Expresia populară a lucrului imposibil “când va îngheța iadul” capătă în aceste zile corolarul canadian: “când se dezgheață canadienii”. Știrile pe care românii le pot citi despre evenimentele din Canada ultimelor 3 săptămâni pot fi simple note plicticoase la rubrica “Știri Internaționale”. Este însă foarte posibil ca cititorul grăbit să nu citească de fapt una dintre marile bătălii care se duc în vremurile noastre, o tensiune între două feluri de citire a lumii, a societății, a individului uman, a scopului și modalității de a schimba înspre mai bine societatea umană.
De vreo 100 de ani brandul identitar canadian e o perfectă construcție aflată într-o perpetuă disoluție. Distanța politicoasă, detașarea emoțională, confortul cool, neangajarea în expresii tăioase, clare, univoce, toate acestea sunt parte a brandului identitar canadian care, prin excelență, se definește prin negație și hibridizare: nici britanici, nici francezi, nici americani, nici prea prea, nici foarte foarte. O căldicică aplatizare care dă naștere unei mediocrități plicticoase la toate nivelele corpului social! De fapt toate acestea sunt caracteristici ale unei spritualități protestante, cumințită în era postbelică de chingile secularismului instituționalizat cu forța, încet dar sigur, în toate instituțiile sociale.
Ei bine, iată că în ultimele trei săptămâni calmele deviații tectonice de la sufocanta docilitate politicoasă au izbucnit în vulcanica reclamare a unei identități furate de activismul sufocant al ultimilor decenii. Trauma colectivă a mișcărilor de protest din Canada ultimelor săptămâni sunt nu doar rodul celor 2 ani de abuzuri politice cu miros sanitar, ci și a celor 7 ani de totalitarism soft al primului ministru, Justin Trudeau, fundatură necesară și suficientă a ideologiei stângiste. În aceste proteste se regăsesc ultimele încercări de a păstra fibra morală a identității canadiene, a spațiului unui dialog și a unei libertăți individuale ce lasă suficient loc pentru perdeaua oricăror vicii private. Contra-reacția la această reclamare a libertății individuale este de fapt simptomul unei boli teribile a civilizației occidentale: cufundarea în nihilismul progesist al unei politici identitare ce mereu caută să se definească în termeni colectivi.
Să mă explic.
Ce se întâmplă în Canada acum e zămislit în pântecele ideologic al trecutului, ce se crede mereu progresist, și care prefigurează progeniturile care vor popula viitorul nu prea îndepărtat. Canada este laboratorul de experiment al guvernării viitoare. Privind la evoluțiile canadiene ce se oferă spre disecție ochiului global, putem vedea nu doar viitorul galopant al generațiilor formate în calapodul establishmentului progresist, ci și trecutul unei Românii care a suferit toxicitatea paternalismului statal sufocant, care a schingiuit generații întregi cu sloganurile identităților colective. În numele protecției publice și a siguranței colective, indiscreția guvernamentală era mereu vecinul regăsit în toate circumstanțele vieții. Până și naziștii credeau că prin camerele de gazare fac un bine colectiv prin sufocarea indezirabililor, sursă de “infecție” și “poluare”. Când guvernul devine sursa și definitorul binelui public, al colectivismului emoțional, atunci orice viciu de putere se poate exercita având justificarea potrivită. În numele unui mesianism colectiv (de clasă, rasă, a protejării identității naționale, religioase, a minorităților, a celor bolnavi/vulnerabili, etc.), orice demonizare a individului nu numai că este permisă, ci devine industria de sens a celor ce își acoperă eșecul responsabilității individule cu sloganuri generoase și altruiste. Banalitatea răului este întotdeauna anesteziată și plusată de scopurile altruiste! Marii criminali ai trecutului, Hitler, Stalin, Mao, ar fi fost azi activiști ai justiției sociale, apărători ai siguranței publice, în topul preferințelor de investiție simbolică, emoțională și filosofică pentru că ei urau individualismul, apelau la emoția “altruistă” și gândeau grandioase șantiere ale identităților colective.
În Canada postbelică, investiția de sens, ordine și siguranță în ordinea politică, pe filiera liberalismului clasic, post-puritan, a deschis calea acceptării paternalismului guvernamental, pe filiera stângismului injectat în mai toate venele canadiene. Ori în Canada recentă, de cel putin vreo 20 de ani, zona universitară, cea care oferă sursa cea mai importantă a celor ce iau decizii în societate, este plină de un fel de răzbunare revanșadă față de propriile complexe și frustrări, mizând tot mai mult pe elementul colectiv și demonizând tot mai mult elementul de guvernare a individului din perspectiva propriului interes. Da, individul, cu propriul interes, crează o realitate incomodă, cu diferențieri și inegalități, dar pe baza contractului și convenției dintre actori responsabili și liberi să ia decizii pentru sine. Ori o societate bazată pe identități colective vede nu o convenție relativă între indivizi, ci își clamează un rol mesianic, de salvare a colectivului de rasă, clasă, etc. Cu alte cuvinte, se face tranziția de la convenționalismul limitat, bazat pe negociere, compromis, la teologia politică seculară, cu valențe religioase, absolute. De aici și riscul implicit al coerciției absolute.
Acest segment de populație “progresistă” din Canada este într-o continuă cursă de afișare a virtuțiilor morale, pe cheltuiala celor din trecut sau a celor ce sunt de altă părere. Ei sunt cei care sunt acum la butoanele puterii, pot manevra instituțiile culturale după calapodul propriei filosofii, mizează pe jocul simbolic al emoției, subiectivității, paternalismului/maternalismului statal. În siguranța propriului turn de fildeș a superiorității morale, poți flirta în continu cu sentimentul comunității obiectivizate. Impulsul cultural către colectivism se educă și implementează azi ca terapie pentru excesele individualismului protestant. Oameni care nu-și acordă timp și atenție dincolo de interesul imediat știu să simuleze perfect coeziunea și familiaritatea socială – vezi mecanismul subliminal al unor procese de socializare colectivă ca celebrele “pijama day”, etc. Acest segment de populație e format, de obicei, din cei care își pot permite vicii individualiste în timp ce clamează virtuțiile colective. Ei își pot continua munca de la distanță pe laptop sau cafenele hipsteriste în timp ce închid sistematic întreaga economie și societate pentru a-i salva, virtual, pe alții de la orice posibil risc real sau imaginar. Acești agnostici sau chiar atei își subliminează instictul religios și devin prozelitiștii seculari, cei care vro să salveze lumea, indivizii, natura, păsărelele, râurile, motănașii, pe toți oamenii și animalele lor. Misia lor e sfântă, importantă, de aici energia și patosul religios cu care le impun altora adevărata revelație și salvare printr-un click, pagină de ziar sau articol de lege. Ei bine, omul de rând, care are de face cu manualitatea slujbelor mai rudimentare, e constrâns să se plieze pe tiparele soteriologice, ale politicilor zero risc, fără a avea niciun input. El e considerat ne-educat, nu îndeajuns de capabil, chiar ignorant și expus erorilor de judecată. Dacă nu poate fi convins, atunci să fie mântuit cu forța!
Tocmai acest segment al populatiei reprezintă o altă parte a Canadei, care a rămas încă în ethosul tradițional, al unei vitalități a libertății individului care are loc să respire aerul libertății în timp ce își poate controla pornirile de judecată a celuilalt. Aceștia sunt canadienii care măcar sunt onești, fără plusări de joc simbolic: nu au nimic cu tine și te roagă să nu prea ai tu nimic cu ei, ai sfera ta de libertate, respectă-le sfera lor de libertate. Aceștia nu au atât de pregant misiunea de salva pe alții (prozelismul nu e simulat în termeni seculari, ci rămâne definit în termeni religioși), nu îți calculează riscurile, nu se interpun în procesul decizional individual. Ei cer doar libertate sau reciprocitate în autonomie. În timp ce ei se definesc ca indivizi, cu propriile aspirații, nevoi, dorințe, vise, au totodată instinctul trăirii comunale, crează comunități organice, unde coabitarea este naturală, un fapt de viață. Pentru această parte a Canadei, să îți clamezi libertățile individuale este condiția necesară și primă pentru a menține coeziunea socială. O lume total răsturnată axiologic pentru hipsterii progresiști!
Ceea ce asistăm acum este coliziunea dintre cele două plăci tectonice care formează mare parte din constituția identitară a Canadei. Și ce credeți, care dintre cele două elemente ale identității canadiene are instinctul victimar, violent și represiv mai dezvoltat?
Alonewithothers's Blog 