Epiloguri

De ce ne  năpustim asupra începutului, uitând că un sfârșit e șansa mântuirii de greșeli pentru a scrie o nouă poveste?
De ce ne repezim să deschidem cât mai multe cărți, devorând coperțile, transformând vieți, pasiuni, drame, dureri și bucurii în simple pop-corn-uri consumiste, uitând că lucrurile din cărți au fost scrise nu spre a fi puse într-o vitrină a premiilor sau achizițiilor literare ci spre învățătură sau, cel puțin, luare aminte?
De ce ne irosim timpul și efortul în o grămadă de activități, relații și complezențe prețioase, crezând că iubim mai mult, că suntem mai implicați, mai veridici, când de fapt toate acestea devin automatisme, jocuri de imagine, cortine de plumb peste un suflet ce se chircește sub povara îndatoririlor rutinei?

…

Dacă am învăța din lecțiile epilogului ca să știm cum să deschidem un nou început, dacă ne-am uita la moarte ca să îmbrățișăm cu mai multă pasiune viața, dacă am asculta tăcerea ca să ne descoperim risipa de vorbe, dacă ne-am face timp să ne recunoaștem trădările și goliciunea ca să știm unde/cum să întindem mâna spre rugăciune, iertare, mângâiere…

…

Uimitoare putere e în paradoxul bobului de grâu ce trebuie să moară ca să aducă viață!

…

Pierduți în alergări anevoioase la mijlocul unui drum care nu știm unde duce sau amețiți de multiplele oferte de a începe temerare cărări care se descoperă (prea târziu) a fi extrem de bătătorite, ne este greu să facem un pas înapoi, atât de înapoi încât să ne întâlnim cu epilogul momentelor pierdute, risipite și să începem un nou început. Frica/igonoranța de a învăța din epiloguri ne va condiționa frica/ignoranța de a păși spre noi începuturi!

…

“De ce” și “dacă” – preocupări prea costisitoare pentru un suflet vândut sclav succesului și fericirii clipei!

Paștele este epilogul șoptit de Dumnezeu încă de la crearea lumii! Dar e prea mare gălăgie în lume ca să fie auzit….