Dumnezeul urii

The problem with Christians is they aren’t as good as Jesus. But thank God most Muslims are better than Muhammad. (Wafa Sultan)

Întâlniri ale identicilor diferiți

Într-o parte a globului vitalitatea oamenilor se investește în lupta pentru iubirea identicilor ce se cred diferiți (de aici ipocrizia schizofrenică a discusului homosexual ca acceptare a diferenței) pe străzi, accesul bărbaților în toaletele fetelor și în legalizarea halucinogenilor care să le dea un sens vieții înfundate deja de stimulii plăcerilor. Un puternic strigăt colectiv se aude: Love is everywhere! Celebrate with us! Organicitatea socială nu trebuie să cunoască niciun element străin spiritului de turmă. O simplă îndoială sau refuz al acestui tăvălug este catalogată imediat conform indexului ideologic, sanitarizată cu etichetele de rigoare și trimisă spre re-educare. Un totalitarism al ”iubirii”!

În altă parte a lumii, sub dărâmăturile unui Alep distrus aproape complet, niște copii își îngroapă mezinul, victimă a unei bombe oarbe. Parcă sunt prea sfioși și lipsiți de vlagă să spună come and feel/suffer with us! Dar doar câțiva pași mai încolo călăii copilului ”celebrează” vitalitatea puterii violând fete, dărâmând biserici, decapitând femei care refuză să devină sclavele lor sexuale, arzând de vii minoritari – mai ales creștini, etc. Un totalitarism al urii!

Primii se înfoiesc în sloganuri ale speranței bunătății umane, înmărmurită de admirație în fața propriei oglinzi și înfierează orice alteritate care nu le împărtășește opțiunea. Filosofi, teologi, jurnaliști, artiști și scamatori politici le cîntă mantra favorită. Lumea e fericită că ei sunt de partea bună a baricadei, a dreptății, a adevărului (adevăr negat inițial, în faza romantică a postmodernismului, ca realitate metafizică și instaurat în faza pragmatică, de putere instaurată, ca armă ideologică de control)!

Cei din cealaltă parte a lumii își otrăvesc mintea cu sutre coranice despre necesitatea instaurării justiției și a pedepsirii celor care nu o înțeleg și acceptă! Ei sunt de partea cea bună a istoriei, ei au dreptatea și adevărul de partea lor!

Ironia face ca soldățeii propagandei ”totalitarismului iubirii” să fie cei care lucrează cu greu în a acoperi ferocitatea ”totalitarismului urii” prin excludere, minimalizare, întoarcere a capului în altă direcție, conducere stimulată a atenței spre vortexul semantic dorit, nidecum cel al realității!

Însă ce se întâmplă când cele două totalitarisme se întâlnesc? Avem un masacru ca cel de la Orlando! Oricât de mult presa ar încerca să devieze discuția, ceea ce devine evident acum e că s-a plantat o bombă în inima unui discurs public care ascundea cu brio realitatea celor două totalitarisme!

Să nu luăm în deșert/cu usurință nici vorbirea despre iubire și nici cea despre ură!

Diferența dintre activismul LGBTQ și cel islamist (să nu vorbim acum despre cât de pedofili și homosexuali sunt mulți islamiști ”convinși și nici despre cât de homofobi sunt mulți dintre activiștii LGBTQ) este că își pun etichete cu culori diferite! Amândouă

a) suferă același complex al victimizării (istoria trecută e re-interpretată în perimetrul discursului preluării puterii de azi),

b) au dezvoltat un vocabular maniheist (cine nu e cu noi e homofob/infidel),

c) au același inamic – europeanul alb, creștin –

d) au același scop al instaurării paradisului propriu pe pământ – în versiuni diferite – prin mult, mult efort/activism/educare/propagandă/cucerire a puterii,

e) amândouă totalitarisme au o imensă sete de a-și impune și face vizibilă prezența în spațiul public – bătălia pentru controlul total al spațiului public (prin purificare de alteritatea ”concurentă” și infuzie pedagogică a replicării de sine) este un important element al acestor două totalitarisme –  paradele LGBTQ și execuțiile publice în țările islamice sunt întotdeauna însoțite de o limitare până la excludere a ceea ce poate fi văzută concurență (excluderea manifestărilor religiei creștine, de exemplu, ca fiind ”expresii private – în timp ce sexul e anihilat tocmai prin supra-expunere publică. Dar despre metafizica sexului post-Foucault poate voi vorbi cu altă ocazie).

Totalitarismul iubirii are o imensă problemă de acceptare a alterității, vizibilă chiar și prin parazitarea monopolică a discursului despre ”iubire” și ”dreptul de a fi diferit”! Totalitarismul urii are aceeași imensă problemă a înțelegerii alterității și justiției divine care în niciun caz nu se face prin suprimarea fizică a celuilalt. 

Tocmai citesc cartea A God Who Hates: The Courageous Woman Who Inflamed the Muslim World Speaks Out Against the Evils of Islam, scrisă de Wafa Sultan (2011), o siriancă care a înțeles pe propria piele ce înseamnă totalitarismul islamic. Am găsit aici mult nerv ce vine din multă, multă suferință. A pune creștinismul care doar atenționează femeia cum și cât să vorbească în public (mai ales în contextul unei biserici ca cea din Corint) pe același taler cu islamul, care abrutizează femeia, o transformă în sclav de mică, mi se pare o ignoranță rău-voitoare.

Specialiști în critici fraticide, unii în numele unor absoluturi împovărătoare, alții în numele unui non-judgementalism prea ocupat să-și vadă propria sete de judecată, refuzăm și interzicem orice privire în ograda vecinului, a religiei islamice, în toată complexitatea și realismul ei. Tot progresismul “umanist” liberal (aflat în imposibilitate de alegere între victimele femei sau LGBTQ -având în vedere masacrul recent din SUA – și inocența călailor cu eticheta diversității) cenzurează mărturiile celor care trăiesc un iad în numele unui Dumnezeu plin de ură și sete justitiară (ipocrizia merge până acolo că tocmai acești ”progresiști” acuză Dumnezeul creştin de violență și crimă).

Ceea ce s-a întâmplat la Orlando (un militant islamist a ucis cel puțin 50 de oameni și a rănit încă 53 într-un club frecventat de homosexuali) ar trebui să aducă în discuție ușurința cu care vorbim în numele dragostei dar și despre ură.

• Ce nu e ură?

Controlul limbajului, ca și educare/control al minții, ar trebui să fie pertinent folosit, de obicei minimalist, nicidecum maximizat în direcția celor diferiți și minimalizat în cea care ne convine (o caracteristică a totalitarismelor de orice fel este tocmai controlul limbajului prin 1. cenzură – ca interzicere a diferitului și 2. nivelare semantică – ca uniformizare conceptuală/ideologică). Nu e ură părerea divergentă, rodul minții care gândește diferit, mâna care nu aplaudă ca ceilalți, piciorul care nu merge cu turma! Nu e ură părerea calibrată, reținută, care se îndoiește, care se împotrivește instinctelor!

• Ce nu e iubire?

Iubirea și ura sunt inerente naturii umane, sunt îngropate în fiecare dintre noi în proporții diferite. Însă dacă ura e naturală, se potențează instinctual, nu același lucru putem spune despre dragoste. Dacă ura nu se poate stăpâni, dragostea se poate stăpâni, înțelege pe celălalt, poate să cedeze beneficii și privilegii pentru celălalt! Nu e dragoste cea care vrea să pună pumnul în gură celor ce nu o împărtășesc și nu o înțeleg. Nu e dragoste cea care urmărește monopolul prin controlul puterii, a academiei, a educației, a politicii, a administrației. Nu e dragoste cea care se expune narcisist. Altfel de ce am condamna fariseismul religios dacă nu înțelegem fariseimul celor ce vor monopolizarea și exhibiționismul virtuțiilor ”dragostei” care nu se poate controla pe sine?

O cale mai bună,  non-totalitară și non-violentă

Modelul și învățătura lui Christos este tocmai tratamentul pe care Dumnzezu îl oferă umanității rupte între totalitarisme violente.  Una dintre cele mai folosite metode de auto-amăgire este să asculți doar de vocile care te laudă, care-ți perpetuează iluzia propriei neprihăniri. Dacă până și Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, a avut “comunitatea hermeneutică” deschisă aproape tuturor tipologiilor umane – nu prea vedem la El un atotsuficient “nu mă interesează ce spui, Eu oricum am dreptate, am destui care votează pentru varianta Mea”….  Avem acum șansa de a asculta dincolo de pereții narcisiști pe care îi zidim ca să ne apărăm de remarcile narcisiste ale celorlalți! Avem șansa acum să vedem că doar recursul la o iubire care nu e din lumea asta este cu adevărat iubire și că doar implorarea unei justiții care nu ne aparține poate face lumea asta mai dreaptă!

Azi s-au ciocnit două totalitarisme, cu propaganda adiacentă fiecăruia. Cu toată suferința irosită absurd în acest masacru de la Orlando, acum avem șansa să învățăm de la Hristos o cale mai bună de a ne relaționa, de a ne respecta, de a ne iubi, judecându-ne mai întâi pe noi înșine.

Cu această ocazie tristă John Piper re-afirmă credința creștină ”Let it be said again. Through tears. Followers of Jesus lay down their lives to save others, not to slaughter” (contul lui personal de Facebook, 12 iunie 2016).

În cruzimea imanenței actelor umane se revelează un Rege pentru care tragediile umane nu sunt cifre de statistică, ci amintiri ale propriilor suferințe. Tocmai de aceea fiecare suferință a unui inocent din lumea asta este nu un cui în sicriul lui Dumnezeu ci un strigăt pentru a grăbi judecata Lui!

Până atunci însă Isus ne învață să fim blânzi ca niște miei în mijlocul lupilor și fără răutate ca porumbeii dar și că acolo unde nu este primit cuvântul nostru ca fiind și Cuvântul Lui, să ne scuturăm praful de pe picioare și să plecăm de acolo. Însă chiar și această separare non-violentă de diferitul opozant poate fi convertită spre rod, pocăință și o viață nouă! Speranța creștină manifestă dragostea ca element al judecății și justiției lui Dumezeu (însă nu și ultimul). Atâta timp cât trăim, avem încă șanse să ne întoarcem în brațele Tatălui. Iar acolo e loc pentru toți! Numai că întoarcerea noastră acolo vine ca urmare a unei aspre judecăți de sine, ceea ce urechilor fine, totalitare, narcisiste, nu le sună deloc bine! Însă e mai bine a ne judeca acum, decât să fim scoși la răspundere mai târziu. Așa cheamă la El un Dumnezeu al iubirii!