Oare de ce oameni ca Jimi Hendrix au fost excelenți comunicatori ai dezastrului moral, ai urâtului social, ai insipidului colorat artificial, dar au eșuat lamentabil în a oferi o soluție, un model de viață/gândire/simțire? De ce rolurile cele mai reușite sunt cele ale personajelor malefice? De ce azi filmele și cântecele cele mai populare sunt cele care demască fațetele alunecoase ale răului, dar binele și frumosul sunt considerate neinteresante, kitchioase, plicticoase? De ce îi adorăm pe unii artiști ca fiind excelenți profeți care demască cruda realitate morală, socială, religioasă, etc., când ei de fapt erau sclavi ai drogurilor sau bețiilor care să îi facă să trăiască în iluzii confortabile? Oare nu cumva în viața și opera unor astfel de artiști se relevă condiția umană autonomă, încapsulată în sine însăși, autistă? Și de ce nu învățăm nimic din lecția tragediilor unor zei ratați ce s-au crezut Prometei glorioși?
In “Somewhere” Hendrix plays around with electronic sound, opening with a distorted crunchy guitar flowing seamlessly into a singing guitar solo. In the middle section the guitar comes across crisper and cleaner then ends with a noisy clashing of tones, bordering on pure noise. Again, Hendrix is searching for the “promised land” but now the focus is on desperately seeking peace through “pleas and prayers”. Without this peace people’s souls are frustrated as the “sting of death” is imminent. (Matthew Linder, Music Matters: The 21st Century Return of Jimi Hendrix’s Electric Church Music)
I see fingers, hands and shades of faces,
Reachin’ up and not quite touchin’ the promised land,
I hear pleas and prayers and a desperate whisper sayin,
Oh,Lord, please give us a helpin’ hand.
Way down in the background,
I can see frustrated souls of cities burnin,
And all across the water,baby,
I see weapons barkin’ out the sting of death,
And up in the clouds I can imagine UFOs jumpin’ themselves,
Laughin’ they sayin’,
Those people so uptight, they sure know how to make a mess. (Somewhere)
Iată însă cauza eșecului său: incapacitatea de a merge până la capăt cu auto-dumnezeirea cu care se măgulea! Spre deosebire de Dumnezeu care oferă șederea pe scaune de domnie a celor credincioși, diavolul nu-și cedează niciodată locul! Dar drumul până acolo se transformă dintr-o promisiune a libertății într- un adevărat iad!
Source: All Posters
When I was a little boy, I believed that if you put a tooth under your pillow, a fairy would come in the night and take away the tooth and leave a dime. Now, I believed in myself more than anything. And, I suppose in a way, that’s also believing in God. If there is a God and He made you, then if you believe in yourself, you’re also believing in Him. So I think everybody should believe in himself. That doesn’t mean you’ve got to believe in heaven and hell and all that stuff. But it does mean that what you are and what you do is your religion. I can’t express myself in easy conversation-the words just don’t come out right. But when I get up on stage-well, that’s my whole life. That’s my religion. My music is electric church music, if by ‘church’ you mean ‘religion’, I am electric religion. (David Henderson, ‘Scuse Me While I Kiss the Sky: Jimi Hendrix, Voodooo Child, Atria Books, 2008, p. 358)
Well, enoriașii religiei electrice au cam repetat greșelile altor enoriași, trăind o schismă imensă între lirismul cântat și ceea ce se întâmpla dincolo de perdeaua/amvonul public.
După John Lennon și Jimi Hendrix, ce credeți, Kurt Cobain a adus ceva nou în această ecuație? Mă tem că ne măgulim cu pretențiile superioare ale noului ca să ne acoperim de fapt eșecurile atât de asemănătoare cu cele din trecut!
Iată dar noutatea de care ar fi avut nevoie inclusiv oameni ca Jimi Hendrix: îndurarea, pacea şi dragostea să vă fie înmulţite! (Iuda 2). Mă tem însă că o astfel de noutate e prea costisitoare pentru niște conformiști ai răului ce suntem!
Alonewithothers's Blog 