A people that values its privileges above its principles soon loses both. (Dwight D. Eisenhower)
Tăcerea din lumea virtuală din ultimele 6 săptămâni a fost cât se poate de productivă în lumea reală. În această perioadă m-am inserat ca un corp – străin și familiar în același timp – în sistemul educațional din British Columbia. În timpul practicii pedagogice am avut prilejul să văd, ca student-teacher (ce oximoron ciudat), cum arată edenul cu care se laudă canadienii. Iată câteva observații foarte generale, preliminarii la o analiză mai detaliată.
Prima imagine e una a organizării și dotării materiale vecine cu lăfăiala (și acum îmi aduc aminte cum în România veneam la școală cu materialele printate și multiplicate din cheltuiala proprie pentru că liceul nu avea xerox, sau era o limită de copii care puteau fi făcute, fapt ce ar stârni aici, în Canada, mici convulsii de indignare revoluționară). Este interesant sistemul de alegere a cursurilor și profesorilor de către elev, dar tocmai acest aspect trădează și slăbiciunea lui, faptul că sistemul de educație e un mic talcioc ce se prezintă în termenii moderni de marketing instituțional.
Dar nu despre lucruri vreau să vorbesc aici (deși ele sunt importante în economia educației), ci despre oameni. De la strânsorile sistemului de educație românesc, care încorseta elevul în tipare erodate, tocite de timp și ineficiență, iată-mă acum la cealaltă extremă, la strânsorile sistemului care trebuie să satisfacă clientul rege, elevul fără niciun fel de complex și grijă. Și, oricât de benefic ar fi acest sistem pentru copii, am toate motivele sa cred că el e asemenea unei licori ademenitoare care în timp produce un cancer de toată frumusețea. Ori ce mai contează estetica atunci când supraviețuirea e cu totul compromisă?
Ca orice produs al industrializării, școala este supusă proceselor strict mecaniciste, birocratice. Într-o cultură care exultă în proclamarea autenticității iată că am dat peste enorm de multă birocratie, hârțăgoraie menită a facilita comoditatea unui elev mereu nemulțumit de privilegiile oferite.
Profesorii sunt în mare parte robotizați în acțiuni și gesturi, perfecți cameleoni ai unei amabilități de complezență. Manevratori de hârtii, difuzoare ale vocilor establishment-ului ideologic. Rar am văzut vre-un profesor despre care să spun că este trup și suflet în ceea ce face și, mai ales, gândește cu propria minte, nu cu cea care i-a fost formată/setată la universitate și în tot felul de conferințe ”de dezvoltare profesională”. Regula este comportamentul indus, așa-zisul profesionalism în ”design-delivery-assessment”. Aici ne cam îndreptăm – formalizare, cuantificare, reducție. Dacă mergem în această direcție, cred că roboții pot fi mult mai performanți și mult mai puțin costisitori!
Elevii sunt, într-o imensă majoritate, foarte ușor setați de pop-culture și de tot felul de idolași sezonieri. Armate de clone ce își revendică individualitatea! Ceea ce este însă interesant la acest peisaj al mimurilor este unanima pretenție de originalitate/autenticitate.
O simplă trecere prin holurile școlii în timpul unei pauze relevă o contradictorie realitate:
a) priviri ce emană suficiență, ”încredere în sine”, o bună părere de sine ce trebuie arătată celorlalți, fiecare având în arsenalul său câte un ”argument” în competiția cruntă pentru imagine,
b) o fragilitate, o dorință de ceva/cineva care să le ofere siguranță, apreciere, valoare, dorință înăbușită însă de surdul talcioc al licitaților identităților (ar fi foarte interesantă de dezvoltat o antropologie a privirilor).
Contradicțiile pe care le observ sunt referitoare la cum o societate care propovăduiește individualismul are o atât de mare aplecare către comportamentul gregar și cum narcisismul indus în masă duce la un teribil conformism, spoleit cu frumoase sloganuri despre acceptare și compasiune. Nici nu e de mirare că canibalismul imagologic în care sunt atrași tinerii de această cultură a ”încrederii în sine” produce atâtea victime, care sunt apoi apărate de atâtea campanii ”anti bullying”.
Iată în mare câteva axiome pentru elevul obișnuit de pe aici:
– școala e un pretext pentru socializare, o curte a ambițiilor și a pretențiilor care trebuiesc puse în valoare,
– cunoașterea e un simplu artificiu care trebuie să aparțină mașinilor, pentru că ele au memoria de stocare cea mai bună,
– pentru a fi învățate, lucrurile trebuie să fie accesibile, exprimate în termenii entertainment-ului cu care ne îndopăm seară de seară,
– profesorii sunt clovnii care trebuie să mimeze neîntrerupt zâmbetul care să ne binedispună, simpli angajați ce dețin cheile sălilor de clasă și intoduc în sistem notele noastre de la diferite teste, proiecte,
– în ultimă instanță profesorii, directorii, etc., trebuie să ne ofere atmosfera pozitivă în care să ne simțim bine, alternativa fiind atât de neplăcutele plângeri pe care orice profesor și director vrea să le evite.
Sursa: Centre for the Study of Education and Work
Nici nu e de mirare cum în școlile de aici găsim atâtea seminarii și cursuri de ”leadership”. Toată lumea vrea să conducă pe toată lumea. Oricine se poate plânge de oricine. Iată dar cum copiii sunt de mici introduși în tentația inocenței, vorba lui Pascal Bruckner, în economia reclamării privilegiilor, a drepturilor. Și, ca orice adevăr spus doar pe jumătate, leadership-ul fără deschiderea către slujire este pur și simplu împovărător: într-o lume numai de lideri e tot mai greu să găsești ”fraieri” care să te asculte!
Într-un astfel de eden călduț, catifelat și adaptat special pentru mofturile elevului, mirarea mea e de ce totuși se găsesc atâția de mulți care vor să evadeze. Unii spre o și mai mare reclamare a privilegiilor, alții spre o recuperare a principiilor. Viitorul fiecăruia va dovedi care dintre aceștia vor reuși în viață!
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment