„Ce faci tu aici, Ilie?” (1 Împărați 18:9)
Terapia tăcerii
Iată că trecură ceva vremuri de când ne-am mai privit unii pe alții în oglinda textului. Terapeutica scrisului a lăsat ceva timp și spațiu terapeuticii tăcerii. În piața atât de aglomerată de voci și țipete cotidiene, o retragere în sine poate fi sursa unei înfloritoare industrii a narcisismului dar poate fi și o adevărată umilință terapeutică atunci când, luând aminte la propriile limitări, observi liniștit spectacolul de multe ori absurd și delirant al cuvintelor răspicate și putregăite în comfortul propriilor profeții seducătoare.
Da, există o vreme când trebuie să vorbești la fel cum există o vreme potrivită să și taci… Așa îți re-calibrezi tendințele și testezi busola după care te orientezi atunci când îți contruiești părerea de sine, axioma tăcută dar atotprezentă în dinamica raporturilor față de alții. Da, tăcerea și auto-reflecția este o formă de umilință și domesticire a egoului, proces contraindicat de fabricanții stimei de sine atât de vandabili azi. Ce multe deșeuri de limbuție otrăvitoare și fiere relațională am evita în a produce dacă am avea câte un post de .. tăcere!
Tăcerea și reflecția sunt absolut necesare nu doar pentru reglarea propriilor predispoziții morale și relaționale, dar și pentru a aduna o brumă de credibilitate intelectuală prin testarea argumentelor și concluziilor pripite pe care le producem. De multe ori ne lăsăm ispitiți de barocul/sofisticarea unor argumente pentru că le preluăm/producem doar pentru a ne acoperi indecența morală a unui caracter deficitar. Marii intelectuali produc plusvaloare nu doar prin cunoaștere, ci și prin umilința cu care își acceptă limitările testate în actul lor creativ. Ori limbuția neobosită este de prea multe ori hala gălăgioasă a unor idei replicate serial și cu deficiențe de fabricație care desfac lucrurile care ar trebui să fie bine făcute. Cu alte cuvinte, un provincialism intelectual!
După vreo doi ani foarte plini în viața mea, a venit vremea să reiau ”condeiul” și să cutreier lumea de sub privirile noastre, în așteptarea celei mai bune.
Recunosc că am avut de multe ori gândul fugar să scriu din nou pe blog ca să mă refugiez din fața potopului de fracturi logice, emoții contradictorii și delirante, certitudini gonflabile și suspiciuni regizate care azi iau locul principal al arenei publice. Pentru un timp am preferat să produc pe contul meu de Facebook o scriitură directă, ancorată în limbaj și studii de nivel academic care să scurtcircuiteze emfaza gălăgioasă a părerilor obeze. Incredibilul proces de decadență și indecență morală și intelectuală a acestei industrii a controlului de dopamină a determinat ieșirea mea din circuitul hipermodern al lui Sisif -Facebook.
Am hotărât însă că e vremea să îmi continui analizele, interogațiile, testările și falsificările pe acest blog, atâta timp când nu va fi blocat/cenzurat/shadow banned, etc.
Iarmarocul paradisurilor
Deși experiența post-revoluționară din România și cea ”trudeau-ană” din Canada mi-au întărit pesimismul, consider că întotdeauna în istorie cei care au dreptate și văd lumina înainte ca ea să fie omagiată post-factum în cărțile de istorie sunt o minoritate. Cu toate că trăim vremuri comice ce permit eroizări gratuite oricui care se ascunde sub fusta încăpătoare a victimologiei minoritare, problema serioasă este cum anume știm că nu noi suntem cei decepționați, deziluzionați, de partea greșită a adevărului, a realității, etc? În pleiada de realități contra-factuale, simulate, cum știm să ne testăm propriul matrix și să ieșim din procesul înșelării de sine? Poate că un proces de conștiință, o confruntare cu alteritatea, o testare de sine, o venire in fire sunt exact începutul drumului recuperării din acest voiaj al decepției customizate, industrializate, educate de factorii de conșiință/producătorii de iluzii. Acesta este procesul unui Adam și Eva care în fața tentației luciferice, ar fi trebuit să se auto-testeze – eventual unul pe altul și așteptându-L pe Dumnezeu să verifice întreaga poveste. Da, Edenul nu a fost un ”safe space” pentru că Dumnezeu i-a testat pe Adam și Eva. Paradisul a fost pierdut pentru că ei s-au vândut tentației de a fi avut dreptate fără a testa, întreba, judeca și proba narativul șarpelui.
Aceeași tentație ne ispitește pe fiecare din noi astăzi, când avem atât de multe dispozitive în a ne anestezia conștiința și seduce gândirea cu tot felul de promisiuni paradisiatice. Într-o lume când e așa de greu și ”neprofitabil” să ne ”falsificăm” propriile tendințe, idei, filosofii, iarmarocul paradisurilor este plin de mușterii gata să cumpere orice le dorește inima. În acest context, salvarea din păienjenișul narcisist pare a fi tocmai comunicarea, testarea, introspecția, disponibilitatea de a avea și o a doua părere. Un agnosticism relațional visavis de adevărurile vandabile, de pe piață, se cere compensat cu o încredere în onestitatea unui Dumnezeu care vrea să te protezeze fără să te forțeze.
Acesta este contextul în care revin pe ”piața” comunicațională – mă prezint ca un pribeag în acest iarmaroc al paradisurilor customizate pe care ni le vând negustorii de astăzi. Sper ca în spațiul și timpul pe care mi le va îngădui Dumnezeu să
- testez principiile epistemologice care creează narativele dominante ale opiniei publice (credibilitatea formatorilor de opinie, a discursului științific. Să nu uităm că istoria reală este la jumătatea drumului dintre propagandă și conspirație – adică are de a face cu subiectul istoric real, cu limitări, trădări și acte eroice, nicidecum nu cu profile clare, netede, ”curățate” – de victime inocente sau de opresori fără scrupule.)
- testez emfaza unei moralități care s-a infiltrat în toate cotloanele societății occidentale și este deja prezentă în îmbrățișată necritic de activiști vocali din România,
- ofer un cadru în care idei, argumente, narațiuni sunt discutate, cântărite atât din punct de vedere secular/intelectual, cât și din punct de vedere spiritual/biblic.
Sper ca în acest spațiu, cam ultimul în care mai pot exersa în scris limba română, să ofere o oază celor ce asemenea lui Ilie, își puneau întrebarea unde să se mai ducă să se ascundă de inamici și de Dumnezeu atunci când s-a simțit singur împotriva tuturor, când a simțit că întreaga cultură și societate este împotriva sa și când era gata să cedeze. ”Ilie, ce faci aici?” este întrebarea terapeutică pe care Dumnezeu, Întrebătorul, o îndreaptă spre sufletul amârât și obosit al celui care nu mai are putere să reziste. Este interesant cum de fiecare dată după ce oamenii fac câte o boacănă/păcătuiesc, dau lucrurile de pamânt, Dumnezeu inițiază dialog – unde ești?/ cei ai de gând? ce faci? Este un privilegiu extraordinar ca în piața amăgirilor certe, Dumnezeu să ne invite la conversatie prin întrebări și dialoguri…
Alonewithothers's Blog 