoși/buni/inteligenți/cool sunt, fără să probeze această bună părere de sine cu ceva performanțe școlare, artistice, de hobby-uri, etc. În cele din urmă aceștia devin consumatori cuminți/docili…

Sunt însă copii care aleg să fie disciplinați, investesc timp, efort și pasiune în crearea unor performanțe remarcabile. Mulți dintre aceștia sunt anonimi, retrași în lumile unde creează, dansează, cântă, inventează. Însă unii ajung celebri, nu doar prin munca lor ci și printr-un concurs de oportunități/șansă sau relații fericite.

Un film despre astfel de copii hăruiți și munciți este First Position.

first-position-featured

Câți își vor irosi/își vor fi irosit timpul anost, mort, de hibernare în pântecul consumismului, în favoarea unui timp fecund, al devenirii de sine?

În timp ce unii își irosesc viața consumând visele altora, alții își ”irosesc” viața ca să își realizeze propriile vise! Ăsta poate fi un paradox de neînțeles al societății de consum: marea masă mediocră va avea dorințele prelucrate și împlinite de o minoritate a excelenței. Așadar, cu cât marea masă va rămâne tot mai egală în mediocritatea ei, cu atât mai mult minoritatea performantă își va stabili etaloane din ce în ce mai exigente. O fi și ăsta un progres!

Noul ca ”pharmakon”

Noul/inovația este vitaminizant(ă) dacă se ia în cantități rezonabile, potrivit constituției fiecăruia. Substanța noului dă forța care face un corp să fie viu și nu un cadavru. Noul poate fi fugă (pentru cei răniți de trecut) și odihnă (pentru cei obosiți de prezent).

Noul e culoarea care topește cenușiul unui banal sufocant dar tocmai aici e și paradoxul: nu societățile ”arhaice”, integrate în  natură, ”învechite” într-o ciclicitate armonioasă, ci cele moderne, urbanizate, tehnologizate, dominate de tentația puterii ce venea din mirajul noului, sunt cele care au adus cenușiul banalității, al serialității, automatismului delirant, nevrotic. Odată intrat în spirala consumării noului ca drog (pharmakon), devii tot mai dependent de noul care să te scape de ”vechiul” nou ce te împovărează, e bun de aruncat la gunoi, un alt nou va trebui să fie consumat ca doză de imunizare la noul obosit deja, dar care își clamează sufocant gelozia față de orice alt nou…

haxBHL8

Când fuga după nou e patologică, lipsită astfel de capacitățile de evaluare/cenzurare, atunci s-ar prea putea să asistăm la efecte răsturnate/perverse.

Trăim într-o cultură ce exhibă dorința de nou. Dar e tot mai mult vorba de un nou paricid, nevrotic, patologic, nervos pe trecut și obraznic cu viitorul. Noul ca modă este sufocant în pretențiile sale conformiste, pretins eliberatoare. Industria noului este ucigașul noului ca originalitate și expresie a umanității, este în ultimă instanță o formă de control social.

Să fie prea ”primitivă”/inactuală scriitura care relatează strategia lui faraon din Exod 5:9 ”Să se dea mult de lucru oamenilor acestora, ca să aibă de lucru şi să nu mai umble după năluci.”?

Marshall McLuhan vorbea de ”electric speed” ca o formă de control a/prin mass-media (prin asumare, ”love machine”):

Our new electric technology now extends instant processing of knowledge by interrelation that has long occurred within our central nervous system. It is that same speed that constitutes “organic unity” and ends the mechanical age that had gone into high gear with Gutenberg. Automation brings in real “mass production,” not in terms of size, but of instant inclusive embrace. (Marshall McLuhan, Understanding media: The extensions of man, McGraw-Hill, New York, 1964, p. 303)

Paul Virilio constata o caractistică definitorie a vremurilor noastre – ”inevitable technological vitalism” asumat azi prin ”dromologie” (știinta vitezei). Bombardamentul informațional la care suntem martori, logistica percepției prin abundența mașinilor și rapiditatea utilizării lor sunt forme de control menite ”to carve and guide masses”. (Paul Virilio, Speed and Politics, Semiotext(e), 2nd edition,  Los Angeles, 2006, p. 68)

Poate că accelerarea (în accesarea și consumarea bunurilor de orice fel) e o formă ”democratică” de control bazată pe un principiu psihic simplu, remarcat de istoricul american James Truslow Adams încă de prin 1931:

“[A]s the number of sensations increase, the time we have for reacting to and digesting them becomes less.” (James Truslow Adams, The Tempo of Modern Lift, Albert and Charles Boni, Boston, 1931, p. 85)

Prea mult ”nou” de pe canalele de comunicare se conjugă azi, de obicei, cu instanțierea aparentului ca absolut, estetizarea patologicului, accelerarea gregarității, lipsa vieții private, o falsă proximinate relațională/umană, ruperea/condensarea timpului pentru familie în favoarea relațiilor instant/accidentale, transformarea comunicării în mediatizare, adică serializarea aparentului, etc.

Când nu ai control ajungi să fii controlat! Iată dar că dincolo de aparențele mai mult sau puțin colorate, zgomotoase

ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!” de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. (Eclesiastul 1:9-10)

Și postmodernii cred în rai!

Toți construim castele în aer. Problemele vin atunci când vrem să locuim în ele. 

Istoria imaginilor folosite în publicitate e o veritabilă sursă pentru un istoric al ideilor. Las la latitudinea cititorului analiza evoluției simbolisticii și a mesajului publicitar din următoarele două imagini.

De la

evian

la

image

pentru că

Însă mi se pare foarte interesantă transformarea conceptului de rai/transcendent: de la o simbolistică spirituală, a unei purități aproape transmundane, ajungem la puritatea fancy a umanului ce se reinventează pe sine, care se modelează, proiectează, se auto-susține. Transcendentul ontologic, vertical, e transformat acum în așa zis-ul transcendent orizontal, social, al alterității (săracul Levinas, dacă ar ști cât de răstălmăcite îi sunt cuvintele!). Toți sunt implicați, sunt fericiți, nu mai este nicio animozitate și răutate între oameni, oamenii nu trăiesc ca să muncească ci doar ca să se distreze, ce mai, veselie ca în rai!

Kitsch-ul intelectual al postmodernismului nu face decât să altereze, să modifice paradigme vechi, mai ales suvenirurile religioase; să răstoarne canoane ca să instaureze uniformitatea miștoului superior, glazurat cu pretenții de modestie și autenticitate.

Să fie narcisismul adevăratul opiu pentru popor al timpurilor noastre?  Pentru  că a man’s got to be in his own heaven to be happy (Mark Twain), să nu ne mirăm că nu mai e prea mare diferență între foarte multe biserici occidentale și mainstream-ul cultural vizibil azi pe toate ecranele.

De fapt, la ce sens să mai aștepți escatonul când raiul e aici și acum, servit cu atâta amabilitate de comercianți/predicatori/vindecători, etc.?

”Is Heaven about God, or is Heaven about me?”, iată o întrebare cu răspunsuri diferite pentru epoci culturale diferite!

During the new millennium, several major interrelated cultural trends helped shape American views of heaven and salvation. Especially significant were increased anxiety, the impact of the therapeutic worldview (which exalted self-fulfillment and personal happiness), the emergence of an entertainment culture (which stressed pleasure and amusement), concerns about the breakdown of the family and the impoverishment of personal relationships, and the growing acceptance of a postmodern, relativistic perspective of life. Influenced by these trends, many Americans in the years after 2000 portrayed paradise as a place of comfort, self-actualization, bliss, enriching entertainment, and robust fellowship. Most Americans publicly stated or implied that almost everyone, except the extremely wicked, would go to heaven. (Gary Scott Smith, Heaven in the American Imagination, Oxford University Press, 2011, p. 204)

Poate că în acest delir al beautificării personale, al gratificării cu un rai accesibil, ne vom trezi, la un moment dat, că trăim un iad din care nu mai putem evada pentru că “the one principle of Hell is: I am my own.” (George MacDonald).

%d bloggers like this: