Credulitatea pretențioasă

The most positive men are the most credulous. (Alexander Pope, Swift’s Miscellanies)

Even doubters and skeptics can be can be just as dogmatic as the most believers (Judith Shklar, Nineteen Eighty-Four)

Spectatorii propriilor pantonime 

Doar mintea umană postmodernă își poate permite paradoxul creșterii credulității pe măsura acceptării modei de a nu crede.

Găsesc aproape comic (dacă nu ar fi vorba de lucruri serioase) faptul că teologia pop liberală e tot mai credulă (în unele lucruri) exact în aceeași măsură în care e tot mai sceptică (față de alte lucruri). Iată doar câteva exemple de echilibrare (subliminare) a ceea ce se pierde cu ceea ce se crede că se câștigă:

– învierea nu e un fapt istoric, e aproape imposibilă, e de fapt un construct social al unor perfizi manipulatori, un exemplu de wishful thinking, o farsă istorică dar, slavă Domnului, știința ne poate oferi realitatea re-creerii țesuturilor moarte, nanorobotica o să ne facă tot mai sănatoși, dacă nu chiar tineri și nemuritori! Avem încă ceva probleme cu ceea ce s-ar putea numi transferul de soft (ceea ce se numește generic conștiință) de pe un hardware pe altul (creier), dar să avem și noi puțintică răbdare… și credință!

– Dumnezeu e un simplu abramburică cosmic, nu vrea și nu poate să aibă vreun plan cu creația asta care mai mult îl încurcă decât descurcă, e de fapt incapabil să mai țină socoteala lucrurilor pe care le mai fac omuleții pe planeta asta albastră. În schimb ne facem cruce în fața avansurilor tehnologiei care îți recunoaște vocea, amprenta, irisul, îți face prescripții pentru diete, tratamente, partenerul ideal, cariera perfectă, poate recunoaște posibilele acțiuni și intenții după o analiză a unor indicatori chimico-biologici, etc. Dacă specialiștii spun, știu ei ce spun, noi, profanii, nu putem decât să ascultăm! Până la urmă și Auswitz-ul a fost organizat la carte, metodic, cu rigorizatate științifică!

Cheats easily believe others as bad as themselves, there is no deceiving them, nor do they long deceive. (Jean de la Bruyere)

Oare cum arată creștinismul pentru hipster? E o operă a narcisismului ce se pretinde deschidere altruistă și mereu întoarsă spre propria atotsuficiență recentă:

– imanentism (transcendența metafizică e redusă la trancendența psihică, a celuilalt, nu mai e un acolo, ci doar un aici suficient),

– naturalism epistemologic (revelația e doar o sumă de compilații condiționate doar de context și interese imanente),

– emoționalism terapeutic (Dumnezeu descărcărcat de “viciile pagâne” ale judecății și mâniei, percepute ca palimpseste ale politicilor identitare antice)

– messianism social, cu al său paradis birocratic, trasat cu rigla reglementarilor sociale/guvernamentale.

Pe umerii giganților

Spre deosebire de medievali noi, oamenii recenți, suntem piticii care nu-s doar cățărati pe umărul unor titani dar le și maimuțărim sistematic ideile și vorbele:

– unui E. Levinas i-am luat frumusețea descoperirii alterității pentru întâlnirea față-în-față, de unde și îmbogățirea de sine, pentru a impune altuia patologia unei identități comandate/construite la comandă tocmai ca repulsie, frustrare, revanșă atât față de sine cât și față de (A)altul (ultimul exemplu în galeria eșecurilor de

– unui Martin Luther King i-am luat vorbele profetice despre compasiunea activă, protectivă, a lui Dumnezeu față de cel prigonit pentru a ne desfăta în limbuția profitoare a victimei ce se bucură de butoanele puterii și ale discriminării pozitive de sine și incriminarii altora;

– unui R. Girard i-am luat toată argumentarea psiho-sociologica a rolului subtitutionar al victimei în păstrarea coeziunii sociale și al modelului non-violent pe care Isus l-a adus pentru a o goli de orice referință ontologică, în raport cu cine e Dumnezeu, și a o târâ în războiul violent a cine suntem noi, câștigând superioritate semantică în concursul imagologic al sloganurilor păcii și al non-violenței.

Este de-a dreptul uimitor cum caracteristici morale din civilizația iudeo-creștină (identitate și deschidere spre semen, dreptate și compasiune, pace și răspuns non-violent) au fost confiscate, golite de sens si folosite tocmai pentru a justifica delirul egocentric, controlul și violența sacră laicizată! O credulitate nu doar pretențioasă, ci și parazitară, plagiatoare…