Category: Genesis

Fragilitatea corporalității

Grădina

Omul și-a trăit tinerețea într-o grădină, o grădină care trebuia  întreținută, atinsă și lucrată de mâinile lui. Încă de la începuturile istoriei umane tehnologia era implicată ca o formă de cultivare, de aranjare/ordonare a naturii. Ca o formă primară a tehnologiei folosită în istoria umană, limbajul e unul dintre instrumentele care fac posibilă ordonarea lucrurilor, stăpânirea lor (antropologia are suficiente exemple din cultura comunităților aboriginale despre importanța spațialității în definirea și descrierea mecanismelor vieții naturale și sociale).  Limbajul adamic este unul care creează, programează, face lucruri, este de fapt o imagine a puterii creatoare a Verbului divin. Dar grădina trebuia păzită, ceea ce înseamnă că ea trebuia păstrată în forma ei originală, fără alterații. Echilibrul dintre creativitatea culturală/tehnologică și prezervarea naturii sau materialitatea semnificației (E. Brunner) reflecta de fapt echilibrul/ordinea divină în utilizarea neabuzivă, armonioasă, a minții, a corpului și a relației dintre sine și exterior. Adam atingea cu propriile mâini plantele și animalele în timp ce le numea și le punea în categorii/specii. Cartograful realității avea un contact implicit, direct, cu obiectul studiului său și o putea prețui atunci când o atingea, o mângâia, o ajuta să nască, să înflorească, să rodească. Medierea tehnologică nu împiedica cu nimic contactul direct, ea era o expresie a imaginației omului și nu constituia nici un risc în alterarea condiției naturii.

Ruptura

Păcatul, introdus mai întâi prin dimensiunea relațional-morală (având ca punct de plecare îndoiala și apoi necredința în bunele intenții ale lui Dumnezeu), a avut consecințe și în planul rațional, în cel al corporalității și în cel al stăpânirii lucrurilor ce se relaționează cu corporalitatea umană. Abuzul relațional se traduce acum în abuz și dezechilibru al gândirii și al nevoii de control, pervertire a mandatului de a administra, de a proteja grădina.

Istoria post-adamică este o cronică a fracturilor, a rediminensionărilor abuzive, a călcării limitelor, a transformării scopurilor în mijloace și a mijloacelor în scopuri, o dezordine cvasi-globală ce afectează deopotrivă omul și natura. În condițiile noii lumi, omul începe să abuzeze de sine, de alții și de natură. Obsesia controlului păstrează ceva reminescențe din mandatul stăpânirii ca ordonare și protecție a naturii. Dar odată primul fraticid comis, Cain simte nevoia să se refugieze în ceea ce el va construi și numi oraș/cetate. Ruptura dintre Creator și om e urmată de ruptura dintre om și semen și ruptura dintre om și natură.

Instrumentalismul tehnologic se transformă ușor în determinism tehnologic. Așa cum spunea Marshal McLuhan (Understanding Media: The Extensions of Man, 1967, Sphere Books, p. 11), tehnologia (1) maximizează ceva ce vrem să facem, (2) amputează alte lucruri pe care în mod natural le-am face, (3) recuperă și păstrează valori din trecut dar și (4) crează riscul unor probleme noi prin hiperutilizare și re-dimensionare. În pofida speranței utopice a lui Marx, totuși tehnologia nu egalizează umanitatea, chiar dacă o poate nivela, condiționa. Instrumentele (hardware-ul tehnologiei) schimbă lumea pe care o imaginăm dar ne schimbă și pe noi (imaginația și comandamentele practice determină o metodologie, o optimizare a producției și a instrumentelor dar și a utilizării sociale).  Interesant cum tehnologia este folosită atât ca element de mântuire a lui Dumnezeu (arca lui Noe) cât și ca element esențial al răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu (cultura urmașilor lui Cain, turnul Babel). Tehnologia are astfel valențele unei deschideri către Dumnezeu, a salvării animalelor de potop dar poate fi și o forță extraordinară în cultivarea narcisismului și a distrugerii naturii de către oameni.

Valențele pozitive de prezervare a naturii, de îmbunătățire a condițiilor vieții sunt acum însoțite de tirania mașinilor, a leviatanilor corporațiilor, a mecanizării,  a instrumentalizării valorii umane (industria publicitară ca exemplul cel mai la îndemână), a instaurării ”device paradigm” (Albert Borgmann). Odată cu promisiunile unei vieți independente, nemuritoare (a se vedea promisiunile transumanismului) vine la pachet refugiul în virtual, al acelui regim ontologic al ”aproape (perfect, vizibil, actual) dar nu chiar”. Imaginația e otrăvită acum de rădăcinile amare ale unui narcisism și egoism aproape endemice. Digitalizarea senzațiilor, morfogeneza propriului sine la cerere prin manipularea  programelor și a tehnologiilor de ultimă oră, toate acestea sunt semne ale unei refugieri/imersii în virtual, încercări de recuperare a grădinii pierdute și a statutului unui Adam și Evă de dinainte de păcat.

Terapia fragilității

Determinismul tehnologic actual spune destul de multe despre captivitatea paradisului pierdut. Dar interesant este faptul că Dumnezeu are un simț al realității care ar trebui să ne trezească din melancoliile noastre pervetite: istoria începe cu o grădină dar se va termina cu o cetate (care are o grădină cu copacul vieții și un izvor în centrul ei). Corporalitatea umană va fi restaurată în intenția sa proiectată de Creator (acolo nu va mai fi moarte), limitele rupte și dezechilibrele aduse de păcat vor fi refăcute, echilibrul restabilit, creația repusă în starea și valoarea sa inițială.

În așteptarea acestui deznodământ al istoriei avem suficiente alternative ce se vor surogate ce acoperă o plajă de atitudini total diferite – de la iconoclasm tehnologic până la idolatrizare fanatică.  O măsură de precauție ne poate feri de aceste extreme și boli ale lumii post-adamice. Un lucru trebuie însă luat în considerare: fragilitatea corporalității a fost dată tocmai ca plasă de siguranță că mântuirea/restaurarea echilibrului ințial este posibil! Posibilității de deveni luciferi ai unei cunoașteri inutile și insensibile, pur deluzionale, Dumnezeu a contrapus partitura fragilității, a conștientizării limitelor, a simțirii umane învăluită în bucurie, durere, visare, trezire, atingere și dorință.

Pentru că păcatul care a adus dezordine în universul nostru a pornit de la relație, tot de acolo pleacă și restabilirea, restaurarea ordinii/răscumpărarea. Apostolul Ioan este conștient de valențele instrumentale (neutre) ale tehnologiei (scrisului) dar dorește să valorifice aspectul personal, relațional, al proximității și fragilității corporale care poate oferi bucurii genuine:

Aş avea să vă spun multe lucruri; dar nu voiesc să vi le scriu pe hârtie şi cu cerneală; ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vă vorbesc gură către gură, pentru ca bucuria noastră să fie deplină. (2 Ioan 12)

O provocare imensă pentru generațiile tinere o constituie tocmai abordarea echilibrată a valențelor tehnologiei. Scepticismul social și abundența utopiilor private ca expresie paradoxală a dezechilibrelor, patologiilor lumii noastre, îi transformă pe tineri în cartografi prețioși ai unor lumi imaginare, devenind însă insensibli la proximitatea trăirilor ne-estetizate, a suferințelor unui corp care transpiră, se îmbolnăvește, moare. Destinul trancendențelor este totuși hotărât în imenența trăirilor cotidiene! Poate că tocmai de aceea Dumnezeu s-a întrupat, a pășit printre oameni, a trăit cu ei, a fost iubit și trădat de ei, a murit …

O discuție rezonabilă asupra rolului tehnologiei poate fi citită în cartea lui John Dyer, From the Garden to the City: The Redeeming and Corrupting Power of Technology (Kregel Publications, 2011).

fromthegardentothecity-front

PS.

Un “sequel” la Spiderman/Batman/Superman:

The face of the Other

“Come, let us go down and confuse their language so they will not understand each other”. (Genesis 11:7)

 “And who is my neighbour?” (Luke 10:29)

“In front of the face, I always demand more of myself.”  (Emanuel Levinas, Difficult Freedom: Essays on Judaism)

The “diversity” rhetoric of our times is a sad perversion of something sacred and beautiful. It became an encapsulation of the infinite under the pressure of different political/activist agendas. We transformed the encounter with other in a matter of supremacy, obeying to the new social and ethical commandments and transforming the transcendence of the other into something easy to reproduce, de define, to categorize. A lot of angry proclamations of our own revindications block the pathway to discover the other’s beauty. Our ugliness is imposed as beauty just because now we have access to different ways to dominate and control others. Under the pressure of some huge historical injustices done in the recent or distant past, the inherent revenge is covered by expressions such as “social justice”, “inclusion”, etc.. Our vices now must be proclaimed by others as universal virtues. The immanent and instantly social justice is a therapeutics for an identity that feeds from the others aggression. There is no responsibility, but only revendication. There is no  forgiveness because no one wants to be vulnerable.

We are blocked in the prison of the surface. Surface of boxes, skins, carcases. The transcendence of the Other (God/other human being) is forbidden because we are systematic learned to admire the skin not the face of others. We like to think we are radicals, comparing with our past, but we forget to be radical comparing with our present. In a plethora of “diversity” rhetoric, we are destined to be clones of those who shout louder.

To be different is something marvellous. Because only the imagination of an almighty Creator designed us to be different. Every human utopia is doomed to have the serial reproduction of the same. Even when people continued to revolt against God, He chose to create a pathway to salvation through… diversity (of languages, nations). “Come, let us go down and confuse their language so they will not understand each other” (Genesis 11:7). And this was done looking for the purpose at the end of history: “The nations will walk by its light, and the kings of the earth will bring their splendour into it” (Revelation 21:24).

Our biggest problem to understand the diversity of each other is expressed in the question of an expert in religion and human rights:  “And who is my neighbour?” (Luke 10:29). We see ourselves as the centre of the question and exploration of others. The answer is totally vindicative:  “Which of these three do you think was a neighbour to the man who fell into the hands of robbers?” (Luke 10:36, my emphasis). The problem is not who is my neighbour but whom I am his/her neighbour.

To understand all of these we have to stop looking each other through the egalitarian lens of human relations (reminiscences of the judicial Protestant theology). The asymmetrical and non-reciprocal relation is paradoxically the healthiest way to discover and delight the diversity of the other. Here are some quotes from Emmanuel Levinas, one my favourite philosophers (Totality and Infinity. An Essay of Exteriority, Translated by Alphonso Lingis, Duquesne University Press, Pittsburgh, Pennsylvania, 1969):

The face is a living presence; it is expression. . . .  The face speaks. (66)

What we call the face is precisely this exceptional presentation of self by self.  (202)

Expression, or the face, overflows images. (297)

The way in which the other presents himself, exceeding the idea of the other in me, we here name face. . . . The face of the Other at each moment destroys and overflows the plastic image it leaves me, the idea existing to my own measure. . . .  It expresses itself.  (50-51)

. . . the face is present in its refusal to be contained.  (194)

The face resists possession, resists my powers.  (197)

. . . the face speaks to me and thereby invites me to a relation . . .  (198)

[T]he face [is] a source from which all meaning appears.  (297)

The face opens the primordial discourse whose first word is obligation.  (201)

[T]he Other faces me and puts me in question and obliges me. (207)

The being that expresses itself imposes itself, but does so precisely by appealing to me with its destitution and nudity–its hunger–without my being able to be deaf to that appeal. (200)

. . . the face presents itself, and demands justice.  (294)

In the face the Other expresses his eminence, the dimension of height and divinity from which he descends.  (262)

[T]he Other manifests itself by the absolute resistance of its defenceless eyes. . . .  The infinite in the face . . . brings into question my freedom, which is discovered to be murderous and usurpatory.  (Difficult Freedom: Essays on Judaism, p. 294)

Înfășurați în întuneric

întuneric. pare a fi starea noastră naturală. ascunși, nevăzuți, nenăscuți încă, căldicelul pasivului care receptează fără să dea înapoi nimic.

niște mâini se obosesc a ne plămădi. peste ani le vom nega rolul, ba chiar mai mult, le vom numi drept fantasme primitive. și cu toate acestea ele premerg primei noastre suflări de viață.

în sfârșit, ne naștem. ocupăm nu doar un spațiu, ci ne construim încet un imperiu – al cunoașterii, al dorințelor, al imaginilor, al orgoliilor. ne înfășurăm patimele în perdele vaporoase, colorate cu justificări tot mai pompoase. și tocmai când începem să avem conștiința stăpânirii asupra jocurilor aparenței, asupra proprietăților sau relațiilor, iată că firava noastră linie de supraviețuire se gâtuie. oricât ne-am plăcea să avem controlul ajungem în cele din urmă să înțelegem că suntem măcinați de mandibulele unei istorii nemiloase.

timpul ne dărâmă cărămidă cu cărămidă orice edificiu ni l-am clădi drept refugiu confortabil. tineri sau mai în vîrstă, cu sau fără chef de variațiuni metafizice, superstițioși sau iubitori de cifre reci, săraci sau bogați, cu toții ne întâlnim inevitabil cu neputința, boala, rușinea, moartea. atunci ne dăm seama că deșarte ne sunt cunoașterea și orgoliile pe le-am aruncat celorlalți. culorile se transformă în umbre, vorbele în murmure indescifrabile, lumina în întuneric. cercul pare a se împlini cu stingerea noastră iar noi ne închidem din nou în cochilia întunericului.

din nou

î

n

t

u

n

e

r

i

c.

din nou mâini care asistă la nașterea unui prunc. încă unul ca oricare altul…

și totuși nu chiar ca oricare altul. Pruncul născut în Beetleem e amprenta caldă a lui Dumnezeu pe chipul unei umanități disperate, amăgită, fără speranță. Pruncul nou născut e din altă lume, e dincolo de întuneric. El e singurul prunc care s-a născut, a crescut și a trăit conștient că a venit să moară! acest Prunc e vlăstarul promis unei istorii pline de lacrimi și regrete. El e dorul de aproapele devenit departe, fie el Dumnezeu sau om. El e dovada că Dumnezeu nu poate fi departe atunci când își face culcuș în mijlocul umanității. în El strălucește cortul lui Dumnezeu, nomad împreună cu Dumnezeu…  e uimitor cum El aduce împreună rațiunea cu simțirea, acțiunea cu viziunea, cumpătarea cu speranța. oricât am crede că Îl putem folosi, manipula și aranja conform tiparelor noastre idolatre El ne scapă dorinței noastre de a-L controla. blând ca un miel și totuși puternic ca un leu, El a murit moartea pe care o meritam fiecare, o moarte sub rușine, condamnare publică a tot felul de păcate, vicii, fățărnicii. Ni le-a luat asupra ca și cum ar fi fost ale Lui. și totuși toate acestea ne aparțineau!

oare cum ar fi dacă i-am sărbători nașterea în lumea noastră gândindu-ne la nașterea noastră întru lumea Lui, care o transcede pe a noastră? cum ar fi dacă i-am întoarce complimentul de a ne vizita cu dorința de a-L urma pe calea pe care ne-a arătat-o? Cum ar fi dacă am părăsi conformismul negațiilor ce ne degajă de orice responsabilitate și ne-am lua riscul de a descoperi pe Cel ce este și care face posibilă majuscula?

cum ar fi dacă am alege să ne trăim viața nu în așteptarea întunericului cu care să ne învelim după moarte, ci în căutarea luminii dăruind, luptând, sperând, iubind?

oare face mai mult sens să îți trăiești viața fără sens?

Craig Hartman

Craig Hartman, the Cathedral of Christ the Light, Oakland, California

Începuturile

La început…

Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu, cel puţin, trăiesc tot mai sufocat de tentaţiile unui viitor catastrofic sau utopic, dar prea puţin sunt îndemnat să privesc la începuturi. Obsesia fructelor viitorului fură clipei conştiinţa rădăcinilor!

Cu o altă ocazie afirmam că

istoria pe care o credem depăşită ne ajunge mereu în fibre, nervi, ţesuturi, gânduri şi acte. Poate tocmai de aceea preferăm să ne refugiem atât de mult în alteritatea unui ego sterilizat, digitalizat. Însă chiar viitorul aseptic pe care vrem să îl construim prin utopiile noastre tehnologice ne va judeca nebunia autoîndumnezeirii, de care ne avertizează istoria prin miturile căderii din toate tradiţiile lumii. (…) Multe studii serioase ale maturităţii pornesc de la epifaniile copilăriei. Însă când copilăria nu mai este inundată de uimire, oare ce fel vlăstare vor creşte peste ani? (Cei şapte stâlpi ai creaţiei. De la uimire la înţelepciune)

Chestiunea nu e nouă. Poate că suntem cu adevărat inimitabili atunci când ne gândim câte împrumuturi avem sub poala originalităţii pe care o clamăm. Odată cu „revoluţia” milesiană (Thales afirmă că la început era principiul – arché-ul – natural “apa” din care toate lucrurile au luat naştere), continuată apoi de cea a Renaşterii şi a Iluminismului, tributare şi ele vechilor greci, gândirea europeană renunţă la pretenţiile sfredelirii începuturilor, lăsând-o doar pe seama fanteziei poeţilor sau a iscodirii lipsite de prejudecăţi valorice (oare?) ale oamenilor de ştiinţă, eliberând astfel omul de rând de responsabilitatea căutării originilor. În furibunzii ani ai secolului nostru  putem vedea mai bine ca niciodată cum „democraţia” gândirii a produs din om un sălbatic în plină civilizaţie, un plagiator al lui Dumnezeu şi o caricatură animală. Iresponsabilitatea faţă de un Creator ce decurge din agnosticism duce la abordarea lejeră a legii forţei, a unei inechităţi sociale poleită cu demagogice discursuri despre democraţie, la o desconsiderare a valorii umane, a „celuilalt”, la o paradoxală singurătate în mijlocul unei mase imense de oameni, o depersonalizare mediatică şi o individualizare exacerbată, pe scurt, la o umanitate schizofrenică. Registrul soluţiilor acestei gândiri este indiscutabil epuizat.

Cu totul altfel se prezintă realitatea designată de gândirea formată în creuzetul Scripturilor, a unei istorii a evreilor. Pentru evreu la început nu era un principiu, ci o Persoană, era Dumnezeu. În Psalmi şi în profeţi ori de câte ori este evocat Dumnezeu ca şi Creator, aceasta se face în contextul unei judecăţi, a prezentării aceluiaşi Dumnezeu ca şi Judecător. De aceea, evreul era educat ca fiind responsabil cu faptele, vorbirea şi motivaţiile sale tocmai în faţa Creatorului. Această gândire responsabilă faţă de Cel ce este la început creează  o altă societate, o altfel de istorie, o altă personalitate, un alt destin.

Tocmai caracterul responsabilităţii faţă de justiţia Creatorului se împleteşte cu istoria evreilor pe aripi de belşug dar şi în cruntă pedeapsă. O întreagă istorie a unui popor vine să certifice greutatea rostirii de Creator a binecuvântării şi blestemelor acestui popor. Dumnezeul Cel Viu, Creatorul nu se lasă îngropat în cenuşa de la Auschwitz! Zilele pe care le trăim ne confirmă că răspândirea, ca blestem, a unui întreg popor în lume nu este ultimul cuvânt al istoriei şi, implicit, al Creatorului.

Bogăţia invenţiei sau de ce lucrurile atât de bine ştiute sunt cele mai puţin cunoscute

În ceea ce credem că stim, că e superfluu, zace o bogăţie tăcută, dar nicidecum mută, despre realismul magic, vibrant, al originilor mult, mult mai colorate decât ni le imaginăm noi.

În sprijinul acestui efort de emancipare faţă de atotsuficienţa zilei de azi vine cartea lui Meir Shalev, Beginnings. Reflections on the Bible’s Intriguing Firsts (Harmony Books, 2011).

Prima moarte din Biblie nu are cauze naturale. Primul plâns nu e unul al unui nou născut, a unui părinte sau al unui îndrăgostit. Primul vis din Biblie nu e visat de o importantă figură a istoriei evreilor, ci de un marginal rege filistean. Primul sărut  nu e unul al unui îndrăgostit, ci e unul al unui tată încercat. Prima apariţie a cuvântului “dragoste” nu este despre dragostea dintre un bărbat şi o femeie, sau a unei mame faţă de copilul ei, ci apare în contextul dragostei unui tată.

Iată o degustare din atmosfera atât de seducătoare a unui evreu care îţi povesteşte Biblia şi o face cu atâta stil încât îţi dai seama că de fapt o ştii prea puţin.

Dacă există Dumnezeu, de ce există răul? (Norman Geisler)

Judging by the popularity of books like The Shack, people are hungering for a truly comforting answer when faced with suffering, tragedy, and death. I know this from personal experience. I have lost my father, my mother, my sister, and (hardest of all) my daughter. My heart goes out to anyone who has experienced any of these evils. They are real, and they really hurt.

At the same time our heart needs comfort, our head needs answers. If there is an all-good and all-powerful God, then why does He not put a stop to all of these tragedies? Better yet, if He knew the sum total of human misery that has occurred would occur, then why did He create this world to begin with? From a purely apologetic perspective, more skepticism, agnosticism, and atheism have sprung from an inability to answer various aspects of the problem of evil than from any other single issue. What is more, when doubt begins in this area, it moves quickly to other areas. The problem of evil is a kingpin factor. (Norman L. Geisler. If God, Why Evil? Bethany House Publishers. 2011. p. 9-10.)

Frumoasă prezentarea profesorului Norman Geisler (câți nu avem de învățat din modul său de gândire și prezentare – elevat, logic și captivant?). Cei care gustă doar rafinamentele estetice ale unui post-modernism cool, cu siguranță că vor fi dezamăgiți de modul analitic, occidental, poate prea raționalist-iluminist de care N. Geisler e strâns legat prin formația sa academică. Tocmai de aceea cred că în viață sunt momente și persoane care revelează altfel de argumente decât cele pur logice. Acestea sunt cele care pot cu adevărat transforma un Adam rătăcit, răzbunător și dedicat perpetuării răului pe pământ într-un om nou, după chipul Celui care este dragoste.

Mă gândesc la faptul că multe dintre argumentările celor care își fac un titlu de glorie în persiflarea credinței în Dumnezeu sunt reluări ale argumentelor vechi cam de când lumea. Odată cu crearea lui Adam, diavolul avea împotriva lui Dumnezeu cel puţin 3 acuzaţii:

1. Dumnezeu nu doreşte să ofere libertate creaţiei Sale de a-Şi alege Stăpânul.

2. Când omul a ales păcatul (posibilitate inserată în “programul” alegerilor eligibile ale libertăţii cu care a fost creat omul) şi a fost blestemat/judecat de către Dumnezeu, Acesta S-a dovedit a fi ca unul care nu ştie să creeze ceva bun: “foarte bun”- ul lui Dumnezeu a fost  ceva relativ, chiar rău.

3. Răzvrătirea omului trebuia pedepsită cu moartea, datorită caracterului Său sfânt, fapt ce ar fi întărit astfel a doua acuzaţie.

Să nu uităm că lumea va fi judecată de Dumnezeu prin credincioșii lui (1 Cor. 6:2), că un bolnav de cancer care hulește pe Dumnezeu pentru suferințele teribile pe care i le-a pricinuit creația Sa imperfectă, va fi confruntat și făcut de rușine de către Dumnzezeu prin exemplul unui alt bolnav de cancer in stadiu terminal, cu aceleași chinuri în trup, dar care va avea puterea și bucuria să Îl laude pe Dumnezeu pentru bunătatea Sa. În ultimă instanță lumea de astăzi nu poate avea decât aceleași dovezi ca și necredinciosul Toma: rănile lui Hristos. Numai că ele sunt acum palpabile în Biserica/poporul Lui, rodul suferințelor Lui…

%d bloggers like this: